Fundamentele microeconomice ale cererii de moneda

Fundamentele microeconomice ale cererii de moneda

Termenul de "cerere de moneda" desemneaza tendinta agentilor economici de a detine o anumita cantitate de moneda. Definitia acestui concept este specifica si adesea contraintuitiva, fiind derivata din notiunea de "disponibilitati monetare" (cash, encaise monetaire).

Forma actuala cea mai raspandita de exprimare a "cererii de moneda" este cea a unei functii matematice, care reda in mod simbolic actiunea factorilor determinanti respectivi. Aceasta functie se deduce printr-o interpretare moderna a asa-numitei "ecuatii a schimbului", care, la sfarsitul secolului IX si inceputul secolului XX, a constituit expresia formalizata a principalelor doctrine monetare aparute pana atunci.

9.1.1 Notiunea de "disponibilitati monetare"

Cererea de moneda este cantitatea de moneda pe care agentii economici doresc sa o detina. Primul economist care a intuit existenta acestei importante forte economice a fos L. Walras[1], care a folosit notiunea de "disponibilitati dorite" (encaise desireee). Acest autor propune urmatoarea formula a cererii de moneda:

(1)

unde:

- disponibilitati monetare dorite (cantitatea de numerar dorita, cererea de moneda = cererea de numerar);

- cantitatea nominala de moneda (numerar) existenta (oferta nominala de moneda);

- pretul monedei (numerarului) (inversul nivelului general al preturilor).

In conceptia autorului citat, relatia (1) permite intelegerea unuia dintre factorii importanti care determina nivelul general al preturilor: variatia stocurilor de moneda pe care agentii economici doresc sa le detina, . De fapt, este vorba despre o forma de exprimare a egalitatii intre cererea de moneda, , pe de o parte, si valoarea reala a ofertei de moneda, (valoarea nominala a ofertei de moneda, rectificata cu inversul nivelului general al preturilor - "deflatorul"), pe de alta parte. Principala utilitate a acestei relatii este exprimarea - pentru prima data in gandirea economica - a ideii de "cerere de moneda" (mai precis, "cerere de numerar").

Intr-adevar, soldul de casa al unui agent economic este cantitatea de moneda (numerar) pe care acesta o detine, indiferent de motivele acestei detineri. "Cererea de moneda" este, deci, un "fenomen de detinere a monedei". Cu alte cuvinte, este vorba despre "moneda detinuta", nu despre "moneda utilizata". Astfel, daca un agent economic utilizeaza moneda pe care o are, el o ofera, de fapt, pe piata, cerand in schimb marfuri, servicii sau titluri, iar daca utilizeaza intreaga lui cantitate de moneda, cererea sa de moneda devine nula. Daca, insa, nu cheltuieste moneda, ci o pastreaza asupra sa (numerar in casa), agentul economic respectiv genereaza o cerere de moneda (cerere de numerar). Rezulta ca, spre deosebire de ceea ce sugereaza limbajul curent, un agent economic care ridica numerar de la casieria bancii in scopul efectuarii anumitor cumparaturi, nu este purtatorul unei cereri de moneda: el doar transforma moneda sa scripturala in moneda efectiva (numerar), pentru a o utiliza apoi intr-o forma adecvata tranzactiilor cu marfuri pe care intentioneaza sa le faca. Si chiar daca moneda respectiva nu este a sa proprie, ci este imprumutata de la banca, imprumutul respectiv, urmat imediat de o cheltuiala, nu apare ca un act pur de cerere de moneda; caci, in acest caz, cerea de moneda este urmata imediat de o oferta de moneda.

Dupa cum arata exemplul de mai sus, moneda poate fi detinuta pentru a fi cheltuita mai tarziu, ceea ce ii confera functia de "mijloc de rezerva" - in sens moale; ea poate fi insa detinuta si ca "mijloc de rezerva" - in sensul tare invederat in & 2.1.3.4, ceea ce face ca cererea de moneda sa fie expresia instrumentala a functiei monedei de "rezerva de valoare".

Cererea de moneda poate fi definita ca cerere de numerar, ca cerere de moneda in sens restrans-M_1, ca cerere de moneda in sens larg-M₂ s.a.m.d. De asemenea, cererea de moneda poate fi formulata in termeni nominali sau reali, dupa cum se presupune ca agentii economici sunt sau nu supusi fenomenului numit "iluzie monetara". In general, ipoteza comportamentului rational al agentilor economici implica ideea absentei "iluziei monetare" si, deci, conduce la exprimarea cererii de moneda ca cerere de moneda reala (cerere nominala deflatata cu nivelul general al preturilor).

Astfel, notand cu M cantitatea de moneda si cu P nivelul general al preturilor, valoarea reala a monedei este data de raportul M/P (echivalent cu produsul Q_nP_n din relatia walrasiana (1)). Adoptarea ipotezei absentei "iluziei monetare" implica, asadar, intelegerea "disponibilitatilor monetare" ca "disponibilitati monetare reale". Adaugam insa ca acesta "deflatare" nu exclude prezenta variabilei "preturi" in randul factorilor care determina comportamentul detinatorilor de moneda.

Cererea de moneda poate fi evaluata la un moment dat (analiza statica), insa cel mai adesea se are in vedere un interval de timp (analiza dinamica).

In cazul analizei dinamice, in care referentialul este, asadar, un interval de timp, cererea de moneda poate avea trei acceptiuni diferite:

- disponibilitati existente la inceputul perioadei;

- disponibilitati existente la sfarsitul perioadei;

- disponibilitati medii ale perioadei; in acest din urma caz, cererea de moneda este o cerere de disponibilitati monetare medii.

Astfel, un agent economic care dispune la inceputul perioadei de o anumita cantitate de moneda, pe care o utilizeaza pentru a-si efectua platile, va manifesta o anumita cerere de moneda in perioada considerata, chiar daca isi epuizeaza stocul initial; cererea sa de moneda va fi data de nivelul mediu al disponibilitatilor sale monetare in perioada respectiva (fig. nr. 1).

m

A

Disponibilitati medii

O t₀ t₁ t

Fig. nr. 1: Disponibilitatile medii (1)

In figura de mai sus, OA reprezinta cantitatea de moneda detinuta in momentul initial, t₀. In cursul perioadei (t₀ - t₁), agentul economic isi epuizeza aceasta zestre monetara prin cheltuielile pe care le face, presupuse a fi efectuate in mod regulat si continuu, astfel incat la sfarsitul perioadei el nu mai are moneda. Cu alte cuvinte, in cursul perioadei de referinta, disponibilitatile agentului economic scad de la nivelul OA la nivelul zero. Insa, pentru ansamblul perioadei, disponibilitatile sale monetare medii, adica cererea sa de moneda, sunt egale cu . Daca, la sfarsitul perioadei, zestrea sa monetara se reinoieste (de exemplu, prin incasarea salariului), iar agentul continua in urmatoarea perioada sa cheltuiasca in acelsi mod, rationamentul anterior poate fi reportat de la o perioada la a alta (fig. nr. 2).

m

A

Disponibilitati medii =

O t₀ t₁ t₂ t₃ t

Fig. nr. 2: Disponibilitatile medii

Un rationament similar se poate face pentru un agent economic care, in loc sa cheltuiasca o anumita zestre monetara initiala, incaseaza in perioada de referinta (t₀ - t₁) sume banesti in mod regulat si continuu, asa cum face, de exemplu, o intreprindere care isi vinde produsele (fig. nr. 3)

m

A

Disponibilitati medii

O t₀ t₁ t

Fig. nr. 3: Disponibilitatile medii

In exemplele de mai sus, disponibilitatile medii ale perioadei de referinta sunt usor de determinat, deoarece esalonarea in timp a platilor (incasarilor) este regulata si continua. In realitate, lucrurile sunt adesea mai complexe, ceea ce face ca determinarea disponibilitatilor medii sa nu fie tocmai usoara (fig. nr. 4, cazul "b").

In cazul "a", care este cel mai simplu, tranzactiile sunt in numar finit si efectuate in mod regulat. In cazul "b", care este cel mai complex, operatiunile sunt in numar finit, dar neregulate. Cazurile "c" si "d" ilustreaza situatii intermediare, in care tranzactiile sunt in numar finit, insa regulate (acelasi volum de tranzactii se efectueaza la intervale de timp egale). In cazul "c", exista doua tranzactii, fiecare de un volum egal cu si efectuate la un interval de timp ; prima tranzactie are loc in momentul t₀, iar disponibilitatile medii ale perioadei sunt egale cu jumatate din disponibilitatile din momentul t₀, adica: sau .

Cazul "d" este de acelasi gen, insa reprezinta un numar de patru tranzactii; generalizarea la n tranzactii conduce la o valoare a disponibilitatilor medii egala cu din marimea: (), adica: . Se observa ca se regaseste rezultatul din cazul "a" pentru .

m m

A A

O t₀ t₁ t O t

Cazul "a" Cazul "b"

m m

A A

O t₀ t₁ t O t₀ t₁ t

Cazul "c" Cazul "d"

Fig. nr. 4: Disponibilitatile medii

In exemplele precedente, s-a presupus ca agentii economici utilizeaza complet zestrea lor monetara initiala; este insa posibil ca la sfarsitul perioadei acestia sa ramana cu o cantitate de moneda neutilizata. Conform unei propuneri a lui J. Angell[2], facuta in anii '30 ai secolului trecut, cantitatea de moneda (in particular, cantitatea de numerar) utilizata se numeste "moneda activa", iar cantitatea neutilizata se numeste "moneda inactiva". Aceasta distinctie permite delimitarea in cadrul cererii de moneda a doua componente:

- disponibilitati active (compuse din moneda activa);

- disponibilitati inactive (compuse din moneda inactiva).

Zestrea monetara initiala, reprezentata in figurile de mai sus prin segmentul de dreapta OA, contine o anumita cantitate de moneda activa (utlizata), AB, si o cantitate inactiva, OB. Cererea de moneda cuprinde, deci, un anumit volum mediu de disponibilitati active, , si un anumit volum de disponibilitati inactive, OB, egal cu cantitatea de moneda inactiva. Cererea totala de moneda va fi data, asadar, de relatia: .

Termenii de moneda "activa" si "inactiva" ("pasiva") pot avea un continut mai precis decat cel dat de simplul fapt de a fi (sau nu) utilizata. Astfel, T. Newlyn[3] a propus denumirea de moneda "activa" exclusiv pentru moneda utilizata in tranzactiile generatoare de venituri; activitatea respectiva are, asadar, un caracter "productiv", in sensul ca nu cuprinde tranzactiile care constituie un simplu schimb de forme de avere, cum sunt, de exemplu, operatiunile bursiere (fig. nr.5).

m

A

Moneda

activa B Disponibilitati

active

Moneda Disponibilitati

inactive

inactiva

O t₀ t

Fig. nr. 5: Disponibilitati active si pasive

In conceptia lui J. Keynes[4], moneda "activa este doar moneda care asigura "circulatia industriala", in timp ce moneda care asigura "circulatia financiara" este moneda "inactiva". In aceasta din urma conceptie, disponibilitatile monetare "inactive" pot cuprinde o componenta de genul "disponibilitatilor medii", alaturi de o componenta reprezentata de moneda neutilizata (fig. nr. 6)

m

A

B

Moneda activa Disponibilitati medii active

C Disponibilitati medii inactive

Moneda inactiva Disponibilitati active

O t₀ t

Fig. nr. 6: Disponibilitati active si pasive

Se observa ca, daca o anumita cantitate de moneda, BC, este folosita pentru achizitionarea regulata si continua de titluri, iar o alta cantitate, OC, este neutilizata, disponibilitatile inactive sunt egale cu , la fel ca in conceptia lui Newlyn.

Dincolo de ilustrarea unei acceptiuni particulare a ideii de moneda "activa", fig. nr. 6 este importanta deoarce releva legatura care exista intre notiunea de "disponibilitati monetare" si notiunea de "economii". Intr-adevar, zestrea initiala de moneda poate fi considerata un venit, care se utilizeaza pentru consum, AB, si economisire (in sens de venit neconsumat), OC. Economisirea se imparte, la randul sau, in economisire realizata prin detinere de moneda, OC, si economisirea plasata in titluri, BC. Rezulta ca doar economiile detinute in forma monetara constituie disponibilitati monetare, insa nu toate disponibilitatile sunt economii, iar aceasta in principal din cauza ca disponibilitatile medii active nu au legatura cu procesul de economisire, ci cu procesul de schimb.

9.1.2 "Ecuatia schimbului" si viteza de circulatie a monedei

Ideea ca cererea de moneda este o functie de mai multe variabile isi are originile in notiunea moderna de "echilibru monetar". Potrivit dictionarelor, echilibrul monetar "consta in existenta - sau crearea prin masuri de reglementare - a unui raport optim intre masa banilor in circulatie si sumele de bani reclamate de efectuarea normala a tuturor operatiunilor economice care se deruleaza prin intermediul banilor".

Schematic, procesul de realizare (sau nerealizare) a echilibrului monetar poate fi reprezentat astfel (fig. nr. 7):

Variatiile Echilibrul Variatiile

ofertei de moneda sau cererii de moneda

dezechilibrul

monetar

Fig. nr. 7: Procesul de realizare a echilibrului monetar

Una din formele cele mai vechi si mai cunoscute de exprimare a ideii concordantei intre masa monetara pusa in circulatie si necesarul de moneda al economiei este "ecuatia schimbului" a lui I. Fisher.[6] In acest model, variabila avuta in vedere in mod explicit este "viteza de circulatie a monedei", insa aceasta variabila este, de fapt, inversul "cererii de moneda".

Ulterior, intr-o noua varianta, elaborata de "scoala de la Cambridge", indeosebi prin contributiile lui A. Marshall[7] si A. C. Pigou , rationamentele bazate pe notiunea de "viteza de circulatie" au fost inlocuite printr-o analiza fondata pe notiunea de "cerere de moneda".

"Ecuatia schimbului" construita de I. Fisher este urmatoarea:

(2)

unde:

M - cantitatea nominala de moneda;

V- viteza de circulatie a monedei, adica numarul de ori in care o unitate monetara este utilizata in medie in intervalul de timp luat ca refrinta;

P - nivelul general al preturilor;

T - volumul tranzactiilor.

Ecuatia (2) constituie expresia formala a ideii ca nivelul general al preturilor depinde de cantitatea de moneda existenta in circulatie. Aceasta idee reprezinta teza esentiala a ceea ce se numeste "teoria cantitativa a monedei si a preturilor".

Teoria cantitativa are radacini foarte vechi, intalnindu-se intr-o forma incipienta la ganditorii din antichitate (Aristotel, Xenofon) si la cei din secolul XV (Copernic, scolastici). De asemenea, se regaseste la autorii din secolelele XVI-XVII (J. Bodin, J. Lock), ori la cei din secolele XVIII-XIX (D. Hume, R. Cantillon, A. Smith), precum si la economistii din in secolul XIX (D. Ricardo, J. Stuart Mill).

De exemplu, D. Ricardo[9] a elaborat o analiza, a carei esenta poate fi exprimata prin relatia:

(3)

unde volumul tranzactiilor, T, depinde de factorii "reali" ai economiei, cantitatea de moneda, M, este formata exclusiv din numerar (bancnote si monezi) si este independenta de T, iar nivelul general al preturilor se explica prin variatiile cantitatii de moneda, M.

Marele economist englez nu a tinut insa seama de o importanta contributie anterioara a lui R. Cantillon[10], care a introdus in stiinta economica notiunea de "viteza de circulatie a monedei", definita ca fiind "numarul de plati efectuate de moneda sau de credit int-un timp dat". Aceasta omisiune va fi eliminata insa dupa cativa ani de J. Stuart Mill , care va integra notiunea de "rapiditate a circulatiei monedei" in rationamentele cantitativiste ale stiintei economice clasice.

Ecuatia (2) este, de fapt, o identitate, adica o relatie care nu reflecta o legatura cauzala, ci este valabila prin definitie. Astfel, daca se are in vedere definitia "vitezei de circulatie a monedei" ca fiind "raportul dintre valoarea tranzactiilor si cantitatea de moneda":

(4)

ecuatia (2) rezulta imediat din relatia de definitie (4). In modul acesta, "ecuatia schimbului" apare ca o identitate ex post, care se verifica intotdeauna, constituind, deci, o veritabila tautologie.

Cu toate acestea, in conceptia lui I. Fisher, care se incadreaza in lunga traditie a teoriei cantitative clasice, intre cantitatea de moneda, M, pe de o parte, si nivelul general al preturilor, P, pe de alta parte, exista o legatura cauzala. Aceasta teza permite o analiza aprofundata a factorilor determinanti ai lui V si interpretarea acestei marimi ca o variabila comportamentala a agentilor economici. Conform autorului mentionat, principalii factori care determina viteza de circulatie a monedei sunt urmatorii:

- "obiceiurile individuale" in ceea ce priveste economisirea, tezaurizarea, utilizarea cecurilor etc.;

- anumite "elemente institutionale", cum ar fi, natura sistemelor de plati, mai mult sau mai putin eficace in ceea ce priveste sincronizarea incasarilor si platilor;

- unele cauze generale, ca, de exemplu, densitatea populatiei sau rapiditatea transporturilor.

9.1.3 Ecuatia de la Cambridge

In anii '20 ai secolului XX, "ecuatia schimbului" construita de I. Fisher a fost supusa unei importante modificari in ceea ce priveste modul de scriere si interpretare, ceea ce a transformat-o intr-o veritabila "functie a cererii de moneda". Aceasta noua grila de lectura, realizata in principal in laboratoarele si seminariile Universitatii din Cambridge, constituie o adaptare a teoriei cantitative clasice la conditiile complexe aparute ca urmare a dezvoltarii economice a principalelelor tari ale lumii in perioada de dupa primul razboi mondial. Ca urmare a contributiilor respective - dintre care se detaseaza cele ale lui A. C. Pigou si A. Marshall -, stiinta economica a trecut de la un model construit in termeni de "tranzactii" la unul exprimat in termeni de "venit", ceea ce echivaleaza cu o trecere de la o interpretare elaborata in termeni de "viteza de circulatie" la una formulata in termeni de "functie a cererii de moneda".

Astfel, intr-un important articol aparut inca in anul 1917, A. C. Pigou[13] a propus inlocuirea variabilei "volumul tranzactiilor" cu variabila "volumul resurselor" agentilor economici. Notiunea de "volumul resurselor" este insa destul de vaga, iar ca urmare, ulterior, sub influenta indeosebi a lucrarilor lui A. Marshall , notiunea respectiva va fi inlocuita cu notiunea de "venit".

Intr-adevar, dupa cum aratat in mod explicit J. Angell[15], "ecuatia schimbului" a lui I. Fisher poate fi transformata intr-o ecuatie bazata pe factorul "venit real", prin inlocuirea variabilei "volumul tranzactiilor", PT, cu variabila "volumul venitului national" creat prin derularea acestor tranzactii, Y, respectiv, inlocuirea variabilei "viteza de circulatie a monedei", V, cu inversul sau, k:

(5)

Inseamna ca principala deosebire intre "ecuatia schimbului" a lui I. Fisher si "ecuatia de la Cambridge" este ca, in cea din urma, in locul variabilei "volumul tranzactiilor", PT, apare "venitul national real" ("venitul global real"), creat prin tranzactiile respective, Y.

Din punct de vedere formal, deosebirea nu este insa esentiala, caci, "venitul national" este statistic identic cu "volumul tranzactiilor finale" (tranzactiile efectuate cu bunurile finale, excluzand, deci, tranzactiile din fazele intermediare ale circulatiei marfurilor). In plus, variabila "venit national (global) real" evolueaza in practica cvasi-paralel cu variabila "volumul total al tranzactiilor". De fapt, este vorba despre deosebirea dintre o marime bruta ("volumul tranzactiilor", PT) si o marime neta (venitul national, Y).

In ceea ce priveste variabila "viteza de circulatie a monedei", in sensul sa traditional de numar de tranzactii efectuate de moneda intr-o perioada de timp data, aceasta devine "viteza-venit", adica o variabila care se defineste ca "numar de ori in care moneda este transformata in venit in perioada de referinta".

Transformarile prin care "ecuatia de la Cambridge" se obtine din "ecuatia schimbului" a lui I. Fisher sunt, deci, urmatoarele:

(6)

(7)

(8)

Cu toate aceste echivalente formale, ecuatia (8) este preferata de de scoala de la Cambridge, deoarece permite o analiza in termeni reali, nu nominali.

In ceea ce priveste coeficientul k, denumit de A. Marshall "coeficientul utilizarii monetare", acesta este definit de C. A. Pigou ca fiind "acea parte a resurselor (veniturilor) lor pe care agentii economici o pastreaza in forma monetara, din motive de convenabilitate tranzactionala sau de precautiune".

Trecerea de la variabila V fisheriana la coeficientul k marshallian a facut obiectul a numeroase discutii. Asfel, s-a aratat ca asa-numitul "coeficient al utilizarii monetare" poate fi asimilat cu inversul vitezei de transformare a monedei in venit, (), dar numai cu conditia sa se specifice ca "ecuatia schimbului" in termeni de venituri si "ecuatia de la Cambridge" se situeaza la acelasi nivel de analiza, fie ca ecuatii ex post, care se verifica intotdeauna, fie ca ecuatii ex ante, in care V si k sunt variabile comportamentale care au aceiasi factori determinanti.

Acestea fiind spuse, asimilarea ramane totusi o operatiune formala, caci, in realitate, nu este vorba numai despre o schimbare a simbolurilor, ci si de o schimbare de optica. Astfel, in timp ce "ecuatia schimbului" are in vedere utilizarea monedei, "ecuatia de la Cambridge" priveste detinerea acesteia. Mai precis, analiza lui A. Marshall - care ea este cea care s-a impus in cele din urma - interpreteaza cat se poate de clar "ecuatia de la Cambridge" ca o ecuatie ex ante, deoarce presupune ca valoarea reala a ofertei de moneda, M/P, si cererea de disponibilitati monetare, kY, sunt in echilibru.

Aceasta lectura moderna a ecuatiei fundamentale a teoriei cantitative, ca o ecuatie de echilibru a pietei acestui bun special care este moneda, a facut ca referirile traditionale la variabila "viteza de circulatie" sa apara ca demodate, focalizand atentia asupra celor doua forte fundamentale ale pietei respective: oferta si cererea de moneda.

De aici nu rezulta insa ca notiunea de "viteza de circulatie" este inutila si ca autorii contemporani nu o folosesc. Si, de fapt, contributiile esentiale ale unor eminenti economisti contemporani, ca, de exemplu, M. Friedman, consta tocmai in studiul proprietatilor acestei variabile. Aceasta importanta acordata in continuare vitezei de circulatie se explica prin faptul ca, daca aceasta este considerata o variabila comportamentala a agentilor economici, analiza in termeni de "viteza de circulatie" si cea in termeni de "cerere de moneda" sunt echivalente.

Interpretarea marshalliana a ecuatiei fundamentale a teoriei cantitative ca fiind ecuatia care exprima conditia de echilibru a pietei monedei conduce la o prima varianta a functiei cererii de moneda. Intr-adevar, partea dreapta a "ecuatiei de la Cambridge", care exprima oferta reala de moneda in valoare reala, M/P, nu retine in mod deosebit atentia lui Marshall, care considera aceasta marime ca fiind una exogena, adica independenta de factorii economici.

Spre deoasebire de aceasta, partea dreapta, , este o functie, mai precis o functie a cererii de moneda:

(9)

(10)

(11)

Conform ecuatiei (11), care exprima teza esentiala a scolii de la Cambridge (ai carei reprezentanti sunt: A. Marshall, C. A. Pigou, J. Keynes, in "Tract on Monetary Reform"-1923 si "Treatise on Money"-1930), cererea de moneda reala este o functie crescatoare de venit. Ea se explica prin rolul monedei de mijloc de schimb, avand in vedere ca stocurile de moneda sunt necesare pentru realizarea tranzactiilor. In ceea ce priveste coeficientul k, acesta este presupus a fi dat de obiceiurile de plata si de structura sistemului bancar.

Acesta functie a cererii de moneda - care este, de altfel, destul de simpla - este totusi surprinzatoare la un fondator al scolii neoclasice, care, la fel ca ceilalti colegi ai sai, era preocupat in principal de explicarea evolutiei cererii fata de diverse bunuri prin rationalitatea de care dau dovada agentii economici si prin rolul pe care il joaca preturile. Intr-adevar, in epoca, cele doua variabile explicative, k si Y, sunt complet noi in analiza neoclasica a cererii. Astfel, k este un parametru comportamental - presupus a fi dat de "obiceiuri" si de structurile institutionale - foarte asemanator cu notiunea de "propensiune" (spre consum, spre investitii, spre economisire etc.) cu care va opera mai tarziu Keynes in "Teoria generala". In ceea ce priveste venitul, Y, prezenta sa intr-o functie de cerere inca inainte de aparitia functiei de consum keynesiene si a functiilor de investitii de tipul "multiplicatorului" si "acceleratorului", arata ca, in acea perioada, stiinta economica sesizase deja ca, in determinarea comportamentului agentilor economici, variabilele cantitative pot domina variabilele de tip "pret".

Paradoxala din punct de vedere teoretic pentru un autor neoclasic ca A. Marshall, expresia cererii de moneda reprezentata de relatia (11) se explica prin originea empirica si caracterul macroeconomic al ecuatiei cantitative din care este derivata. Ea va influenta optiunile metodologice ale lui Keynes cuprinse in "Teoria generala", indeosebi in ceea ce priveste studiul consumului. Insa, absenta oricarei referiri la rationalitatea agentilor economici va determina si o alta dezvoltare ulterioara a cercetarilor cu privire la functia cererii de moneda: incercarea de explicare in termeni de rationalitate economica a factorilor care determina marimea si evolutia coeficientului marshallian k.