Inflatia din 1914-1923

In acceptiunea curenta, inflatia caracterizeaza procesul de crestere rapida si de durata a preturilor marfurilor si serviciilor. Termenul de inflatie era in Germania, inainte de declansarea primului razboi mondial, aproape necunoscut. Nimeni nu va intuii ca efectele legilor de finantare a razboiului, de la inceputul lui august 1914, aveau sa marcheze inceputul unui lung proces inflationar cu reactie intirziata care va influenta existential dezvoltarea Germaniei.

Explicatia pentru cresterile preturilor in primele saptamini de razboi a fost pusa, in primul rand, pe seama prudentei consumatorilor care cumparau de frica si pe necesitatile impuse de mobilizare; statul a incercat sa intervina pe piata, la inceput prin impunerea de preturi maximale si mai tirziu prin rationalizarea marfurilor alimentare. Ambele masuri au condus la o tendinta de scadere a calitatii marfurilor alimentare si la aparitia unei anumite crize motivate prin starea de razboi. Cresterea preturilor se observa nu numai la marfurile de consum ci si la produsele industriale, de exemplu, la masinile-unelte preturile cresc de trei ori din iulie 1914 si pina in octombrie 1918. In acest sector cresterea preturilor era explicabila prin comportamentul unitatilor militare de aprovizionare care plateau fara comentarii preturile cerute de furnizori atita vreme cat livrarile erau efectuate rapid si la termen. Serviciile puse la dispozitia populatiei de catre stat (transportul de calatori pe calea ferata, posta, transportul de calatori orasenesc) nu se scumpesc semnificativ pe perioada razboiului. Toate aceste fenomene au fost explicate prin starea de razboi si nu au lasat sa se intrevada implicatiile grave ce aveau sa apara mai tirziu. Mai toti economistii vremii au ignorat pur si simplu acest fenomen declansat in 1914, iar guvernul nu a incercat decat sa tempereze situatia prin masuri politice specifice starii de razboi, dar lipsite de fermitatea necesara. Totusi, la sfirsitul razboiului moneda germana indeplinea inca functia banilor: marca era folosita in continuare ca mijloc de schimb si unitate de calcul, iar cetatenii erau convinsi de puterea ei valorica. Situatia avea sa se schimbe radical intr-o scurta perioada de timp.

Fenomenul de crestere al preturilor avea sa se perpetueze si dupa incheierea armistitiului si va continua pina in 1922, Germania trecind de la o inflatie ascunsa la una galopanta. In evolutia inflatiei pina in iulie 1922 se pot distinge patru etape:

De la semnarea armistitiului la 11 noiembrie 1918 si pina la semnarea Tratatului de la Versailles la 28 iunie 1919, cursul dolarului creste de la 7,43 marci la 14,01 marci; indicele preturilor angro creste de la 2,34 la 32. In acest context indicele preturilor la marfurile interne creste cu 30, iar la marfurile externe cu 50. In conditiile in care si puterile aliate erau confruntate cu scumpiri de preturi, situatia Germaniei nu era considerata ca fiind exceptionala si nu dadea inca prilej de panica.

Din iunie 1919 pina la puciul lui Kapp de la 13 martie 1920 cursul dolarului creste de la 15,08 marci la 83,89 marci (465%). Rata inflatiei se ridica pentru marfurile interne la 266%, iar pentru cele externe la 1031%. Renuntarea puterilor aliate la blocada asupra Germaniei a determinat cresterea cererii de marfuri externe a economiei germane lipsita de aceasta posibilitate timp de peste 5 ani. Avind in vedere ca plata acestor importuri se facea prin vinzarea de moneda nationala contribuind astfel la cresterea ofertei de marci in strainatate, scaderea valorii marcii si scumpirea bunurilor la import este mai mult decat fireasca. La aceasta evolutie se adauga si imensa povara a despagubirilor de razboi pe care trebuia sa le suporte o economie afectata de razboi in toate sectoarele, incapabila sa se ridice prin forte proprii si cu o populatie traumatizata. Instabilitatea politica care ameninta sa se concretizeze intr-o dictatura militara, ceea ce ar fi declansat probabil un nou razboi si o migrare masiva a capitalului in strainatate, completeaza aceasta perioada zbuciumata.

Din aprilie 1920 si pina la acceptarea ultimatului de la Londra din 5 mai 1921 cursul dolarului inregistreaza o crestere de numai 7%, de la 59,64 marci la 63,53 marci. Indicele preturilor angro scade cu 15%, indicele preturilor la marfurile interne creste cu 7% in timp ce la marfurile externe inregistreaza o scadere cu 45%. Acesti indicatori marcheaza inceputul unei faze de relativa stabilizare a marcii pe fundalul crizei economice din 1920 care, declansata in Japonia, va cuprinde mai toate tarile industriale, cu exceptia Germaniei. In timp ce la nivel mondial productia industriala in 1920/21 scade cu 15%, in Germania inregistreaza o crestere cu 20%. Speranta ca economia germana se invioreaza si ca Germania va putea achita reparatiile de razboi conduce si la o intensa activitate speculativa. Populatia credea ca situatia grea a trecut, iar regimul sustinea aceste sperante.

Din mai 1921 si pina in iulie 1922 cursul dolarului creste cu 692%, de la 62,30 marci la 493,22 marci. Indicele preturilor creste cu 769%, la marfurile interne cu 635%, iar la cele externe cu 810%. Dupa ce puterile aliate, prin ultimatumul de la Londra, au stabilit suma datorata de Germania, drept reparatii de razboi, la 132 miliarde marci-aur cu rate anuale de 3 miliarde de marci-aur incepe prabusirea monedei germane. Pina in decembrie 1922 creste cursul dolarului cu 1.539% de la 439,22 marci la 7.589,27 marci. Hiperinflatia era la ordinea zilei, evenimentele se deruleaza extrem de rapid in ciuda masurilor guvernului de control al devizelor. Dupa ocuparea regiunii industriale Ruhr de catre armata franco-belgiana, la 11 ianuarie 1923, cursul dolarului creste la 10.450 marci, iar pina la sfirsitul lui ianuarie la 49.000 marci. Germania se afla in acest moment intr-un haos general.

Toate eforturile Reichbank (Banca Reich-ului) de a sprijinii marca nu au condus decat la irosirea de rezerve monetare (peste jumatate de miliard marci-aur), caci succesele au fost de foarte scurta durata. In septembrie 1923, cursul dolarului este de 98.860.000 marci, iar la 20 noiembrie 1923 se ridica la incredibila suma de 4.200.000.000.000 marci. Situatia devine dramatica: o piine de un kg costa la 03.1.1923 163 marci, iar la 19.11.1923 deja 233 miliarde marci, un kg de carne ajunge sa coste la aceeasi data 4 bilioane 800 miliarde marci, iar un ziar 100 miliarde marci. De la 1 ianuarie 1923 si pina la stoparea "presei de bani", la 15 noiembrie 1923, au fost tiparite bancnote in valoare nominala de 3.877 trilioane marci. Indicii de preturi sunt aproape incalculabili, preturile de vinzare vor fi in aceasta situatie calculate zilnic, in functie de pretul de reaprovizionare. Printre motivele acestei devalorizarii fara precedent doua au fost determinante: ocuparea regiunii industriale Ruhr si pierderea de catre marca a functiei de unitate de calcul si mijloc de schimb.

Puterea de cumparare a monedei nationale este determinata in mare parte de relatia dintre cantitatea de bani aflata in circulatie si cantitatea de marfuri oferita spre vinzare; un factor important in aceasta relatie este viteza de circulatie a banilor. Disparitia puterii de cumparare a monedei nationale ia forme extreme in conditiile in care cantitatea de marfuri disponibila se reduce permanent, iar cantitatea de bani aflata la dispozitia cetatenilor creste in acelasi ritm, combinata si cu o viteza de circulatie excesiva. Exact acest scenariu devine realitate in perioada razboiului dintre 1914-1918; de pe urma razboiului se acumulau mari cistiguri fara ca din acestea sa se efectueze investitii, ceea ce a condus in mod firesc si la scaderea ofertei de bunuri industriale pe de o parte, iar pe de alta parte scade, datorita starii de razboi, oferta de bunuri de consum si alimentare, in timp ce cantitatea de bani disponibila crestea din lipsa de valorificare.

Politica de finantare a razboiului a fost complet gresita: imprumuturile publice (Anleihen) care s-au ridicat in perioada 1914-1918 la peste 96,9 miliarde marci si care au putut fi contractate nu numai prin dobinzile oferite, dar si prin apelul masiv la sentimentele patriotice ale populatiei au ingreunat dupa incheierea razboiului bugetul de stat cu ratele de amortizare si plata dobinzilor. Necesarul de bani pentru masina de razboi germana nu a putut fi acoperit in totalitate prin imprumuturi publice, suplimentar s-a recurs si la imprumuturi acordate de Reichbank, care a fost eliberata in timp de imperativele de acoperire primara (in aur) si secundara (efecte comerciale) a monedei nationale si care nu a insemnat altceva decat tiparirea de bani fara acoperire. Acoperirea in aur a monedei s-a inrautatit treptat; obligativitatea acoperirii bancnotelor cu o treime in aur, ancorata prin lege, a disparut de facto; la 1 iulie 1919 aceasta reprezenta doar 12%, restul de 88% fiind efecte comerciale sub forma certificatelor de imprumut, la baza carora stateau bonurile de tezaur ipotecate. Pentru satisfacerea necesarului tot mai mare de bani s-au infiintat si asa-numitele Darlehenkasssen (Case de Credit) a caror sarcina era acoperirea necesarului de bani prin imprumuturi ipotecare de marfuri sau efecte valorice. Darlehenkasssen nu acordau bani cash, ci sub forma de Darlehenkassenscheine (Certificate de Credit) care erau acceptate ca mijolc de plata la valoarea nominala. Prin instrumentele mentionate mai sus, statul german si-a creat o sursa de bani pentru finantarea razboiului, dar neglijind fatal alimentarea acestei surse.

Introducerea impozitului de razboi in 1916 (Kriegsgewinnsteuer, efectiv abia din 1917), a taxei de stampila pe cifra de afaceri in 1916 (Warenumsatzstempel, un premergator al TVA), a impozitului pe carbune in 1917 (Kohlensteuer) precum si a taxei pe transportul de marfuri si calatori in 1917 au fost adoptate prea tirziu si au avut un efect simbolic (21,8 miliarde marci din necesarul de 161 miliarde pe perioada razboiului). Efectul monetar al acestei politici a fost cresterea volumului bancnotelor aflate in circulatie, de la 2,9 miliarde in 1914 la 18,6 miliarde in 1918 precum si punerea in circulatie de Darlehenkassenscheine in valoare de peste 9,7 miliarde. La sfirsitul razboiului se aflau in circulatie ca. 28 miliarde marci in bancnote, in timp ce volumul monedelor a scazut masiv de la 3,7 la 0,2 miliarde. Favorizarea platilor prin virament a acordat bancilor comerciale si caselor de credit posibilitatea suplimentara de a crea "bani in cont" fara acoperire si independent de banca de emisie. Acestei cantitati uriase de bani ii corespundea o cantitate de marfuri redusa la mai putin de doua treimi fata de perioada premergatoare razboiului.

Oferta de marfuri nu a putut fi sporita corespunzator, renuntarea la investitii pe perioada razboiului a condus la uzura prematura a multor mijloace de productie ceea ce a insemnat o reducere a productiei industriale la 37% in 1919 din nivelul anului 1913. Datoria ferma a statului se situa in 1919 la 92,4 miliarde marci, suma la care se adaugau cele 63,7 miliarde marci cu titlu de datorie flotanta (aceasta din urma va creste, pina la 31 martie 1920, la 91,6 miliarde marci, din care aproape jumatate catre banca de emisie). La toate aceste greutati se adauga si asistenta sociala ce trebuia acordata invalizilor de razboi, vaduvelor si orfanilor, cererile de despagubire pentru averile aflate in teritoriile ocupate si nu in ultimul rand amenintarea unui somaj cronic datorat intoarcerii a milioane de soldati de pe front si a lipsei acute de locuri de munca. Toate aceste elemente considerate in parte si impreuna ar fi trebuit sa conduca la declararea falimentului de stat si nationalizarea titlurilor de imprumut, ceea ce ar fi insemnat, pe termen lung, redresarea statului, dar ar fi periclitat totodata tinara democratie si ar fi contribuit la scaderea credibilitatii externe.

Incercarea de reforma fiscala din 1919 a extins in primul rand impozitarea indirecta sub forma de TVA, s-a introdus un impozit pe venituri (Reichsteuer) completat cu un impozit pe corporatii si un impozit pe dobinzi si dividende, un impozit pe salarii precum si a unor impozite care urmareau impozitarea averilor si a capitalului dobindit in urma afacerilor de razboi. Succesul acestor masuri a fost limitat si a corespuns cu faza de stabilizare relativa a economiei germane, dar ale nu au fost suficiente pentru o relansare de durata. La 4 mai 1921, parlamentul german a acordat Reichbank dreptul, limitat in timp, de a renunta la acoperirea primara in aur a monedei. Aceasta masura a reprezentat poarta catre dezastru, permitind Ministerului de Finante sa dispuna nelimitat de credite ale bancii de emisie. Incasarile din impozite, in ciuda multitudinii acestora, se situau la un nivel inferior cheltuielilor - 37,5% din cheltuieli in 1922, iar in 1923 numai 10% - restul fiind finantat prin tiparirea de bani. Disparitia increderii in marca ca moneda nationala a contribuit la cresterea vitezei de circulatie a banilor, derularea platilor prin virament scade ca importanta datorita devalorizarii marcii cu fiecare ora, aceasta situatie conducind la criza creditelor de la jumatatea anului 1922; rata de discont era mentinuta artificial la un nivel minim (5% pina in 1922 si mai apoi 10%) tocmai pentru a incuraja investitiile productive, desi bancile pretindeau deja 50% dobinda la conturile curente.

In aceasta perioada tulbure guvernul republican nu a inteles si nu a stiut sa contracareze efectele aparute si datorita faptului ca in Germania anilor 1918-1923 nu exista o teorie a inflatiei, iar economistii vremii nu s-au aratat interesati de cercetarea fenomenului inflationar. Abia cind criza s-a adincit, amenintind intreaga structura economica, sociala si politica a Germaniei au inceput sa se cristalizeze doua curente teoretice: cel al balantei de plati, sustinut de Helfferich, Bonn si Schacht care vedea in deficitul permanent al balantei curente cauza inflatiei si cel al teoriei inflatiei, sustinut de Cassel, Hahn si Lansburgh pentru care permanenta indatorire a statului era cauza principala a inflatiei galopante. Ambele teorii s-au situat insa pe pozitii accentuat nationaliste, aratind cu degetul spre puterile aliate care impusesera Germaniei conditii inacceptabile prin plata despagubirilor de razboi, determinind de facto falimentul intregii natiuni.

Restructurarea din temelii a Germaniei nu se putea face fara o solutie care sa puna capat degringoladei monedei nationale. Aceasta solutie se impunea cu atit mai mult intr-o faza a inflatiei care, in scurt timp avea sa degenereze prin prabusirea Germaniei in mijlocul Europei. In noiembrie 1923 circulatia bacnotelor se ridica la un volum de 400 trilioane marci, iar datoria statului era de 191,6 trilioane marci. Cu toate acestea, economia se confrunta cu o lipsa permanenta de bancnote oficiale; penuria de bani a dus la derulare alternativa a operatiunilor de schimb in natura sau cu ajutorul "monedelor provizorii" (Notgeld sau Ersatzgeld) emise de comune, orase sau chiar societati comerciale.

La 15 octombrie 1923, se infiinteaza Deutsche Rentenbank (Banca Germana a Rentelor) ca institut public de credit, independent de stat. Capitalul social al bancii era fictiv si consta din ipotecarea intregii proprietati funciare productive (3,2 miliarde marci-aur repartizate egal pe industrie si agricultura). Pe baza acestei acoperiri fictive banca incepe sa emita Rentenbankscheine (Titluri de Renta) exprimate in Rentenmark (Marca de Renta) cu o paritate de 1:1 in relatie cu marca-aur; aceste titluri nu erau mijloace legale de plata, dar trebuiau acceptate de institutiile publice. La 15 noiembrie 1923, Deutsche Rentenbank a acordat statului un credit fara dobinda de 1,2 miliarde Rentenmark; un alt credit de 1,2 miliarde Rentenmark va fi acordat bancilor comerciale, iar 0,8 miliarde ramin in rezerva. In aceeasi zi, Reichbank stopeaza discontarea bonurilor de tezaur si emisia monetara (tiparirea de bani). In acest fel se creaza conditia necesara stabilizarii marcii pe baza relatiei 1 dolar = 4,2 bilioane marci, 1 Rentenmark = 1 bilion marci; marca raminea mijloc legal de plata. Efectele inflationare au fost eliminate prin limitarea cantitatii de Rentenmark la 3,2 miliarde si in plus, circulind numai in interiorul Germaniei noua moneda nu era supusa oscilatiilor cursului de schimb. Acoperirea prin ipoteca funciara s-a dovedit a avea valoare psihologica, trezind increderea cetatenilor in stabilitatea Rentenmark care va fi acceptata ca mijloc de plata, fara sa fie preschimbata imediat in marfa.

Rentenmark a fost gindita numai ca solutie interimara, pe termen scurt urmarindu-se intoarcerea la moneda exprimata in aur. La 30 august 1924, se introduce ca mijloc de plata legal Reichmark (RM), cu paritatea de 2.790 Reichmark = 1 kg aur fin, Reichbank era obligata sa mentina o acoperire de 40% in aur sau in devize convertibile a bancnotelor aflate in circulatie. Marca este retrasa de pe piata la o paritate de 1 bilion marci pentru 1 Reichmark. In acest fel se incheie ceea ce se va numi in teoria economica "Minunea Rentenmark".

Pe linga o multitudine de efecte negative, inflatia a avut marele merit ca a menajat Republica de la Weimar de un somaj cronic si de durata. In decembrie 1918 numarul somerilor era estimat la 5,4 milioane, iar in ianuarie 1919 la 6,6 milioane, pina la sfirsitul anului 1922 se inregistreaza insa scaderi permanente ale numarului de someri (in 1922, productia industriala atinge - in ciuda pierderilor teritoriale - 80% din nivelul anului 1913). Creditele Reichbank in ciuda caracterului inflationar au permis realizarea unor programe de combatere a somajului si de creare de noi locuri de munca care, au preluat forta de munca disponibilizata prin demobilizare, permitind astfel reintegrarea in piata muncii a soldatilor de pe front. Perturbarea conjuncturala grava aparuta odata cu inflatia s-a manifestat pe piata muncii abia in 1923 cind cota somajului a atins in decurs de un an 23,4% fata de 2,0% in noiembrie 1922.

Inflatia a contribuit si la schimbarea caracterului economiei germane de la o economie de razboi si inarmare la o economie de pace accelerind reconstructia economica. Inflatia a determinat si schimbari masive in structura si organizarea economiei germane contribuind, pe de o parte la accentuarea procesului de concentrare in concerne, trusturi si cartele demarat inca inainte de razboi, iar pe de alta parte a oferit sanse unor noi veniti - intreprinzatori mijlocii - de a participa la impartirea tortului economic.

De pe urma inflatiei au beneficiat si datornicii, in primul rand statul, a carui datorie interna de razboi in valoare de 154 miliarde marci care, la 15 noiembrie 1923 reprezenta in puterea de cumparare a anului 1913 numai 0,154 marci, iar dupa revalorizarea din 1925 aceasta datorie se ridica doar la 4,8 miliarde Reichmark. Landurile si comunele, proprietarii funciari, proprietarii de case si marii datornici industriali au profitat de inflatie achitind inainte de termen intregile lor datorii, care ajunsesera la sume derizorii in comparatie cu momentul contractarii.

Efectele originare negative ale procesului inflationar au fost resimtite, in primul rand, de detinatorii de averi cash in marci, care prin raportul de schimb 1 bilion marci = 1 Reichmark au fost in totalitate ruinati, in ciuda revalorizarii averilor cu 25% in 1925. Asigurarile sociale, casele de sanatate, companiile de asigurari, bancile, fundatiile si sindicatele au fost si ele victimele inflatiei datorita capitalului si rezervelor exprimate in marci sau investitiilor in valori exprimate in marci. In cele din urma, dar nu in ultimul rand, salariati si muncitorii au fost masiv afectati de inflatie, caci in schimbul sigurantei locului de munca (pina la inceputul lui 1923) acestia s-au confruntat cu o scadere masiva a salariului real, in anumite ramuri de pina la o treime fata de 1913; o mare parte a acestora fiind afectata si de devalorizarea si chiar "eterizarea" economiilor personale, ca sa nu mai vorbim de faptul ca impozitarea salariilor imediat la plata reprezenta un dezavantaj net fata de intreprinzatori si tarani, care beneficiau de o impozitare deplasata temporal.