Instrumente indirecte ale politicii monetare

Instrumente indirecte ale politicii monetare

Din categoria instrumentelor indirecte fac parte: taxa scontului, politica de open-market si sistemul rezervelor minime obligatorii.

2. Rezervele minime obligatorii

Sistemul rezervelor minime obligatorii este instituit pentru a asigura o lichiditate minima in sistemul bancar, si consta in obligatia bancilor , care colecteaza depozite, de a consemna, in conturile lor deschise la Banca Centrala, sime stabilite prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul, prin acest mechanism urmarindu-se atat un scop monetary precum si unul prudential.

Scopul principal (cel monetary) consta in limitarea potentialului de multiplicare a creditului in cadrul sistemului bancar, iar scopul prudential se manifesta prin siguranta pe care o conferapublicului faptul ca bancile dispun oricand de lichiditati suficiente, pentru a face fata solicitarilor de retragere a depunerilor.

Cu toate acestea, rezervele minime obligatorii nu sunt destinate asigurarii solvabilitatii bancilo comerciale in vremuri de panica, perioade cand nu se poate vorbi de solvabilitate deplina atata timp cat totalul activelor, mobilizare imediat de catre banci, nu este strict egal cu totalul pasivelor.

In cadrul sistemului bancar se admita o insolvabilitate temporara mai mare decat inj alte sectoare de activitate, iar banca centrala poatae intervene pentru a redresa situatia unor banci aflate in pierdere de3 credibilitate. Astfel, se poate aprecia ca obiectivul de ordin prudential, urmarit prin constituirea rezervelor minime obligatorii, scade in importanta in favoarea celui de politica monetara.

Rolul sistemului rezervelor minime obligatorii rezida si in faptul ca acestea constituie sursa cde venituri pentru banca centrala, contribuie la fluidizarea sistemului de plati, reprezinta sursa de informatii statistice cu privire la bilanturile bancilor, contribuie la stabilitatea financiara a cestora.

In general, bancile sunt obligate sa mentina reserve peste nivelul minim, iar aceste reserve sunt foarte slab remunerate in comparative cu plasarea lor pe piata monetara.

Poliica normelor rezervelor obligatorii imbraca mai multe forme:

a)     norma rezervelor de casa, care consta in obligativitatea mentinerii unui numit procent al rezervelor de casa;

b)     norma lichiditatii, care vizeaza respectarea unui raport corespunzator intre numerar,soldul contului current al bancii la banca centrala, titluri comercilae si de stat pe termen scurt detinute de catre banci, pe de o parte, si depozite bancare, pe de alta parte;

c)     coeficientul de trezorerie, care consta in obligativitatea detinerii in rezerva a unei anumite cantitati de titluri de valoare emise de stat;

d)     norma rezervelor minime obligatorii, care are cea mai mare raspandire si utilizare si care consta in imobilizarea la banca centrala a unui procent din depoizitele bancare sau din volumul creditelor.

Tabelul

In favoarea RMO s-au formulat o multime de argumente dintre care cel mai important este cel potrivit caruia acest instrument arata precizia cu care poate fi condusa politica monetara. Pot fi enumerate si alte aspecte: variatiile in nivelul ratei RMO pot fie le insele utilizate la implementarea politicii monetare; solicitarea bancilor de a-si constitui reserve slab remunerate poate fi inscrisa si in setul de instrumente fiscale; rezevele asigura lichiditatea si functionarea sistemului bancar.

Cel mai frecvent argument invocat este ca rezervele arata abilitatea autoritatilor monetare de a controla oferta de moneda, indeplinindu-si, asfel, responsabilitatile de mentinere a stabilitatii monetare. De asemenea, rezervele obligatorii permit determinarea bazei monetare, in functie de care se pot realize predictii despre lichiditatea bancilor comerciale si se poate stabiliza multiplicatorul monetar.

ROLUL REZERVELOR OBLIGATORII

Rezervele obligatorii pot spori precizia altor instrumente de politica monetara si pot regla nivelul lichiditatilor din economie prin absorbirea sau injectarea acestora.

Efectuarea de modificari in nivelul ratei rezervei in scopul influientarii ofertei de moneda este considerate o modalitate insuficienta de implementare a polirticii monatare. Chiar micile modificari in nivelul ratei pot antrena ajustari importante in portofoliul bancilor, motiv pentru care sunt necesare unele avertizari. Spre deosebire de operatiunile de open-market, prin care se realizeaza un schimb de titluri, pretul acestora ajustandu-se automat pe piata, modificarile in nivelul ratei rezervei reprezinta un act unilateral al bancii centrale. Modificarile in nivelul rezervelor nu pot compensa imediat fluctuatiile monetare pe termen scurt, datorita intervalului de timp necesar constituirii bazei de calcul.

In situatiile in care se produc modificari frecvente ale ratei rezervei, fara suficienta avertizare, bancile vor vea o puternica tendinta de a detine reserve excedentare pe care sa le utilizeze ca tampon sis a creeze substitute pentru depozitele care nu intra in baza de calcul arezervelor.

O serie de argumente in favoarea rezervelor obligatorii sugereaza ca acestea pot prezenta un nivel optim, care depinde de parametrii economiei, dintre care variatia si elasicitatea ratei de dobanda este cel mai importanrt nivel care trebuie sa ramana constant pe termen lung.

Importanta rezervelorprovine si din faptul ca, in calitate de componenta a bazei monetare, acestea contribuie la obtinerea venitului de seigneuriage generat de expansiunea monetara si poate produce un venit direct in conditiile in care banca centrala investeste in titluri si castiga dobanzile aferente acestora. Efectul antrenat de rezervele obligatorii consta si in reducerea prtofitului bancilor, daca acestea sunt remunerate la un nuivel mai scazut decat costul de oportunitate.

Practica rezervelor obligatorii este extinsa acolo unde guvernul incearca sa le utilizeze ca pe o modalitate de crestere a veniturilor. Banca Angliei, de exemplu admite ca singurul scop pe care trebuie sa-l indeplineasca rezervele situate la un nivel foarte scazut, de numai 0,35% pentru depozite, este finantarea operatiunilor. Din punct de vedere al politicii fiscale, avantajul rezervelor il constituie faptul ca rata de impozitare este, in general, neinsemnata. Astfel, rezervele obligatorii pot fi o cale de taxare a serviciilor financiare si trebuie comparat rolul de instrument fiscal cu cel indeplinit de alte forme de impozitare din domeniul financiar, comparative din care rezulta superioritatea xcelor din urma. Astfel,in timp ce costul rezervelor obligatorii este partajat intre debitori si deponenti, taxarea depozitelor reprezinta o impozitare a serviciilor bancare.

In anumite tari, rezervele obligatorii sunt considerate a fi masuri prudentiale adoptate cu scopul de amentine lichiditatea sistemului bancar. Pentru a atingerea acestei stari, rezervele trebuie sa-si indeplineasca functiile sis a fie correct fundamentate. Din acest punct de vedere, prezinta importanta definirea bazei de calcul a rezervelor, remunerarea si masurarea acesteia.

La modul general, rezervele sunt definite in functie de depozitele constituite de catre banci, iar in anumite circumstante, diferitele tipuri de depozite trebuie impozitate diferit, ca urmare a elasticitatilor diferite ale dobanzilor aferente depozitelor.

Principalele caracteristici ale rezervlor minime obligatorii

In sens strict, rezervele obligatorii reprezinta o obligatie de utilizare a monedei bancii centrale. In momentul initial, al conceperii acestui instrument, obiectivul principal a fost de a permite bancilor centrale sa actioneze asupra creatiei monetare, prin influientarrea comportamentului bancilor in materie de credite. Dincolo de acest obiectiv principal, rezervele obligatorii prezinta importanta tehnica in trei domenii.

In primul rand, o crestere a ratei rezervei poate servi la compensarea efectelor asupra lichiditatii bancare, pe care le exercita intrarea de devize sau credite obtinute direct de la banca centrala de catre trezoreria statului (dupa cum evidentiaza situatiile din Germania, Spania, Portugalia, Fraaaanta).

In al doilea rand, sistemul poate fi utilizat pentru a putea fi utilizat pentru a lupta impotriva speculatiilor antrenate de revalorizarea monedei nationale. O astfel de utilizare a fost current utilizata in Franta anilor '70, iar in Germania intre 1970-1978.

In al treile rand, mentinerea rezervelor obligatorii permite disocierea intr-o animita masura, a costului creditului datorat interventiilor bancii centrale pe piata monetara si permite, de asemenea, sa actioneze asupra cererii de credite.

Dintre efecte, se remarca faptul ca, in toate tarile, rezrvele obligatorii antreneaza un cost care afecteaza cheltuielile de exploatare bancara.

Activitatea practica face sa apara doua tipuri de situatii:

in mod frecvent, rezervele nu sunt remunerate;

in alte situatii, rezervele sunt remunerate, dar in circumstante particulare, avand in vedere ca banca centrala are ea insasi o anume obligatie de utilizare a acestor reserve (finantarea Trezoreriei in Italia sau Spania).

Remunerarea ramane uneori inferioara ratei de dobanda pe piata, indiferent daca se aplica asupra rezervelor sau numai asupra unei parti din acestea.

Remunerarea rezervelor obligatorii, la o rata situate sub nivelul dobanzii de piata, reducerolul specific al rezervelor ca instrument al politicii monetare. In ipoteza remunerarii la o rata de piata a dobanzii, efectul acestui instrument se diminueaza, intrucat se produce majorarea rezervelor, fara ca banca centrala sa majoreze oferta de moneda centrala, ceea ce conduce la cresere puternica a ratei de dobanda. Statistic, s-a evidentiat ca partea rezervelor remunerate este apropiata de ponderea pe care o detin depozitele fara dobanda ale bancilor comerciale la banca centrala. Astfel in Italia, rezervele cu rata de 25% remunerate cu 555 dobanda, in conditiile unei rate de piata a dobanzii de 12%, sunt egale cu nivelul rezervelor neremunerate.

Elemente tehnice

Din punct de vedere ethnic apar diferentieri intre sistemele rezervelor obligatorii, in functie de urmatoarele elemnte:

asieta sau baza de calcul;

rata aplicata;

modul de constituire;

Baza de calcul a rezervelor este, in general constituita din exigibilitati (resurse atrase) si manifesta doua tendinte, astfel:

in tarile in care exista preferinta pentru atrgerea agregatelor restranse, rezervele sunt bazate pe depozite atrase de la clienti (SUA, Canada);

in tarile care prezinta importanta evolutia unor agregate largi, rezervele obligatorii sunt calculate asupra totalitatii resurselor bancilor (Spania, franta, Germania).

Trebuie remarcat si faptul ca in tarile in care nu exista un control al operatiunilor de schimb ci strainatatea, rezervele obligatorii se calculeaza pe o baza carte include si detinerile de moneda nationala ale nerezidentilor (Germania, SUA).

Rata de rezerva minima obligatorie cunoaste o diferentiere de la o legislatie la alta, manifestandu-se doua tendinte, astfel:

in anumite tari, pentru a se tine seama de gradul de lichiditate al ddisponibilitatilor se aplica rate diferite, dupa cum este cazul incasarilor din tranzactii sau de cvasi moneda.

Situatia se intalneste in cazul Frantei, Germania, SUA, Japoniei, Canadei, unde cota variaza intre 10% si 2 % in functie de scadenta depozitelor;

cealalta tendunta se manifesta in tarile in care accentual se pune pe substituirea intre resurse, caz in cvare se aplica o rata unica (Spania si Australia).

Modul de constituire al rezervelor urmeaza o metodologie care permite ca acestea sa actioneze cel mai bine asupra creatiei monetare. Referitor la acest aspect, pot fi identificate duoa modalitati, si anume:

rezervele decalate;

rezervele instantanee sau actuale.

Distinctia dintre cele doua modalitati de constituire a rezervelor consta in momentil si perioada de formare, respective dupa cum rezervele sunt constituite in aceeasi luna sau trimestru in care banca a acordat creditele. Rezervele decalate se diferentiaza prin aceea ca bancile isi pot constitui rezervele cu un decalaj, care poate ajunge pana la 50 de zile fata de data de referinta. Diferenta dintre cele doua modalitati evidentiaza ca, atunci cand bancile constituie rezervele instantanee, acestea trebuie sa cunoasca prcis nivelul creditelor acordate, ceea ce implica obligatia programarii exacte a distribuirii creditelor. In cazul unor greseli, bancile vor avea, la sfarsitul perioadei obligatia constituirii de reserve obligatorii massive, ceea ce antreneaza costuri sporite.

Apogeul rezervelor obligatorii s-a manifestat in anii `60-`70, iar modificarile numeroase ale ratelor de rezerva obligatorie au demonstrate integrarea acestui instrument in strategiile conjuncturale. Astfel I Germania, rata rezervelor a fost modificata in medie de 3 ori pe aqn pana in anul 1981, in Austri a fost revizuiri intre 1972 si 1976, iar in Franta 30, intre 1970 si 1975.

Declinul relative al mecanismului rezervelor obligatorii s-a produs in anii 80, prin suprimarea de facto in tarile care traditional erau atasate de acest instrument, precum si in celelalte tari, care prcticau un control asupra expansiunii monetare, prin acest mechanism. Enumeram cateva date: 1975 in Belgia; 1977 in Danemarca; in 1978 in Elvetia; in 1980 in Marea Britanie; in 1988 in Norvegia; in 1987 in Canada s-a anuntat intentia de a abandona sistemul, iar Australia a diminuat de la 7% la 1% rata unica a rezervei obligatorii, ceea ce evidentiaza ca declinul acestui instrument s-a datorat unor factori comuni tuturor tarilor, dintre care importante sunt : inovatiile financiare si liberalizarea miscarilor de capital.

In unele tari, rata rezervelor obligatorii nu s-a modificat perioade indelungate de timp, fapt ce demonstreaza ca mecanismul nu a putut fi utulizat in scopuri conjuncturale. Astfel, in Australia si Japonia, ratele au ramas nemodificate din anul 1982, iar in SUA intre 1980 si 1990 (an in care au fost reduse).

Diminuarea rolului rezervelor obligatorii, in calitate de instrument al politicii monetare, poate fi cuantificata si prin producerea relative a acestora in masa monetara. Astfel, daca in anii 70 volumul rezervelor obligatorii reprezenta intre 10 si 15% din masa monetara in sens larg, in present, in tarile care mentin un astfel de instrument, ponderea este mai putin de 6 % din agregatul monetar cel mai larg. In cazul Romaniei, ponderea RMO in masa monetara M, a evoluat de la 6,50 % in anul 1996 la 12,65 in anul 2000 si 12,80 in anul 2002, ceea ce demonstreaza importanta acestui instrument monetary in infaptuirea politicii monetare.

Motivele care au stat la baza unei asemenea evolutii, dupa cim s-a aratat deja, pot fi formulate astfel: inovatiile financiare si liberalizarea miscarilor de capital.

In tarile fara control asupra pietei valutare si asupra schimburoilor, existenta unor rate sporiyte ale rezervelor obligatorii a provocat o delocalizare a operatiunilor de schimb (de exemplu, a sporit piata eurodolarilor si s-au dezvoltat operatiile bancilor germane in Luxemburg). In toate tarile in care rezervele obligatorii au inregistrat valori semnificative, s-au manifestat, pe de o parte dezvoltarea operatiunilor acelor institutii financiare nesupuse mecanismului rezervelor obligatorii si, pe de alta parte, dezintermedierea sau creearea, de actre banci, a unor instrumente nesupuse rezervelor.

O asemenea schimbare de atitudine, din partea autoritatilor monetare, s-a fundamentat pe constientizarea faptului ca rezervele obligatorii afecteaza contul de exploatare bancara si actoneaza nu numai asupra ofertei de credit ci, mai cu seama, asupra cererii de credit, prin efectul de prt, pe care il antreneaza.

Datorita inovatiilor financiare, o parte importnata a resurselor bancare sunt remunerate prin rata de piata a dobanzii si , in consecinta, sunt sensibile la variatia acesteia din urma. Necesitatea de a dispune de un volum ridicat de reserve obligatorii, prin diminuarea costului mediu al pasivelor bancare, inregistreaza o tendinta de diminuare puternica.

Se poate concluziona ca, desi in present rezervele obligatorii indeplinesc inca, intr-un anumit numar de tari dezvoltate, unb rol important in cadrul lichiditatii bancare, acestea nu reprezinta un instrument major al politicii monetare. Intr-o perioada de multiple inovatii financiare si de liberalizare a miscarilor de capital, interventiile bancii centrale asupra pietelor de capital permit obtinerea de efecte dorite, fara a provoca distorsiuni in concurenta dintre suyrsele de finantare bancara si cele dezintermediate, si fara a genera efecte inverse, precum delocalizarea operatiunilor sau accelerarea inovatiilor financiare.

Experienta tarilor care la practica demonstreaza, de asemenea, ca rezervele obligatorii pot indeplini un rol structural, cu conditia ca volumul sa fie relative scazut. Rezervele obligatorii mentin un anumkit interes conjunctural pentru a diminua costul creditului respective si rata dobanzii, atunci cand exista un conflict intre cursul de schimb si obiectivul monetary si atunci cand imperfectiunile pietei nu permit altor finantari sa substituie reducerea rapida a creditelor bancare. In pofida distorsiunilor concurentiale pe care le implica, o majorare a ratei de rezerva obligatorie permite influientarea cererii de credite, fara a se modifica rata de dobanda pe piata monetara, ceea ce afecteaza costul de finantare al tuturor agentilor economici, care nu se imprumuta direct pe piata.

Atunci cand rata este relative stabile si nepenalizatoare, rezervele permit mentinerea echilibrului pe termen mediu pe piata de capital. Din punct de vedere structural, rezervele constutuie o taxa asupra sistemului bancar, in scopul de a determina bancile sa plateasca serviciile pe care banca centrala le ofera si de a compensa privilegiile de care beneficiaza: accesul la resurse centrale si dreptul de colectare a depozitelor de la public, remunerate la nivel redus, nesemnificativ.

Acest instrument a fost subliniat inca de la instaurarea mecanismului rezervelor obligatorii, in anul 1966, in urmatoarea formulare: Pentru a asigura o buna functionarte a circuitelor monetare si pentru a indeplini rolul sau de banca a bancilor, banca centrala asigura gratuit numeroase servicii (compensatii, inregistrarea tranzactiilor pe piata monetara, gestionarea de conturi). Sistemul rezervelor obligatorii care asociaza banca centrala de avantajul creatiei monetare de care dispun bancile, are in agala masura ca justificare faptul ca face ca acestea sa participle la cheltuielile de gestiune ale sistemului monetary national. Acest argument este tot mai valabil, cu cat rolul de emisiune monetara al bancii centrale tinde sa se reduca.

Rezervele obligatorii care se mentin in Marea Britanie la un nivelk de 0,5% urmaresc, ca obiectiv, furnizarea de lichiditati si asigurarea de venituri penytru Banca Angliei, potrivit sintagmei to secure Bank`s resource and income, acelasi argument fiind present si in cazul Sistemului Federal de Rezerve din SUA.

Principiul de actiune al rezervelor obligatorii

Dupa cum s-a aratat deja, politica rezervelor obligatorii oblige bancile sa constituie la banca centrala, in conturi neremunerate sau slab remunerate, o fractiune minima di exigibilitatile lor (resurse la vedere sau pe termen scurt) si uneori, din creditele pe care la acorda. Cu cat rezervele sunt mai mari, cu atat sunt mai constrangatoare pentru banci, si inbvers.

Daca se manifesta o crestere a ratei rezervelor obligatorii, atunci nevoile bancilor comerciale in moneda centrale se majoreaza, intrucat ele trebuie sa majoreze sum,e rezervelor detinute in contul de la institutia centrala. Astfel se reduce lichiditatea bancara (disponibilitatile bancilor detinute in moneda centrala), ceea ce antreneaza probleme de trezorerie ale bancilor respective.

Acestea recurg la finantari de la banca centrala, prin intermediul pietei monetare. Daca institutia monetara centrala a determinat, prin i8nterventiile sale, rate de lichiditate ridicate, atunci si bancile vor suporta un cost de refinantare ridicat. Mai mult, intrucat rezervele obligatorii nu genereaza dobanzi importante, rezulta o lipsa de acstig importanta.

Acst ultimo efct, corelet co costul ridicat al refinantarii, incita bancile sa limiteze aportul lor la creearea de moneda.

In sens invers, daca scade rata de reserve minima obligatoirie, atunci nevoile bancilor comerciale in moneda centrala se vor diminua. Prin urmare, se majoreaza lichiditatea bancara, ceea ce permita bancilor sa faca fata nevoilor de moneda centrala, care rezulta din activitatea curenta. Astfel, politica rezervelor obligatorii apare ca o copmletare indispensabila a politicii de rata a dobanzii pe piata monetara, ambele fiid constrangatoare pentru banci, in masura in care bancile sunt indatorate la banca centrala.

Aceasta analiza, fundamentata theoretic pe idea multiplicatorului creditului, este puterniuc contestata.

Utilitatile rezervei obligatorii in cadrul actiunii asupra lichiditatii bancare se pot prezenta astfel:

rezervele obligatorii permit a se actoina asupra costului creditului fara a se modifica rata dobanzii pe piata monetara;

acestea confera actiunii asupra lichiditatii bancare un support previzionabil, ceea ce compenseaza neregulile altor factori care influienteaza trezoreria bancilor;

rezervele obligatorii sunt utile atunci cand p[iata devine supralichida, respective atunci cand deficitul bugetar este finantat prin creatie monetara;

rezervele influienteaza costul resurselor bancare, datorita faptului ca se restrang posibilitatile de plasament pe piata interbancara.

Din punt de vedere al modului de calcul pot fi stabilite reserve asupra depozitelor si reserve asupra creditelor.

Rezervele asupra depozitelor (exigibilitatilor) pot fi cuantificate prin intermediul unui coeficient al rezervei, stabilit ca raport intre nivelul rezervelor constituite si depozite.

In practica, pot fi distinsi doi coeficienti care iau in considerare, la numitor, depozitele la vedere pentru primul si depozitele la termen pentru al doilea. Intrucat depoaitele la vedere au caracterul de mijloace de plata, sunt supuse unei rate mai ridicate decat depozitele la termen.

In cazul rezervelor constituite asupra creditelor(utilizarilor), coeficietul se determina prin luarea in calcul, la numitor, a sumei creditelor de orice natura, acordate de banca intreprinderilor sau persoanelor fizice.

Controlul sistemului rezervelor obligatorii este usor intrucat acestea sunt constituite in contui la Banca Centrala. Nerespectarea regulilor poate fi sanctionata prin aplicarea unei rate openalizatoare.

Efectele RMO

Obligativitatea unitatilor bancare de a constitui la banca centrala o rezerva minima din exigibilitatile lor (resurse la vedere sau la termen scurt) si uneori din creditele pe care le acorda, in conturile neremunerate ori slab remunerate, reprezinta o constrangere pentru banci.

Daca se manifesta o crestere a rateo RMO, nevoile bancilor comerciale in moneda centrala se majoreaza, deoarece ele trebuie sa majoreze sume rezervelor detinute in contul de la banca centrala. Se recurge in acest caz la finantari de la banca centrala, p[rin intermediul piatei monetare. Daca banca centrala, prin interventiile sale, stabileste rate de lichiditate ridicate, bancvile vor trebui sa suporte un cost cde lichiditate ridicat.

Daca scade RMO, nevoile bancilor comerciale in moneda centrala se vor diminua. Are loc o majorare a lichiditatilor bancare pentru a face fata nevoilor cde moneda centrala care rezulta din activitatea curenta.

Astfel politica RMO apare ca o completare a politicii de refinantare pe piata monetara, ambele fiind constrangatoare pentru banci in masura in care bancile sunt indatorate la Banca centrala.

Efectul cantitativ

In masura in care o anumita fractiune din resursele banciilor de deposit este imobilizata sub forma constituirii rezervelor in moneda legala, bancile nu se mai pot angaja in operatiunile de creditare generatoare de moneda. In aceste conditii, cresterea coeficientului rezervei minime apare ca o masura deflationista care tinde sa duca la scaderea ritmului de crestere a masei monetare, in timp ce scaderea coeficientului rtezervelor obligatorii apare ca o masura inflationista, de natura sa duca la accelerarea cresterii maseiu monetare. Astfel, modificarea coeficientului RMO implica modificarea in acelasi sens a multiplicatorului creditului, cu efecte deflationiste asupra rezervelor lichide excedentare. O crestere a coeficientului rezervei minime atrage dupa sine o scadere a posibilitatilor de creditate a economiei de catre bancile comerciale. In sens invers, o scadere a coeficientului rezervei minime obligatorii elibereaza si pune la dispozuitia bancilor comerciale resurse de creditate sporite.

Desi modifica in mare masura starea lichiditatii bancare, politica rezervelor minime obligatorii nu afecteaza sensibil capacitatea de creatie monetara a bancilor comerciale.

Efectul prt al politicii rezervelor minime obligatorii

Politica rezervelor minime obligatorii antreneaza un effect de prt care se manifesta direct. Prin modificarea ratei rezervei minime obligatorii se influienteazapretul procurarii lichiditatilor. Situatia este inverse celei aferente politicii de refinantare, care, bazata pe manevrarea ratei dobanzii la creditul de refinantare, are un effect prt direct asupra lichiditatii bancare si masei monetare si un effect cantitativ indirect asupra acestora. In situatia in care se doreste obtinerea unui effect cantitativ direct asupra lichiditatii bancare sau masei monetare, politicii rezervelor minime obloigatorii ii este preferata politica de refinantare.

Efectul cost al politicii rezervelor minime obigatorii

Politica rezervelor obligatorii afecteaza rezultatl de exploatare a bancilor comerciale. Aceste reserve, blocate in conturile aferente la banca centrala, constituie partea neremunerata sau slab remunerate a activului bancilor comerciale si corespunde unei parti a depozitelor clientelei care angajeaza u cost de gestiune, astfel ca majorarea ratei RMO nu scade numai lichiditatea ci si rentabilitatea bancilor.

Drept concluzie cu privire la rezervele minime obligatorii se pot formula urmatoarele:

acestea pot fi justificate ca un instrument care asigura aplicarea politicii monetare;

constituie un instrument fiscal si garaaaanteaza lichiditatea bancilor;

nivelul optim al rezervelor se stabileste in concordanta cu nevoile de politica monetara si antreneaza utilizarea altor instrumente;

nivelul optim decremunerare al rezervelor trebuie, in general, sa fie egal cu rata riscului cel mai scazut, afferent imprumuturilor.

In continuare este exemplificat nivelul ratrelorcrezervelor obligatorii intr-un numar semnificativ de tari industrializate, dezvoltate sau aflate in tranzitie, ceea ce permite formularea anumitor concluzii:

a) majorotatea tarilor dezvoltate prezinta un nivel al ratelor rezervelor obligatorii asub 10%, in cele mai multe cazuri fiind neremunerate;

b) in cazul acestor tari, institutiile financiare nebancare practica rate scazute ale RMO (sau chiar rate zero), percepute asupra activelor, si se procedeaza la o reducere a diferentei intre ratele practicate de banci si cele ale institutiilor nebancare;

c) in tarile aflate in tranzitie , rezervele indeplinesc un rol important in cotrolul monetary nivelul fiind, in general, constant si situate peste 10%.

Variatia cotei rezervelor minime obligatorii este foarte eficace deoarece afecteaza direct multiplicatorul credutului, poate fi practicata sub forma cotelor differentiate in functie de stricture masei monetare, dand rezultate bune atat in aconomiila in care exista bilete de banca intr0-omproportie mare, cat si in cele care predomina moneda scripturala.

In ce xconsta mecanismul de influientare a masei monetare pe aceasta cale?

Variatia masei monetare este:

∆M=∆E ۬۬ ,

In care:

∆M= cantitatea de moneda nou create

∆E = volumul rezervelor lichide excedentare (care pot fi acordate sub forma de credite)

r = rata sau cota, sau coeficientul rezervelor obligatorii

b = preferinta pentru moneda scripturala (gradul de ramanere a fonduriloir in sistemul bancar.

K = este multiplicatorul creditului.

Sa presupunem ca bilantul consolidate al sistemului bancar commercial este:

.EX

Economie politica , Ion Ignat, Ion Pohoata, Gheorghe Lutac, Gabriela Pascariu

Instrumentele de refinantare

Intr-o o serie de tari dezvoltate precum si in cele aflate in tranzitie, bancile centrale utilizeaza doua tipuri de instrumente de refinantare: facilitatile permanente si instrumentele pietei monetare.

Prin operatiunile de refinantare se modifica operatiunile de scontare. La modul general, prin scontare, dreptul de proprietate asupra colateralului(garantie) este transferat catre banca centrala pana la maturitate. In consecinta, refinantarea este garantata pe o perioada de timp corespunzatoare maturitatii colateralului implicat in tranzactie. Intrucat aceasta operatiune prezinta o rigiditate sporita in managementul zilnic al lichiditatii, majoritatea bancilor centrale au modificat procedeele de realizare a operatiunilor.

Astfel prin operatiunile de scontare s-au creat imprumuturi colaterale, respective operatiuni de rascumparare care asigura bancii centrale flexibilitate in alegerea maturitatii refinantarii.

Facilitatile permanente sunt instrumente oferite de bancile centrale pentru obtinerea de fonduri si se caracterizeaza prin urmatoarele:

sunt utilizate din initiative bancilor comercila;

se realizeaza la rate predeterminate ale dobanzii:

in anumite cazuri, bancile centrale ofera facilitate permanente sub forma depozitelor(Belgia, find singura tara care utilizeaza acest instrument).

Managementul monetar in tarile dezvoltate s-a orientat, in ultimii ani, si catre operatiunile cu instrumente ale pietei monetare.

Principalele caracteristici ale acestor instrumente sunt urmatoarele:

- sunt initiate de banca centrala si sunt conduse in maniera competitive;

- ratel;e de dobanda la care se realizeaza operatiunile sunt incertte, deci operatiunile se realizeaza la rate variabile ale dobanzii;

- inlocuiesc operatiunile cash de pe piata, avand astfel efecte asupra ratei de dobanda;

- sporesc volumul titlurilor din collateral, darn u afecteazapiata secundara atitlurilor;

- in mai multe tari, aceste operatiuni imbraca forma tranzactiilor de rascumparare si revanzare(operatiuni REPO). Concret, aceste tranzactii constau in cumparari de active, de catre banca centrala, printr-un contract care prevede revanzarea lor, la un prt specificat si la o data viitoare. Operatiunea inverse este vanzarea de catre banca centrala si rascumpararea la un preyt si o scadenta specificate. Prima operatiune afecteaza nivelul rezervelor din sistemul bancar, iar cea de-a adoua absoarbe xcesul de lichiditate.

Necesitatea acestor operatiuni poate fi argumentata prin urmatoarele aspecte:

nu au efecte semnificative asupra pretului activelor utilizate;

banca centrala manifesta flexibilitate in controlulk conditiilor in care se desfasoara operatiunile pe piata monetara, intrucat stabileste nivelul si durata contractului si, de asemenea, reinnoirea sau nu la maturitate;

sporirea rezervelor in cazul operatiunilor repo sau diminuarea acestora in cazul reverse-repo, cand titlurile ajung la maturitate, constituie astfel un instrument flexibil pentru managementul rezervelor, care prezinta o mare variabilitate;

spre deosebire de vanzarile si rascumpararile directe de titluri, care pot duce la fragmentarea sistemului financiar, prin operatiunile de refinantare nu se pot produce un asemenea effect, intrucat dreptul de proprietate asupra titlurilor este scimbat doar temporar.

O alta problema a tranzactiilor de rascumparare este eceea ca ele trebuie sa fie implimentate in concordanta cu procedurile valabile pentru toate bancile, sip e aceleasi baze, rolul ratei de dobanda fiind hotaqrator in managementul acestor operatiuni. Nivelul ratei de dobanda trebuie anuntat atunci cand operatiunile se adreseaza publicului, in practica find utilizate doua forme de rate ale dobanzii:

- rate multiple, variabile, oferite de catre banci;

- rate uniforme, in care toate ofertele acceptate trbuie platite la rata marginala a dobanzii.

In practica, ratele variabile ale dobanzii se utilizeaza atunci cand bancile centrale ajusteaza nivelul acestora, in functie de asteptaruile participantilor. Din experienta bancilor tarilor dezvoltate se desprind practice diferite. Astfel, Belgia, Franta si Germania au utilizat volume variabile ale operatiunilor cu anuntare sau u, in avans a ratei de dobanda. In plus, Bundesbank si Banca Nationala a Belgiei au utilizat si rate variabile ale dobanzii.

Importanta instrumentelor de refinantare rezida si din rolul pe care acestea il indeplinesc si anume:

a)     servesc ca indicatori ai starii politicii monetare;

b)     regleaza nivelul global al ratelor de dobanda de pe piata;

c)     se utilizeaza pentru reglajul fin al ratei de dobanda pe piata monetara.

a)     Atunci cand se utilizeaza instrumente indirecte, bancile centrale primesc semnale care explica starea politicii monetare, cel mai important dintre acestea fiind nivelul ratei de dobanda. Cresterea ratei de dobanda evidentiaza o consolidare a politicii monetare, iar diminuarea ei, oslabire a politicii monetare. Raspunsul imediat al ratei dee dobanda la modificarile politicii monetare depinde de anticiparile cu privire la scimbare. Astfel, o scimbare pe deplin anticipate va avea un impact redus, in timp ce o anticipare in sens invers poate provoca o brelatie ampla. Ca semnal al politicii monetare, in unele tari se utilizeaza rata facilitatilor de finantare, iar in altele se utilizeaza atat rate de dobanda, cat si volumul operatiunilor.

b)     Instrumentele de refinantare joaca un rol central im managementul ratei dobanzii pe piata monetara, in functie de structura instrumentelor facandu-se distinctia neta intre Japonia si SUA, pe o parte, si tarile europene pe de alta.

In Japonia Si SUA, bancile centrale mentin o singura facilitate de finantare, a carei rata de dobanda este sub nivelul ratei de piata. Cand rata de dobanda creste, bancile tind sa sporeasca volumul imprumuturilor si invers, ceea ce oinseamna ca modificarile ratei de dobanda nu sunt fundamentate pe termen lung, comparative cu rata scontului.

In tarile europene pana la integrarea monetara si infiintarea BCE, s-au remarcat practicile Germaniei si Frantei. Astfel, Banca Germaniei a utilizat doua instrumente (ca facilitate permanente): rescontarea si lombardarea. In primul caz, rata de dobanda se situa sub nivelul pietei iar functionarea mecanismului a condus la scaderea ratei pe termen scurt. Prin lombardare s-au furnizat fonduri pentru a face fata penuriei de reserve, rata de dobanda aplicata in acest caz fiind peste nivelul ratei de piata. Astfel, rata interbancara a dobanzii in Germania era limitata de diferenta dintre rata scontului si rata facilitatilor permanente. In Franta, banca centrala a mentinut o singura facilitate permanenta, al carei nivel s-a situate deasupra ratei de dobanda a pietei.

Dupa momentul 1 ianuarie 1999, unificarea politicilor monetare ale tarilor member ale UE a antrenat si o uniformizare in materie de instrumente ale politicii monetare.

c)     Reglajul fin al ratei dobanzii pe piata monetara se realizeaza prin Call money rate, o rata de piata pe termen scurt, pe care o utilizeaza bancile centrale pentru indeplinirea obiectivelor.

In pofida rolului important indeplinit de facilitatile permanente in cadrul politicii monetare, totusi importanta cantitativa a acestor instrumente s-a diminuat.

Refinantarea prin mecanismul rescontarii a fost, pentru multi ani, instrumental cel mai utilizat de catre bancile centrale. Acest rol cantitativ a intrat in decline in anii`80, ca urmare a dezvoltarii unor alte instrumente ale pietei monetare. In anii `90, de exemplu, prin mecanismul rescontarii, in Germania se asigura intre o partime si o treime din refinantare, comparative cu anul 1985, cand se furniza mai mult de jumatate. Aceasta diminuare s-a produs intrucat, desi facilitatile de rescontare se aflau la initiative bancilor comerciale, totusi au fost limitate de banca centrala in functie de marimea capitalului si a acivelor eligibile pentru fiecare banca.

Utilizarea facilitatilor permanente ca modalitate prin care se obtin fonduri trbuie corelata cu gradul de dezvoltare al pietelor, cu sistemul de plati utilizat si cu solidaritatea sistemului bancar.

In tarile cu piete interbancare lichide si cu sisteme financiare sanatoase, achilibrul globalal pietei se reflecta si in echilibrul individual al fiecarei institutii. In asemenea cazuri, bancile centrale acorda credite numai pentru finantari zilnice, rezultate din compensarile interbancare. Acolo unde pietele monetare si sistemele de plati si compensari sunt subdezvoltate, sau institutiile financiare sunt slabe, se practica rate ale dobanzii penalizatoare pentru a descuraja bancile sa apeleze la facilitate de finantare. In asemenea cazuri, sunt necesare limitarile de volum, pentru a preveni situatiile de expansiune monetara ca urmare a utilizarii facilitatilor de finantare.

In cadrul facilitatilor permanente se remarca facilitatile de finantare si de deposit ale caror caracteristici sunt redate in continuare.

Facilitatea de finantare marginala vizeaza satisfacerea nevoilor temporare de lichiditate ale bancilor comerciale. In majoritatea cazurilor sunt imprumjuturi overnight, fiind posibila si acordarea lor pe termene mai lungi (de exemplu, FED acorda un credit extins in cadrul facilitatii discount window). Dobanda care se plateste este prestabilita de catre banca centrala, im modnormal ea fiind limita superioara a dobanzilor overnight de pe piata interbancara. Acest tip de imprumut este colateralizat, putand fi derulat doar pe baza unor active eligibile desemnate de banca centrala. Principalele operatiuni la care recurge banca centrala pentru a furniza lichiditate in cadrul facilitatilor de finantare marginala sunt tranzactiile repo si creditela integral colateralizate. Mai pot avea loc si achizitii de active eligibile, care sunt cu precadere titluri pe termen scurt. BNR realizeaza asemenea operatiuni prin tranzactii repo si achizitii de titluri de stat.

Facilitatea de depozit da bancilor posibilitatea de a plasa overnight depozitele la banca centrala. Remunerarea depozitelor se face la o rata prestabilia de catre banca centrala, care constituie de regula, limita minima a dobanzilor overnight pe piata monetara. Daca nivelul acestei dobanzi ar fi inferior celui al pietei, ar fi necesara prelungirea scadentei pentru a evita orientarea catre dezintermediere, inlocuind plasamentele interbancare prin recurgerea la aceasta facilitate. Exista astfel riscul ca bancile sa prefere plasarea ezxcedentului de resurse la banca centrala(fara a-si asuma vreun risc), comparative cu participarea pe piata monetara interbancara, mai ales in cazul pietelor dezvoltate unde evaluarea contrapartidei poate fi dificil de realizat. Aceasta facilitate nu are o larga utilizare, intrucat exercitatrea ei efectiva depinde de coordonatele politicii monetare. BCE, in conformitate cu prevederile regulamentului propriu refritor ls instrumentele si procedurile utilizate, poate suspenda facilitate in cazul in care se considera ca nu corespunde obiectivelor de politica monetara.

Asimetria dintre facilitatea de finantare sic ea de deposit const ape de o parte in faptul ca majoritatea sistemelor bancare se afla in deficit de lichiditate, iar pe de alta parte in reticenta bancilor centrale de a opera in ambele directii (sa imprumute sis a accepte depozitele ale sistemului bancar, in aceeasi zi0 preferand ca reglajul sa se faca pe piata monetara sis a intervina doar pentru a acoperi/atrage diferenta. Cele doua facility pot opera simultan, fara a transforma banca centrala intr-un broker interbancar, numai atunci cand dobanzile utilizate au character penalizator, avand valori ridicatre pentru finantare si reduse, pentru depozite.

Creditul special

Un rol deosebit il detin, in cadrul operatiunilor de refinantare creditele speciale.

Acestea se acorda bancilor comerciale solvabile, care se confrunta insa cu probleme de lichiditate, in vederea evitarii unei situatii de criza care sa afecteze intrgul system. Acordarea acestui credit se face in baza unor norme clare de eligibilitate si limitatre cantitativa.

Prin acordarea de credite speciale, bancile centrale isi indeplinesc functia de creditor de ultima instanta, care presupune acceptarea conpromisului intre evitarea riscului systemic si controlul lichiditatii.

O facilitate speciala o constituie creditul intra-day, care poate fi acordat bancilor comerciale pentru asigurarea lichiditatii pe parcursul zilei. Aceasta facilitate este acordata de catre banca centrala in conditiile existentei:

- unui regim al rezervelor minime obligatorii in care acestea sunt detinute pe o baza zilnica (integral sau partial);

- unui sistem de decontare in timp real pe baza bruta.

Creditul intra-day, oferit de catre banca centrala la solicitarea bancii comerciale si rambursat in aceeasi zi, asigura derularea fluienta a platilor bancii respective si a sistemului bancar in ansamblu, deci problema cu care se confrunta banca nu este generate de insuficienta lichiditatilor, ci de corelarea platilor cu incasarile.

O situatie similara, de necorelare a fluxurilor de incasari si plati, poate sa apara in conditiile existentei unui sistemde decontare in timp real, pe baze brute, in care platile se efectueaza pe masura ce sunt validate si confirmate de operatorul sistemului si in masura in care exista disponibilitatile necesare in contul bancii respective. Daca banca se afla in situatia de a nu putea efectua o plata, desi urmeaza sa primeasca pe parcursul aceleasi zile fonduri suficiente pentru onorarea tuturor platilor, poate cere si primi de la banca centrala un imprumut intra-day pentru fluidizarea fluxurilor sale financiare.

Aceste tipuri de credite pot fi garantate cu active eligibile, precum titluri de stat, certificate de deposit emise de banca centrala, sau negarantate, si au, de regula, limite cantitativepentru fiecare banca.

3. Operatiunile de open-market

Caracteristici ale operatiunilor de open-market

In tarile dezvoltate, operatiunile de open-market au devenit principalul instrument de control monetar, datorita avantajelor pe care le prezinta si care constau in urmatroarele:

ofera o flexibilitate sporita, din punct de vedere al volumului operatiilor de politica monetara initiate de banca centrala;

permit stabilirea unor relatii impersonale intre participantii la piata;

permit evitarea ineficientei pietei si a economiei, ca urmare a controlului direct.

In conditiile globalizarii financiare, flexibilitatea operatiunilor de open-market au avut un effect favorabil si in tarile aflate in tranzitie, unde s-a manifestat evolutia pietelor si o crestere a competitivitatii acestora in scopul integrarii in piata mondiala. Cu cat pietele de capital devin mai dezvoltate si mai sophisticate, bancile centrale trebuie sa-si sporeasca abilitatea de a utilize instrumentele xde politica monetara, atat pe segmental primar cat sip e piata secundara a titlurilor guvernamentale.

Daca operatiunile de open-market constituie principalul instrument de implementare a politicii monetare, rezulta ca celelate instrumente trebuie sa fie ajustate, asfel incat sa fie asigurata indeplinirea obiectivelor. Ajustarile depend, in mare parte de, strategiile adoptate in conducerea zilnica a operatiunilor de open-market, de structura pietei, de stabilitatea si predictibilitatea relatiei intre oferta de moneda si variabilele microeconomice. Pentru ca bancile centrale sa implemenyteze operatiuynile de open-market, este necesara o anumita arhitectura si performanta a pietrei. Astfel, autoritatea monetara prefera pietele cu tranzactionare continua si cu transparenta sporita, caracteristici care incurajeaza participarea unui numar mare de investitori. De asemenea, prezinta importanta piata interbancara, intrucat serveste ca barometru al frecventei si volumului operatiunilor cu titluri guvernamentale. Un numar insemnat de tari (India, Indonezia, Mexic, Rusia) sunt preocupate de sporirea competitivitatii interbancare ca sic ale de crestere a rolului operatiunilor de open0-market. Infrastructura pietei, respective gradul de dezvoltare al celor doua segmente si corelatia dintre acestea se afla in stransa legatura cu operatiunile de open-market. Maturitatea si alte caracteristici ale instrumentelor de datorie au rolul da a ajusta structura institutiilor pietei si de a spori numarul de participanti. In acest scop, banca centrala incurajeaza dezvoltarea pietei, prin stabilirea unui set de raguli pentru participantii la operatiunile de open-market, in special pe pietele de formare. Pe oietele mature, standardele si regulile sunt apkcate de catre dealeri.

Particularitatile operatiunilor de open-market, ca urmare a numarului sporit de participanti, necesita o corecta colectare si desiminare a informatiilor referitoare la tranzactuiile cu titluri, volum, finantare pe tipuri de institutii, sarcina care revine bancii centrale. Publicarea acestora trebuie sa fie rapida si practica, asigurand astfel transparenta pietei si increderea publicului.

Transmiterea politicii monetare

Conducerea operatiunilor de open marketse realizeaza in modalitati diferite, in functie de condituiile pietei, de strucura si rolul sistemului bancar, gradul de dezvoltare si reglementare al sistemului financiar, precum si de disponibilitatile de titluri guvernamentale sau de instrumente ale pietei monetare.

Influientata de factorii enuntati, politica de open-market poate fi transmisa in doua moduri:

la modul active, prin tintirea cantitatii de moneda centrala;

la modul pasiv, prin tintirea ratei de dobanda pe piata monetara sau prin masurarea lichiditatii sistemului bancar;

Pentru absorbirea excesuluoi de lichiditate, autoritatea monetara are la dispozitie realizarea de operatiuni cu doua tipuri de titluri, cele guvernamentale si cele emise de banca centrala, situatie care antreneaza o serie de dificultati. Atunci cand coexista cele doua tipuri de titluri, principa;la problema este a confuziei publice referitoare la relatia dintre ele.

In Indonezia, care este o tara fara datorii guvernamentale, banc centrala emite propriile sale titluri, bilete de trezorerie, pentru absorbirea excesului de lichiditate si garanteaza aceste titluri pentru a asigura lichiditati sistemului bancar

Daca banca centrala ofera noi titluri de trezorerie, aceasta operatie trebuie considerate monetara mai degraba decat operatiunile de management al datoriei publice, numai daca fondurile obtinute nu sunt utilizate pentru cheltuieli guvernamentale.

Emisiunea de titluri pe piata primara de catre banca centrala este in principal, utoilizata atunci cand excesul de lichiditate este un factor de influienta majora in sistemul bancar, in special asupra capitalului.

Titlurile emise pot fi utilizate, astfel pentru ajustarea cresterilor si descresterilor de lichiditate necesare in decursul anului, prin ajustarea de catre banca centrala a volumului de titluri emise si rascumpararea acestora la masturitate. Insa, aceste titluri nu pot antrena aceeasi flexibilitate pe p[iata secundara, asupra lichiditatii si asupra cererii de reserve bancare, motiv pentru care, in absenta unei piete monetare si interbancare active, operatiunile cu titlurile bancii cenrale nu conduc la cele mai bune rezultate.

In tarile fara o piata secundara dezvoltata a titlurilor guvernamentale sau fara o piata interbancara corespunzatoare, si care nu este influientata de schimburile externe, principalul instrument de politica monetara este creditul de licitatie. Banca centrala poate utilize acest tip de credit pentru a controla nivelul rezervelor oferite de sistemul bancar, si confera bancii mai multa initiative in ceea ce priveste volumul, suma si pretul la care sunt oferite lichiditatile.

De asemenea, banca centrala poate fi capabila sa revanda titlurile achizitionate in cadrul licitatiilor, actionand astfel pe piata secundara.

Unul dintre rolurile pe care le indeplineste creditul de licitatie consta in faptul ca ca permite flexibilitatea pietelor si stimuleaza bancile sa participle ca si contrapartide ale bancii centrale la managementul lichiditatii. Cazul Malaeziei este relevant, inbtrucat banca centrala utilizeaza direct imprumuturile si depozitele bancilor din system, pe baze bolaterale, constituind principalul instrument de control monetar.

In mai multe tari cu economie in cresytere si piete secundare si mature, utilizarea instrumentelor de open-market prezinta o mare flexibilitate.

Tranzactiile pe piata secundara, acordurile de rascumparare, operatiunile repo si reverse repo apar ca instrumente cheie ale controlului monetary in tari precum Mexic, Polonia, Rusia, Thailanda si Philipine. Alte tari au dezvoltat operatiuni pe piata private, cum este cazul Indoneziei, unde banca centrala absoarbe rezervele prin licitarea propriilor titluri emise si ofera moneda prin rascumpararea unei varietati de titluri emise de catre banci. De asemenea, Banca Indoneziei este fortata de gradul de dezvoltare a pietei, sa actioneze ca intermadiar intre creditori si debitori, pri n ajustari relative ale licitatiilor zilnice, ceea ce comlica imlementarea politicii monetare.

In procesul de tranzitie catre operatiunile de open-market ca instrument major al politicii monetare, acordurile de rascumparare a titlurilor guvernamentale au constituit cea mai frecventa operatiune. Experienta tarilor in acest domeniu demonstreaza, ca se prefera operatiuni cu maturitati pe termen scurt (Mexic si Polonia) si mai purtin pe termen lung (Philipine).

Deciziile guvernului referitoare la managementul datoriei publice si utilizarea depozitelor sale, antreneaza numeroase efecte asupra operatiunilor de politica monetara. In toate tarile, Trezoreria Statului si banca centrala lucreza impreuna si supravegheaza emisiunile de titluri. In cazul unui management pur al datoriei publice, decoiziile sunt adoptate, in final de catre Trezorerie, iar banca centrala ser4veste doar ca agent fiscal. Natura relatiilor dintre cei doi factori de decizie difera infunctie de traditie si istoria financiara a tarii respective.

In Brazilia, de exemplu, Trezoreria gestioneaza datoria publica si stabileste emisiunile de titluri, marimea, forma si valoarea acestora, dar se consulta cu banca centrala in ceea ce priveste valoarea care trebuie pastrata in portofoliul sau. In China, Ministerul Finantelor este responsabil de emisiunea obligatiunilor, dar banca centrala preia responsabilitatile pentru plasarea acestora, prin organizarea unui sindicat national dre subscriere.

Rezultatele observatiilor effectuate asupra relatiei dintre Trezorerie si banca centrala, evidentiaza ca operatiunile de open-market sunt mai favorabile, atunci cand banca centrala detine controlul asupra factorilor care influenteaza nivelul rezervelor din sistemul bancar. Din perspective operatiunilor zilnice de open-market, este important ca banca centrala sa poata influienta sau controla operatiunile cash ale Trezoreriei, in mod obisnuit aceasta detinand un control discretionar asupra depozitelor guvernamentale.

Canada este o exceptie, intrucat banca centrala are dreptul de a transfera depozitele guvernamentalke din conturile sale catre bancile comerciale; de asemenea, exceptie a fost si Bundesbank-ul, care detinea dreptul de veto asupra abilitatii guvernului de a-si pastra depozitele in afara bancii centrale.

Tranzactii definitive

Tranzactiile definitive sunt reprezentate de operatiunile nereversibile, prin intermediul carora banca centrala vinde sau cuympara pe piata active eligibile(titluri de stat, valuta). In cadrul acestor tranzactii, proprietatea saupra activelor rtespective este, definitive transferata de la vanzator la comparator, neexistand posibilitatea inversarii tranzactiei. Aceste operatiuni pot fi derulate atat cu scopul absorbtiei, cat si al furnizarii de lichiditatoi in system, de cate ori exista nevoia desfasurarii lor. Realizarea acestora se face prin contracte bilaterale.

Operatiunile pe piata monetara se caracterizeaza prin precizie si flexibilitate.

Precizia este o caracteristica esentiala a operatiunilor de open-market, banca centrala exercita si operatiunile de reglaj fin. Prin intermediul operatiunbilor de open-market, banca centrala exercita un control direct si prcis asupra rezervelor bancilor comerciale si asupra bazei monetare(M).

O alta caracteristica a operatiunolor pe piata libera este flexibilitatea acestora. Aceste operatiuni pot fi effectuate zilnic de catre banca centrala, ceea ce ii cinfera posibilitatea de a reorienta rapid politica monetara.

In tarile aflate in tranzitie, operatiunile de oipen-market s-au desfasurat diferentiat, dupa cum rezulta din tabelul 12.14

Tabelul 12.

Eficienta instrumentelor indirecte ale politicii monetare