LOCUL ECONOLOGIEI PE PIATA CUNOASTERII

LOCUL ECONOLOGIEI PE PIATA CUNOASTERII

In ziua de astazi orientarea perfectionarii socio-economice are la baza o noua conceptie filosofica si morala asupra dezvoltarii, axand sensul acesteia pe scop, adica pe implicatiile sale socio-umane si nu pe mijloc, adica pe factorii care o pot promova (cresterea economica, productivitatea, schimbarea tehnologica etc.).

Pentru ca necesitatile umane sa fie satisfacute permanent, este obligatoriu, ca o preconditie necesara, dar nu si suficienta, un sistem nou de raporturi om-societate-natura, nu numai pentru a asigura resursele naturale ale productiei, ci, poate in primul rand, a asigura o viata civilizata, sanatoasa (generand placere de a trai etc.).

Intr-un context ca cel de mai sus, trecerea la noi sisteme, produse si consumuri antropocentrice presupune un nou tip de dezvoltare care a imbracat deja forma unui nou concept (model) numit dezvoltare durabila (DD), sau uneori, dezvoltare sustenabila (DS). Comisia Mondiala asupra mediului si Dezvoltarii (WCED), cunoscuta si sub denumirea de Bruntland Commission (1987), definea astfel modelul DD:

In esenta, dezvoltarea sustenabila este un proces al schimbarilor in exploatarea resurselor, directionarea investitiilor, orientarea in dezvoltarea tehnologica si schimbarea institutionala sunt toate in armonie si intensifica atat potentialul curent, cat si pe cel viitor, pentru a satisface nevoile si aspiratiile prezente si viitoare.

Dezvoltarea durabila reprezinta o noua conceptie asupra dezvoltarii ce muta accentul de la mijloc spre scop.

Complexitatea si importanta noului model sunt subliniate si de faptul ca ele circumscriu deja concepte considerate fundamentale pentru dezvoltarea societatii si mediului, cum sunt societatea informationala S.I. (information society), societatea cunoasterii S.C. (knowledge society,knoledge based society) sau cel denumit noua economie (new economy) [52, 53].

Societatea informationala (SI) este modelul construit pe influenta crescanda a retelelor de calculatoare, adica a noilor tehnologii din domeniul informatiei globalizate, a comunicarii si controlului bazat pe acestea. Operationalizarea unui astfel de tip de societate presupune ca achizitia, copierea, transmiterea, incorporarea, manipularea, simularea si gestionarea informatiilor referitoare la fiecare aspect al vietii colectivitatilor si a indivizilor penetreaza si influenteaza decisiv cursul evolutiv al vietii.

Societatea cunoasterii SC este tipul de societate cladit pe principii care presupun:

extinderea si aprofundarea cunoasterii stiintifice si a adevarului despre existenta;

utilizarea si managementul cunoasterii existente sub forma cunostintelor tehnologice si organizationale;

producerea de cunoastere tehnologica noua prin inovare, care devine determinanta pentru progres;

diseminarea fara precedent a cunostintelor fundamentale.

Noua economie (NE) bazata pe cunostinte si idei, in care factorul cheie al prosperitatii il constituie gradul de implementare a conceptelor inovatiei si tehnologiei in toate sectoarele, vizeaza tinte precum:

plasarea in prim plan a obiectivelor si nevoilor consumatorilor;

fundamentarea concurentei si cooperarii pe baza interactiei dintre cerere si oferta;

marirea consumului de munca de conceptie:

suport fundamental pentru a asigura o societate sustenabila din punct de vedere ecologic;

trecerea pe primul plan a culturii si cunoasterii (inclusiv artistice, literare, etc.) in scopul promovarii eticii si moralitatii spiritului.

Plasarea conceptului DD la un etaj superior este sustinuta de numeroase necesitati si constatari dintre care se amintesc:

deplasarea dinspre SI catre SC este considerata pe plan mondial ca o evolutie necesara pentru asigurarea dezvoltarii durabile in contextul noii economii bazate pe produse si activitati intelectual intensive, precum si pentru realizarea unei civilizatii socio-umane autentice;

devine necesara realizarea unei dezvoltari durabile concentrate pe folosirea larga a tehnologiilor informatiilor si cunostintelor si pe utilizarea si dezvoltarea bazei de cunostinte;

SI SC devine o prioritate vitala si strategic-decisiva pentru dezvoltarea durabila a Romaniei si integrarea ei europeana si euroatlantica.

Optimizarea modelului DD este o tinta extraordinar de dificila, deoarece, in fond el se refera la un macrosistem multidimensional in componente si complex in interconditionarile existente intre aceste componente.

Plecand de la aceste considerente, dezvoltarea durabila poate fi considerata ca un proces format din trei sisteme [35]:

sistemul ecologic (exploatarea resurselor);

sistemul economic (dezvoltarea investitiilor si a tehnologiei);

sistemul socio-cultural (schimbari institutionale).

Se mai poate de asemeni afirma ca dezvoltarea durabila are in vedere ceea ce se numeste socioecosistemul.

Socioecosistemul (ecosisteme naturale, modificate, artificiale plus sistemul mediului social) inseamna unitatea rezultata in urma integrarii omului (ca fiinta biologica si ca fiinta sociala) in natura [29].

Socioecosistemul este un suprasistem disipativ care realizeaza doua stari posibile (stationare), departe de echilibrul termodinamic, cu mediul extern. Spre deosebire de ecosistemele naturale unde conexiunea inversa este negativa (atenueaza actiunea semnalului de intrare), in socioecosistem, datorita interventiei economicului (adica si a industrialului), conexiunea inversa este pozitiva (amplifica actiunea semnalului de intrare). Cercetatorul se afla in pozitia observatorului din interior, deci parte a ecosistemului, exercitand o influenta asupra starilor sale posibile.

Ca urmare a controlului (cercetare, comanda, organizarea protectiei mediului uman) exercitat de un centru integrator ad-hoc (statul, la nivelul unei tari), socioecosistemul are o stare de ordonare antihaotica mai mare decat partile care il compun (ecosistemele naturale si artificiale).

Pentru operationalizarea in conditii de simplificare obiectiva, inginerul metalurg admite ca modelul DD reprezinta unitatea coerenta a mai multor dimensiuni [16]:

dimensiunea naturala- se poate vorbi de o dezvoltare durabila doar atata timp cat mediul creat de om este compatibil cu cel natural;

dimensiunea socio-umana toate iesirile din mediul antropic trebuie sa raspunda direct nevoilor generatiilor prezente si viitoare;

dimensiunea prezervarii capitalului natural

dimensiunea politico-statala devine necesara viabilizarea strategiilor si politicilor de dezvoltare in conditii de compatibilizare a criteriilor de optimizare pe toate planurile: regional, national, mondial;

dimensiunea cunoasterii tehnologice

dimensiunea economica (mai concret, capitalul creat) include nu numai economia formala, ci si toate angajamentele informale care furnizeaza servicii indivizilor si grupurilor si care cresc astfel standardul de viata, pe langa venitul monetar.

Important pentru inginerul metalurg este faptul ca in unele lucrari, dezvoltarea durabila este unitatea urmatoarelor sisteme [36]:

economic;

uman (social);

ambiental;

tehnologic

O forma simplificata a proiectului poate cuprinde trei dimensiuni reprezentate de:

durabilitatea ecologica asiguratoare a unei dezvoltari suportabile cu mentinerea tuturor proceselor ecologice esentiale, mai ales a diversitatii resurselor biologice;

durabilitatea sociala si culturala ce genereaza o dezvoltare economica favorabila membrilor societatii, compatibila cu cultura si valorile de cultura si civilizatie existente, cu pastrarea identitatilor comunitare;

durabilitatea economica asigurand o dezvoltare economica eficienta, resursele fiind astfel gestionate incat sa existe si in viitor.

Pornind de la cele de mai sus, pentru inginerul metalurg o prima urgenta DD, inseamna rezolvarea unui complex alcatuit din doua segmente principale [17]:

eficientizarea economica a proceselor de fabricare a produselor metalurgice (sistemul economic);

optimizarea consumurilor specifice de capital natural, in conditii de prevenire si control al poluarii (sistemul ecologic si de mediu).

In ultimii ani (in special dupa anul 2000) macrosistemul rezultat ca interactie intre cele doua sisteme (economic si ecologic) a devenit obiect de cunoastere (studiu si cercetare) pentru o noua ramura stiintifico-tehnologica, numita econologie.

Pentru a explica, cel putin din punct de vedere istoric, lansarea pe piata cunoasterii a acestei noi ramuri stiintifico-tehnologice, trebuie pornit de la faptul ca interactiile social-economic-ecologic din cadrul supersistemului reprezentat de socioecosistem au facut obiectul mai multor teorii [2].

Economia neoclasica este teoria care sustine ca mecanismul pietei joaca un rol hotarator in descrierea sistemului economic, atat timp cat este presupus ca pietele isi regleaza productia si consumul. In acest fel, economia neoclasica prezinta un punct de vedere redus al sistemului economic. In acest sens, se propune un model al cresterii economice, model ce caracterizeaza economia, folosindu-se o simpla functie de productie agregata cu doua input-uri: munca si capitalul.

Economia resurselor se bazeaza pe principiile economiilor neoclasice si se concentreaza pe aspectele referitoare la efectul produs de circuitul resurselor din natura spre economie. Astfel, potrivit acestei scoli, modelul cresterii economice propus anterior ar trebui largit prin introducerea, ca factor specific (pe langa munca si capital), si a resurselor. De fapt, conform acestei teorii, sistemul pretului trebuie sa includa in calculele sale atat ofertele prezente si viitoare ale resurselor, muncii si capitalului, cat si cererea generatiilor prezente si viitoare.

Economia ecologica se deosebeste de cea a resurselor prin faptul ca ea se adreseaza relatiei generale dintre sistemele economice si ecosisteme. Astfel, din aceasta perspectiva, economia este considerata un sistem deschis, adica economia sustrage resursele din mediul inconjurator. Din perspectiva ecologico-economica, expansiunea sistemului economic este limitata de catre dependenta sa fata de legile fundamentale naturale. Aceasta limitare aduce in discutie existenta unei scale de optim al activitatii economice, care apoi conduce la aparitia a doua stari: sustenabilitate puternica (tare-ST) si sustenabilitate slaba S.S. Acesti doi termeni sunt opusi, astfel incat, atunci cand se va afirma ca sustenabilitatea slaba solicita mentinerea capitalului natural si a celui uman, implicit, sustenabilitatea puternica va acorda prioritate rezilierii ecosistemului.

Se poate deci spune ca economia ecologica accepta notiunea potrivit careia economia este parte componenta a unui sistem complex largit. Adica acest sistem nu mai poate fi descris numai prin relatii simple, lineare. In acest caz, in studiile realizate, trebuie inclus mediul inconjurator, dar si aspecte socio-psihologice.

Aparitia obiectiv-necesara pe piata cunoasterii a econologiei este rezultatul complexitatii in abordare si rezolvare pe care o prezinta conceptul DD. Istoriceste vorbind, ramura a aparut la sfarsitul secolului al XX lea din nevoia de a operationaliza legitatile de mediu in conditii de eficientizare economica. Etimologic, termenul econologie este rezultatul contractiei (juxtapunerii) intre prefixul econo (provenit de la economie) si sufixul logie (provenit de la ecologie) [9-10]. Printr-un astfel de demers se doreste a arata ca cel putin din punct de vedere etimologic cuvintele ecologie si economie pot fi inscrise in aceeasi sfera. Nu trebuie neglijat nici faptul ca prin aceasta realizare etimologica, se incearca apropierea intre economic si ecologic [43].

Intr-un cadru ca cel de mai sus este greu de dat o definitie succinta, dar cuprinzatoare pentru econologie. Autorii cartii de fata inteleg prin econologie ramura stiintifica de cercetare-dezvoltare-inovare si disciplina de studiu privind optimizarea politicilor de prevenire si control al poluarii si a consumurilor specifice de capital natural in conditii de eficienta economica si minimizare a necesitatilor energetice. Este zona celor 3E (economie, ecologie, energie) sau, pentru a sublinia si mai mult insemnatatea (puterea), este zona lui E³. Pe cale de consecinta, econologul este persoana cu preocupari in domeniul nou al econologiei.

In masura in care econologia este operationalizata intr-un sector anume, ea poate imbraca forma unei discipline specifice. Plecand de la o asemenea premisa, in continuare se va opera cu ceea ce poate purta denumirea de econologie metalurgica, drept expresie a aplicarii in conditii concret-metalurgice a teoriei de economie ecologica. Nu trebuie argumente speciale pentru a admite ca econologia se ocupa, in cazuri particulare, si de corelatii de tipul 2E (sau E²): economie-ecologie, economie-energetica sau ecologie-energetica. Corelatia ecologie-energie face referire si la politicile de valorificare a resurselor naturale minerale.

Vom prezenta in continuare la nivelul de intelegere al celor aflati in proces de formare unele motivatii care justifica nasterea si dezvoltarea acestei noi ramuri stiintifico-tehnologice. Astfel, se pot nota cele ce urmeaza

a) Folosirea termenului economie nu se refera strict la economiile de ordin financiar, ci la mult mai mult: ansamblul activitatilor unei colectivitati privind productia, repartitia si consumul.

b)      Avand in vedere recentele impacturi global-negative ale poluarii, este urgent necesar a vedea nasterea unei economii mondiale tinand cont de mediu intr-un mod sistematic si intr-un cadru sistemic. Inca, multi conducatori politici si industriali vad in masurile ecologice o piedica pentru dezvoltarea economica. Legile econologiei le vor demonstra contrariul. Ba chiar mai mult, operationalizarea econologiei la conditiile concrete ale unei economii reale, va contribui la rezolvarea chiar a unor chestiuni de natura sociala (reducerea somajului, relansarea zonelor industriale abandonate, etc.). Singurii perdanti din punctul de vedere al econologiei ar putea fi persoanele preocupate de risipa si confuzii in ce priveste resursele planetare. Din nefericire astfel de persoane inca mai trag sfori in economia mondiala [47, 41];

c) In rezolvarea conexiunilor 3E importanta reala o are cunoasterea rolului pe care il are avutia nationala.

Daca se defineste dezvoltarea durabila ca pe o satisfacere a necesitatilor generatiilor viitoare, trebuie avut in vedere faptul ca aceste necesitati sunt diferite in timp si de la o tara la alta. O alta interpretare a dezvoltarii durabile pune accentul pe pastrarea si sporirea sanselor oferite populatiei unei tari. Din acest punct de vedere, deplasarea atentiei de la masurarea fluxurilor din activitatea economica, cum ar fi produsul intern brut, la stocul de resurse naturale, bunuri produse si resurse umane este de o importanta cruciala. Procesul de dezvoltare durabila este in mod fundamental un proces de creare, pastrare si gestionare a avutiei nationale. Avutia nationala, prin elementele sale constitutive, reprezinta un factor esential al cresterii economice si, in acelasi timp, este o rezultanta a acesteia.

Principalele componente ale avutiei nationale pot fi grupate sintetic astfel [1]:

capitalul produs, in care se includ bunurile materiale acumulate prin munca de-a lungul timpului (imobilizari corporale, stocuri materiale, bunuri de folosinta indelungata, mijloace valutar-financiare);

capitalul natural, respectiv resursele naturale utilizate sau utilizabile in procesul de productie (fondul funciar, fondul forestier, fondul de vanatoare si pescuit, rezervele de substante minerale utile, apele si potentialul hidroenergetic) si mediul inconjurator;

capitalul uman, respectiv resursele umane (populatia) si avutia spirituala (potentialul creativ, stocul de educatie, stocul de stiinta si tehnologie, stocul de cultura si civilizatie, stocul de sanatate, stocul de informatii).

Avutia nationala este un indicator de maxima generalizare pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare economica si a potentialului economic si social al unei natiuni. Spatiul economiei nationale este traversat de multiple retele de fluxuri ce vin sau pleaca de la sistemul avutiei nationale, sistem cumulativ, care reflecta potentialul uman, totalitatea valorilor materiale, resurselor naturale, stiintifice si culturale de care dispune natiunea.

Resursele umane pot reprezenta pana la 60 de procente din avutia nationala, ceea ce demonstraza ca acestea se afla pe primul loc in ceea ce priveste importanta lor in cresterea avutiei nationale. Bunurile produse ca rezultat al muncii si acumulate pe parcursul anilor se situeaza in general, pe locul doi ca importanta, cu o contributie care variaza, de la o tara la alta, intre 15 si 30 de procente. Resursele naturale se afla pe locul trei ca importanta in explicarea avutiei nationale, existand diferente majore in ceea ce priveste distributia lor geografica.

Capitalul produs. Masinile si echipamentele, cladirile etc., reprezinta intrari in procesul de productie si un important depozit de avutie nationala. Cresterea stocului net de capital depinde de echilibrul relativ a doi factori de influenta: investitiile (sau formarea bruta de capital fix), care conduc la cresterea stocului, si casarile si deprecierea, care il reduc. Structura capitalului produs este diferita atat pe domenii de activitate, cat si din punct de vedere al compozitiei sale. Modificarile tehnologice au un impact semnificativ in acest sens. Un exemplu sugestiv il reprezinta dezvoltarea si extinderea rapida a tehnologiilor bazate pe utilizarea calculatoarelor si progresul inregistrat in domeniul comunicatiilor.

Capitalul natural. Desi resursele naturale se situeaza abia pe locul trei ca sursa de avutie nationala, ele constituie baza ecologica pentru existenta vietii si, de aceea, sunt o componenta fundamentala a avutiei nationale.

Pentru inginerul metalurg cele mai importante componente de capital natural sunt rezervele de substante minerale (in special, minereurile) si resursele energetice (cu precadere, combustibilii fosili: carbuni, gaze naturale, petrol).

d) Autosustenabilitatea sau capacitatea de suport a mediului (ca furnizor de resurse si energie) trebuie de asemeni abordata in termeni economico.ecologici.

In acest context ST considera ca trebuie actionat prioritar pentru sustinerea capitalului natural, pe cand SS are o abordare antropocentrica (altfel spus, nu trebuie actionat atata vreme cat bunastarea umana nu este pusa in primejdie) [48]. SS este imbratisata de economistii de formatie clasica, cei care nu considera importante asa numitele bunuri si servicii oferite de mediu, atata vreme cat acestea pot fi inlocuite cu altele. Mai mult, ei sustin ca cei mai multi contribuabili nu sunt dispusi sa renunte la o evolutie cu mai multa bunastare in favoarea uneia cu mai putina, chiar daca prima implica un declin pe termen lung, iar cea de-a doua, nu. Astazi, discutiile legate de mediu si resurse se desfasoara in raport cu stocul de capital natural disponibil. Problema fundamentala legata de limitele stocului de capital natural in termenii ST si SS se refera chiar la faptul ca definitia acestuia implica si procesul de transfer a bunurilor mediului catre om, adica diferentierea intre capitalul natural si resurse (de exemplu: padurea este o componenta a capitalului natural, iar lemnul este resursa). Daca ST cere masuri imediate care sa limiteze efectele micsorarii stocului de capital natural, SS nu considera urgenta aceasta masura, atata vreme cat nu apare o reducere a bunurilor si serviciilor existente, chiar daca starea de fapt arata o supra-exploatarea a resurselor. Iata cum, plecand de la capacitatea productiva a unui sistem se ajunge la notiunea de stoc de capital natural disponibil. Dincolo de discutiile teoretice, principala problema practica ramane evaluarea capacitatii productive a unui sistem necesara in vederea definirii pe de o parte a stocului de capital natural, iar pe de alta parte a capacitatii sale de suport. In prezent, capacitatea productiva a unui sistem poate fi evaluata numai local, izolat extrapolarea la nivele mai mari fiind nerelevanta; aceasta deoarece datele cu care se lucreaza, obtinute prin monitorizare sunt in proportie de cca. 50-60% distorsionate din cauza modalitatilor si tehnicilor folosite. Totusi, unui sistem trebuie sa-i fie evaluata capacitatea de suport ca prim pas in evidentierea tendintelor de evolutie a acestuia. Capacitatea de suport este influentata esential de activitatea umana, mai ales de latura sa industriala. Din acest motiv s-au dezvoltat o serie de metodologii de evaluare a efectelor asupra mediului din punct de vedere al activitatii industriale: evaluarea impactului, analiza/evaluarea ciclului de viata, analiza riscului, bilantul de mediu etc. Combinand cunostinte din domeniul biologiei, ecologiei, economiei, tehnologiei, aceste metode au putut cuantifica efectele activitatii industriale asupra capacitatii de suport a unui ecosistem, fara a putea insa generaliza concluziile.

e)      Operationalizarea econologiei ar putea fi un succes, daca:

optiunile politice, tehnologice, organizationale si de consum se vor baza nu pe epuizare, ci pe durabilitate;

inovatia tehnologica si organizationala (in prezent de multe ori marcata de inertii si interese tinand de profituri mari) ar fi racordate la legile econologiei;

ar fi aplicate global principiile conceptului DD (grija pentru generatiile ulterioare).

f) Pe baza econologiei exista sanse de a completa cunoscutul concept actionez local, dar gandesc global, in actionez local, dar gandesc si raspund global.

g) Visul de a inlocui energia nucleara cu cea eoliana trebuie neaparat fundamentat economic. Pe baza de legi economice vor trebui sustinute proiectele de utilizare a energiilor alternative si renuvabile. Din punct de vedere econologic, alternativele la combustibilii fosili sunt masuri patchwork pe baza de rationalizare (chiar zgarcenie).

In baza celor de mai sus se poate afirma ca pentru inginerul metalurg, econologia poate fi definita, caracterizata si operationalizata pe baza corelatiilor prezentate in figura 1.1.

Traducand schema de mai sus, se poate afirma ca pentru inginerul metalurg, econologia inseamna:

la modul general, stiinta corelatiilor ECO-ECO (economie - ecologie);

la modul detaliat, stiinta corelatiilor ECO-POL-MIN-ENE (economie-poluare-resurse minerale-resurse energetice).

In literatura de specialitate (indeosebi cea referitoare la teoria economica) termenul de econologie este folosit si pentru a desemna o alta ramura stiintifica: stiinta relatiilor economice [49]. In acest caz econologia este o notiune compusa din cuvintele grecesti oikonomia (economie) si logos (stiinta, studiu). Ea este echivalentul a ceea ce economistii de limba engleza denumesc economics. Astfel, termenul econologie exprima mai bine obiectul stiintei economice decat sintagma economie politica, intrucat atentia este concentrata pe natura stiintifica a disciplinei.

Fig.1.1. Corelatii ECO-POL-MIN-ENE.

Autorii lucrarii de fata nu au competenta necesara pentru a clarifica eventualele confuzii ce pot aparea. Ceea ce isi permit este sa considere ca econologia este stiinta relatiilor economico-ecologico-energetice si sa actioneze in continuare in acest sens.

Considerand cele anterioare ca premise, in continuare se vor prezenta, mai in amanunt, unele motivatii pentru justificarea preocuparilor de natura econologica in metalurgie.

a) Conceptul de crestere economica se analizeaza de regula prin prisma factorilor cantitativi: cantitatea de munca (L), volumul fondurilor fixe (F), volumul materiilor prime, combustibilului si altor valori de intrebuintare primare (M), factorilor calitativi (de eficienta) ca: productivitatea muncii (w), eficienta fondurilor fixe (e), eficienta produselor primare (m) si factorilor structurali, ca: inzestrarea muncii cu fonduri fixe (f), capacitatea de prelucrare a fondurilor fixe (p_m). Rezulta ca venitul national sau produsul net depind de influenta factorilor cantitativi si calitativi si de structura, ponderea lor fiind hotaratoare in determinarea tipului sau modelului cresterii economice [8].

VN = f (w, L, e, F, m, M, f, p_m) (1.1)

in care VN = venit national.

In conditiile evolutiei cresterii economice, apar insa si factori cu influenta inversa, care implica cheltuieli de investitii suplimentare, ca: trecerea la exploatarea unor zacaminte cu continuturi reduse de substante utile sau situate in conditii grele de extractie, recuperarea si valorificarea resurselor refolosibile, asigurarea protectiei mediului natural si ameliorarea lui. Apare deseori ideea care subliniaza ca, in conditiile amplificarii factorului rezidual, cresterea venitului national este determinata de mediul ecologic, ce implica modificarea modelului cresterii economice astfel:

Y = f(K, L, t) g(K, L, t)

in care,

Y - volumul produsului national brut sau al venitului national;

K - stocul de capital;

L - cantitatea de munca utilizata;

t - factorul rezidual (progres tehnic, stoc de invatamant, etc.);

f - functia impacturilor benefice;

g - functia impacturilor cu influenta depreciativa (de regula, de natura ecologica).

Intre cresterea economica si mediul inconjurator exista o legatura indisolubila. Procesul economic reprezinta o interventie a omului in mediul natural. Dinspre procesul economic spre mediul natural putem vorbi de consecinte ecologice ale acestuia, cum ar fi: epuizarea resurselor naturale, poluarea mediului inconjurator si ridicarea entropiei mediului natural. Reciproc, dinspre mediul natural spre procesul economic se manifesta o serie de restrictii ecologice, ca: internalizarea externalitatilor negative si crearea de structuri economice nepoluante si antipoluante.

Productia poate fi privita dintr-o perspectiva micro, mezo sau macroeconomica. Aprofundand analiza relatiei (1.2) se poate spune ca in ecuatia functiei de productie Y = f(K, L), se mai adauga, intr-o prima etapa doua variabile alaturi de capital si forta de munca, si anume: Y = f(K, L, E, M), adica input-ul de materiale (M) si energie (E). Se considera ca in functia de productie toate input-urile sunt marcate de forta de munca si de energie. In functia lor de productie se pun in evidenta input-urile trecute si prezente: Y = f(E, E, L, L). Deoarece energia este cel mai important factor al productiei din punct de vedere fizic, ecuatia functiei de productie a devenit: Y = f(E, E).

Utilizand ultima expresie a functiei de productie, productia poate fi exprimata in termenii energiei directe (E) si ai celei indirecte (E) [2].

b) Din punct de vedere fizic, cantitatea de energie sau de materiale necesare pentru modificarea statutului fizic al input-urilor poate fi cuantificata de-a lungul intregului proces de productie. Aceasta cuantificare se face prin contabilizarea resurselor, care permite studiul optiunilor de reducere a folosirii resurselor naturale si a presiunii mediului inconjurator corespunzator. De fapt, contabilitatea resurselor leaga explicit procesele din economie cu cele din mediul inconjurator. Un astfel de model, al legaturilor dintre economie si mediul incojurator este cel al lui Gilliland (1978), prezentat in figura 1.2.

Fig.1.2. Modelul Gilliland al legaturii dintre economie si mediul inconjurator [2].

In figura de mai sus liniile continue prezinta fluxurile fizice, iar liniile punctate reprezinta fluxurile monetare. Liniile intrerupte indica scopul teoriilor economice si al contabilizarii resurselor. STE = sistemul de transformare a energiei.

c) Pentru ca dezvoltarea economica sa fie una sustenabila, trebuie gasita acea modalitate de utilizare a celor patru tipuri de capital (de mediu, uman, social, creat) prin care utilizarea sustenabila si autorefacerea sa devina procese mutual determinate. Acest lucru, totusi, nu poate conduce la activitatea economica cu costuri zero: mentinerea celor patru tipuri de capital necesita investitii in fiecare dintre acestea pentru a le mentine valoarea ca factori de productie. Aceste investitii sunt baza politicilor de sustenabilitate.

Daca se noteaza cu Y output-ul total al economiei, cu R volumul total al resurselor utilizate, iar cu Y/R eficienta resurselor, atunci conditia de sustenabilitate socio-ecologica poate fi scrisa in modul urmator [5]:

d(Y/L) < dY< d(Y/R) (1.3)

care este conditia de la care pleaca orice patern sau scenariu de dezvoltare sustenabila. Eficienta resurselor poate fi descompusa in eficienta utilizarii energiei, eficienta utilizarii materialelor si eficienta exploatarii solului.

In general, setul minim de categorii economice pe care un scenariu de dezvoltare sustenabila trebuie sa il acopere include:

cresterea economica;

categoriile de consum intern (care nu reprezinta altceva decat standardul material de viata);

productivitatea muncii;

numarul mediu de ore lucrate;

consumul total de resurse (pe categorii principale);

productivitatea resurselor.

Daca un model reuseste sa furnizeze datele legate de aceste categorii, atunci el poate fi utilizat pentru a se decide daca un scenariu este sau nu sustenabil. Decizia finala va lua in calcul si alte detalii privitoare la obiectivele atinse, insa, fara categoriile prezentate mai sus, un model nu poate furniza informatii privind sustenabilitatea scenariilor testate.

d) Apeland la instrumente de econometrie se poate deduce ca sustenabilitatea mediului poate fi caracterizata si cu ajutorul altor doi parametri [48]:

consumul specific de materiale (R), care este si o masura direct proportionala a emisiilor poluante industriale

capitalul tehnic activ (K), masura a capacitatilor de productie poluante la un anumit consum R.

Valoarea capitalului tehnic activ care asigura nivelul poluantilor la cote de sustenabilitate a ecosistemului (care include si rezervele de capital natural), este capitalul tehnic activ optim (K_opt).

Econometria demonstreaza ca reprezentarea grafica a functiei R = f(K) este o parabola (figura 1.3).

Fig.1.3. Starea de echilibru a dobandirii sustenabilitatii mediului in

politicile de utilizare a resurselor [48].

Starea de echilibru a sustenabilitatii calitatii mediului este data de punctul A. Pozitia A inseamna ca printr-o valoare adecvata a lui K, consumurile R si emisiile date de catre acestea sunt stabilizate la nivelul sustenabilitatii ecosistemului. Punctul A imparte aria diagramei in patru zone:

Zona I Economii cu stoc de capital redus, dar si cu emisii poluante reduse, cu capacitate redusa de concurenta, dar cu utilizare eficienta a productiei ecosistemelor;

Zona II Economii cu stoc de capital relativ redus, dar cu nivel foarte ridicat de emisii poluante si capacitate mica de reciclare a deseurilor; aceste economii sunt in pericol de a suferi caderi ecologice;

Zona III Economii cu stoc de capital ridicat, dar cu ramuri foarte poluante si capacitate de reciclare mai mica decat emisiile poluante;

Zona IV Economii cu stoc de capital ridicat si capacitate de reciclare mare; este cazul economiilor repliate dupa anii 70.

Trecerea in zona a-IV-a se bazeaza pe doua directii (figura 1.4):

redistribuirea resurselor din sectoarele poluante catre sectoarele nepoluante, pastrand acelasi stoc de capital (figura 1.4a);

scoaterea din circuit a elementelor de capital poluant prin modificarea optimului tehnic (figura 1.4b).

a. b.

Fig.1.4. Scenarii pentru adaptarea politicilor optimale de echilibrare a mediului [48]

In cazul restructurarii prin schimbari calitative ale nivelului tehnologic (figura 1.4a) are loc o reducere a consumului de resurse, respectiv a nivelului emisiilor, dar se pastreaza stocul de capital. In cazul restructurarii prin modificarea stocului de capital are loc o reducere a emisiilor prin inchiderea unor capacitati industriale (figura 1.4b).

Din cele prezentate mai sus se poate trage concluzia ca in cazul otelului si al siderurgiei, rolul acestora in echilibrarea industriei din punct de vedere al sustenabilitatii mediului se bazeaza pe doua functii importante:

functia de ecomaterial a otelului prin care se actioneaza asupra lui R, otelul fiind un material in totalitate reintegrabil;

functia de generator de ecomaterial si tehnologii hipolunate a siderurgiei, prin ifluentarea lui K[].

e) Tot mai des in literatura, mediul este considerat un factor economic de cea mai mare importanta, considerat, in mod traditional, de analiza economica, drept factor de productie, alaturi de capital si munca. Se admite in special punctul de vedere prin care mediul inconjurator devine resursa economica a ecosistemului, pe masura realizarii unor functii benefice omului. Insa mediul nu poate fi limitat numai la functia de furnizor de resurse si servicii recreative, el asigura, in primul rand, cel mai mare serviciu pentru umanitate: mentinerea vietii pe pamant, baza a intregii vieti ai activitati economice. Definirea mediului din punct de vedere economic porneste de la faptul ca aici se afla izvorul resurselor naturale, a cresterii economice, a dezvoltarii echilibrate. Este necesara in acest sens extindereea actiunilor de protectie si conservare a mediului inconjurator, de folosire cat mai rationala a sa [24].

f) Consecintele economice, sociale si politice ale dezechilibrelor ecologice au generat un sistem de actiuni, de prevenire si inlaturare a pagubelor aduse mediului natural, conservarea stiintifica a acestuia. S-a cristalizat astfel obiectul unei discipline tehnico-economice a protectiei mediului natural.

g)      Insasi natura este considerata fata de productie. Prin natura, ca factor de productie, se intelege totalitatea elementelor preexistente pe care aceasta le pune la dispozitia activitattii economice. Natura constituie punctul de plecare al oricarei activitati economice careia ii ofera mediul de desfasurare, substanta materiala si conditiile primare de productie, precum si forta motrice potentiala.

h)      Procesul reluarii productiei si activitatii economice in general isi are sursa de materii prime si energie in resursele minerale ale solului si subsolului prin cantitatea si calitatea minereurilor metalifere si nemetalifere, a minereurilor feroase si neferoase. Acestea formeaza, dupa cum este bine cunoscut, substanta naturala a bunurilor materiale, suportul fizic al muncii incorporate in marfa [14, 16].

i)        Din ansamblul activitatilor economice supuse mecaniselor de piata se disting unele activitati specifice de protectie si ameliorare a mediului natural. Aceste activitati urmaresc, pe de o parte, protejarea resurselor naturale impotriva exploatarii nerationale, iar pe de alta parte, evitarea poluarii mediului natural cu substante nocive care deterioreaza calitatea acestuia. Sunt cunoscute in acest sens, activitatile de protectie a apei folosite in industrie, agricultura si consumul casnic, de purificare a aerului, de protectie si ameliorare a solului si fondului forestier. Se disting, de asemenea, activitatile de colectare a deseurilor si reziduurilor industriale, precum si activitatile de protectie a florei si faunei, si de conservare a peisajului. Se pune problema daca aceste activitati pot aduce profit si daca pot contribui la realizarea cresterii economice si mentinerea unui mediu natural sanatos. In conditiile agravarii crizei mediului natural, teoria economica incearca sa adapteze la sistemul concurential al economiei de piata a acestor activitati profitabile si totodata indispensabile in asigurarea unui mediu natural capabil sa sustina o dezvoltare economica durabila. Cateva criterii de ordin teoretic si practic duc la concluzia ca aceste activitati sunt utile si ca ele raspund acestui imperativ major al economiei prin urmatoarele cerinte:

necesitatea acestora de a crea utilitati si trebuinte in sens individual si social;

capacitatea acestora de a crea valoare noua;

calitatea acestor activitati de a fi rentabile, adica de a aduce profit si deci de a asigura premisele unei dezvoltari economice durabile.

Structura valorii marfii trebuie sa cuprinda si cheltuielile de munca vie si materializata pentru protectia mediului natural. Industrializarea si urbanizarea nu pot evita toate efectele lor asupra mediului natural si de aceea se impune modificarea opticii actuale asupra dezvoltarii economice. Trebuie avuta in vedere reflectarea reala in pretul marfurilor a intregului consum de munca efectuat pe lantul productie-consum final, deci includerea in costuri a cheltuielilor cu protectia mediului. Acesta este efectul integral al productiei nu numai sub forma veniturilor din vanzarea marfurilor, ci si a daunelor pe care trebuie sa le suporte agentul economic ca urmare a unor productii nocive .

j)        Trebuie stimulate preocuparile pentru elaborarea de modele integrate economico-ecologico-energetice referitoare la posibilitatea anticiparii dezvoltarii economice in conditii de ecologizare a mediului si eficientizare energetica [36].

k)      Optimul economico-socialo-ecologic urmeaza a deveni masura principala a cresterii economice in conditiile economiei moderne de piata. Astazi predomina tot mai mult ideea unui nou mod tehnic de productie prin care sa se asigure nu numai echilibrul economic general, ci si echilibrul ecologic. In sistemul reproductiei sociale este necesara realizarea acelui optim care sa permita evitarea risipei de resurse, precum si valorificarea lor superioara prin realizarea eficientei economice marginale incluse in optimul global. De aceea, se considera ca importante criteriile de atingere a optimului economico-ecologic prin maximizarea efectului util ecologic si minimizarea eforturilor necesare protectiei mediului natural [8].

l)        Apare interes deosebit si in ce priveste analiza consumurilor, atat a celor industriale, cat si a celor proprii-individuale (inregistrate in gospodarii). Astfel, cunoasterea activitatii consumatorilor devine punct de plecare in studierea impactului mediului asupra activitatilor economice. Abordareea contabilitatii energiei conduce la ideea ca energia primara este atrasa din mediul fizic pentru a se realiza produse (inclusiv industriale), bunuri si servicii care sa satisfaca cerintele si aspiratiile populatiei. In astfel de conditii cererea pentru resurse naturale nu este determinata numai de numarul gospodariilor si consumul per gospodarie, ci este determinata si de o functie a aspectelor biofizice, economice, tehnologice, spatiale si comportamentale.

m)    Aprecieri de genul celor de mai sus se pot face si in ceea ce priveste investitiile. Calcularea ratei investitiilor in sectorul capitalului industrial implica doua bucle de feedback [5]:

prima bucla de feedback, una pozitiva: mai mult output este asociat cu o mai mare oportunitate pentru investitii;

a doua bucla de feedback, una negativa: cresterea output-ului industrial rezulta dintr-un consum mai mare, ceea ce implica o cerere mai mare pentru consumarea rezervelor naturale.

n) In contextul datelor de mai sus trebuie semnalate efectele negative pe care dezvoltarea industriala (revolutia tehnico-tehnologica) o poate avea, prin poluare, asupra mediului. In acest sens notam argumente pro derulate in continuare.

Cu ocazia aplicarii cuceririlor revolutiei stiintifico-tehnice, pana nu de mult nu erau luate in considerare de loc sau in mod corespunzator efectele negative pe care ele le pot produce asupra mediului. Aceasta se datoreaza uneori faptului ca stiinta nu era in stare, la momentul dat, sa evalueze eventualele efecte negative ale noilor cuceriri, sau daca aceste efecte se puteau proiecta nu era posibila prevederea complexitatii si gravitatii acestora. Alteori neajunsurile erau induse deoarece consecintele prevazute nu erau (atat in sine, cat si in complexitatea lor) chiar atat de negative, ori fiindca aceste consecinte negative previzibile nu erau iminente, nu apareau imediat, ci doar dupa trecerea unei perioade mai indelungate, ca rezultat al unor acumulari firesti.

Ca urmare a aplicarii tehnologiilor, folosirii instalatiilor, utilajelor si materialelor (deseurilor) periculoase pentru mediu, creste in mod sensibil pericolul unor catastrofe cu efecte deosebite asupra mediului. Chiar daca posibilitatea aparitiei unor astfel de consecinte este previzibila sau cunoscuta si sunt luate, deci, masuri corespunzatoare de siguranta, accidentul poate, totusi, surveni, si drept consecinta pot patrunde in diferitele elemente ale mediului natural sau artificial cantitati mult mai mari de materiale periculoase, decat cea obisnuita, care pot dauna florei si faunei, inclusiv omului [14].

In tarile dezvoltate, puternic industrializate, de multe ori tehnica avansata duce la consecinte negative pentru mediu. Aceasta, deoarece nu de putine ori instalatiile de protectie si masurile indispensabile protectiei mediului raman in urma dezvoltarii tehnicii de productie. Consecintele negative asupra mediului se produc, in aceste conditii, tocmai datorita tehnicii de productie prea avansate, cu care nu sunt, insa, corelate masurile de protectie a mediului datorita lipsei tehnicii depoluante corespunzatoare.

In tarile mai putin dezvoltate sub aspect economic, dimpotriva, cauza principala a poluarii constituie tocmai ramanerea in urma a economiei si folosirea, deci, a unor tehnici si tehnologii mai putin avansate. In astfel de conditii, de regula, nu se acorda atentia cuvenita masurilor de protectie a mediului si datorita lisei mijloacelor financiare, subdezvoltarii tehnicilor si tehnologiilor privitoare la protectia mediului si nu de putine ori lipsei de cunostinte profesionale corespunzatoare.

Printre cauzele poluarii trebuie amintita si ramanerea in urma a gandirii umane, gandire care, in comparatie cu dezvoltarea tehnicii, prezinta dezavantajul de a nu putea urma imediat si consecutiv dezvoltarea vietii materiale; ea se adapteaza mai incet, mai greoi la noile conditii si cerinte ale relatiilor materiale, generalizeaza mai lent noile probleme, inclusiv pericolele ce pandesc mediul natural sau artificial.

Prin activitatile sale tehnologice, omul a perturbat circuitele biologice ale atomilor si substantelor. Toate materiile prime pentru industrie, produsele agricole, hrana omului si animalelor, produsele industriale contin atomi ai elementelor chimice care sunt preluati in cantitati enorme si intr-un timp scurt din depozite si facuti sa circule in directii nefiresti si cu viteze mari [22, 23].

Toate acestea au creat cateva probleme grave in mediu:

diminuarea stocurilor de resurse substantiale;

poluarea;

acumularea de deseuri greu reciclabile sau a caror distrugere si reciclare este costisitoare si poluanta;

crearea unui cadru nesanogen pentru vietuitoare si om, care slabeste rezistenta organismelor vii, le obliga permanent la readaptare, le impiedica sa functioneze normal, le deregleaza si le deterioreaza informatia genetica.

o) La ora actuala in metalurgie, activitatea de ecologie se afla sub incidenta recomandarilor the Best Available Technologies (Technics) BAT. Prezenta termenului available cu semnificatia de convenabil (disponibil) face clar trimitere la factorul economic [16].

p) Pentru a intelege realitatea complexa a ecosistemului mondial trebuie sa se porneasca de la un punct de vedere macroscopic care sa includa statutul si actiunea umana in cadrul delicatului echilibru de forte ce mentin dezvoltarea vietii in biosfera.

Cu toate ca relatiile dintre economie, ecologie si mediu sunt tot mai perceptibile, elaborarea interdisciplinara a unor metode si modele care sa exprime aceste relatii, ca suport pentru gestionarea mediului, se afla inca la inceput. Intr-un astfel de cadru se plaseaza si diverse tipuri de analize aplicabile socioecosistemelor [12, 29].

La nivelul deciziilor politico-administrative, publice, analizele se pot transforma intr-un instrument important de evaluare a diferitelor optiuni, alternative, ce afecteaza gestiunea rationala a rezervelor naturale, a mediului in ansamblu.

Dimensiunea economica a mediului nu trebuie introdusa in analiza economica in regim de urgenta, ca o noua variabila; este necesara modificarea metodei de analiza economica, pe o baza interdisciplinara si sistemica, altfel, oricat de riguroasa ar fi modelarea teoretica a lor, aceasta va esua in fata actiunii practice, a realitatii.

Evaluarea corecta a dimensiunilor si complexitatii dinamice ce caracterizeaza economia a reclamat si reclama abandonarea metodei analitice, fragmentare promovata de pe pozitiile unei conceptii mecaniciste privind lumea inconjuratoare si utilizarea metodei sistemico-structurale, apta sa furnizeze informatii adecvate despre interactiunea dinamica a elementelor unui ansamblu organizat, in raport cu diferite finalitati [23].

r) Sistemele deschise, cu organizare completa, cum sunt cele economico productive (dar si biologice si sociale) se bazeaza pe proprietatile homeostatice, fapt ce le permite mentinerea mecanismelor de autoreglare dinamica, precum si evolutia pana la stadii de cea mai mare complexitate organizatorica.

Orice incercare, chiar si timida, de analizare a proceselor economice pe baza legilor, principiilor termodinamicii, va releva caracterul dinamic si ireversibil al acestora.

Sistemul ecomonic nu poate evolua ca un sistem izolat (caruia nu-i este specific schimbul de materie si energie cu exteriorul), iar procesul economic nu poate fi considerat un simplu mecanism circular de productie consum; materia nu se distruge, bunurile nu pot fi consumate la infinit, iar masina economica ramane dependenta de un flux energetic care se degradeaza in mod ireversibil sub forma de caldura nerecuperabila [35].

s) Evaluarea ireversibilitatii proceselor economice trebuie facuta diferit, tinand cont de efectul acesteia asupra inputurilor legate de asigurarea continuitatii sau discontinuitatii sistemului economic. In acest context este de remarcat locul deosebit pe care-l ocupa mediul in ansamblul elementelor de perpetuare a activitatii economice in concordanta cu finalitatile stabilite si impactul activitatii economice asupra lui. Mediul creat deja de om poate sau nu sa fie, la un moment dat, un element de continuitate pentru procesul economic, in timp ce mediul natural reprezinta conditia sine qua non a acestei continuitati [36, 42].