NOUA ,, NOUA ECONOMIE"

NOUA ,, NOUA ECONOMIE"

1 Noua economie

Expresia "noua economie" este folosita , de fapt, pentru a referi multe lucruri , de la explozia economiei de piata imn actiuni in tehnologia informatiei de pe Wall Street, pina la schimbarile econimice si sociale produse de dezvoltarile tehnologice - in special Internetul - si de procesul mai larg de globalizare. Cei mai entuziasti argumenteaza ca este deschisa calea catre o epoca economica de plenitudine economica, ca regulile raritatii sunt redundante, si ca noua Revolutie Industriala este in plina desfasurare. Mai modest, se argumenteaza ca, multumita competitiei globale, cresterea ridicata nu va fi dublata de cresterea inflatiei,permitand intoarcerea epocii de aur de dupa razboi, de politici expansioniste si de rate scazute de somaj. Aceasta versiune mai calma si-a croit drum cu adevarat pe coridoarele puterii, Allan Greenspan , presedintele Rezervei Federale, fiind cel mai important aderent al ei.

Exista putine dovezi in statisticile economice, cel putin in afacra SUA, ca noua economie a schimbat ceva in sensul maririi ratelor de crestere sau a productivitatii, care, la urma urmelor, determina ritmul imbunatatirii standardelor de viata. Ideea ca se intampla ceva fundamental nou are multi sceptici, cifrele fiind in favoarea lor. In orice caz , oricat ar fi de dificil sa fii increzator in noutatea noii economii, in absenta unor dovezi concrete este la fel de greu de respins notiunea de schimbare. La urma urmelor, legaturile antre anumite dezvoltari tehnice si schimbari economice si sociale au fost la fel de vagi acum un secol si jumatate.

Acum este bine inteles ca implementarea noilor tehnologii poate dura decenii intregi. Ele trebie inglobate in noi investitii si, adesea, au nevoie de reorganizari sociale importante in cadrul companiilor si, im genere in economie. Cu siguranta, pentru orice lucru care implica constructia unei retele , raspandirea tehnologiei poate fi foarte lenta. Intre aparita posibilitatii tehnice de a genera energie electrica si constructia primului generator in America (in 1882) s-au scurs cincizeci de ani, si apoi au mai trecut alti cincizeci de ani pana cand energia electrica a alimentat patru cincimi din casele si afacerile americane.

Intr-un articol bine cunoscut, istoricul economiei Paul David, de la Universitatea Stanford , a descris de ce a durat patruzeci de ani reorganizarea industriei americane in asa fel incat sa exploateze eficient motorul electric.^* A fost nevoie de mai mult decat de raspandirea tehnologiei - in lista preconditiilor se inscriu, cu siguranta, garantia redusa, dezvoltarea industriei bancare, comertul liber si un cadru legal stabil in privinta contractelor si a strategiilor competitionale.

Se poate argumenta ca a fost necesara si generalizarea educatiei primare pentru a crea mana de lucru industriala. Cand s-a petrecut acest lucru, lumea a dobandit productie de masa si consum de masa. In orice caz, roadele revolutiei tehnologice au fost linia de asamblare si corporatiilw.

De fapt, necesitatea investitiilor pe scara larga in noile tehnologii de informatii si comunicati sunt un fenomen recent chiar si in SUA. Pur si simplu nu se cheltuia o parte foarte mare din bugetul de investitii pe noile tehnologii, pana la expansiunea recenta inceputa in 1992. De atunci, aceste investitii au crescut la o rata anuala cu doua cifre. Portiunea de tehnologie a informatiilor din economia americana, dupa cum estimeaza Departamentul de Comert, aproape ca s-a dublat (de la 4,2%, in 1977, la 8,2% in 1998). Iar cheltuielile pe echipament si pe software ca rata fata de PIB au crescut,la cel mai inalt nivel in istoria de dupa razboi, in 1999. Chiar in acest timp, si alte tari dezvoltate au inceput sa urmeze acest model.

Noile tehnologii probabil ca nu au un efect economic deplin decat atunci cand au produs si un impact cultural maxim. Probabil ca se poate face o paralela cu caile ferate. Caile ferate au aprins imaginatia victoriana cam in acelasi mod in care Internetul ne inspira pe majoritatea dintre noi. Abia cand companiile de cai ferate s-au unit a existat in Marea Britanie o ora nationala unica. Multe parti ale tarii, chiar si anumite orase, aveau propriile fusuri orare. Reteaua feroviara a transformat notiunea de timp de zi cu zi si punctualitatea si a facut posibile uniformitateatimpului si orrul fix. Tot caile ferate au schimbat modul in care oamenii percepeau distantele. Decesul distantelor a fost declarat in urma cu un secol. Acest lucru a sustinut globalizarea din secolul XIX -lea si crearea imperiilor. Calculatoarele au schimbat fundamental, din nou, peisajul mintal. Conteaza prea putin daca zone fizice ajung cu greu la acest nivel. Caile ferate le-au permis oamenilor sa stapaneasca distantele. Calculatoarele si telecomunicatiile le-au facut irelevante, motiv pentru care putem avea in vedere at globalizarea, cat si importanta reinoita a geografiei locale.

Fiecare tehnologie noua are scepticii ei. Harry M. Waner, fondatorul Warner Brothers, spunea in 1927 : " Cine naiba vrea sa-i auda vorbind pe actori ?" Unii nu si-au putut imagina nici o utilizare pentru transmisiunile fara fir - cine ar plati pentru transmiterea mesajelor in eter catre nimeni in mod special? Compania sa a fuzionat intr-un conglomerat media gigantic, Time Warner, in 1990, iar in ianuarie 2000 a fuzionat cu America Online, cea mai mare dintre noile companii axate pe Internet. A fost cea mai mare fuziune din istoria corporatiilor, creandu-se o corporatie in valoare de 350 miliarde de dolari si un simbol puternic indicand intrarea Internetului in zona marilor afaceri.

Alte noi idei stralucite s-au estompat in timp sau s-au dovedit , in cele din urma , a nu fi foarte interesante. In orice caz, credca Internetul si alte descoperiri in biotehnologie si nanotehnologie^* se vor dovedi a avea un impact profund asupra societatilor si vietilor noastre. Daca este asa, mai exista inca multe de impartit. Balonul din Wall Street poate exploda usor, facand ca triumfalismul american sa para prostes, dar acest lucru nu va distruge potentialul de imbunatatire a vietii de zi cu zi. Este important ca beneficiile potentiale sa fie impartite mai cinstit decat s-a intamplat pana acum - atat in interiorul tarilor bogate, cat si la scara planetara.

2 Cerintele de economie politica ale globalizarii

Noile tehnologii de comunicare ce ne aduc o economie mondiala hiperglobala sunt si o forta a hiperlocalizarii. O manifestare a acestui lucru este cresterea importantei politicilorsi institutiilor cae mai inainte fusesera doar de interes local. Localul este global. orice aspect al comportamentului unei tari sau unei companii poare ajunge subiect de dezbateri globale aprinse.

Mai mult imaturitatea pietelor financiare internationale, comparata cu pietele interne din cele mai multe economii dezvoltate, amplifica tendinta investitorilor de a economisi de dragul sigurantei. Virtutea este rasplatita in mod extravagant, viciul este pedepsit dincolo de orice masura. Acest lucru in sine adaugi un premiu suplimentar pentru politicile economice bune la fiecare nivel, de la zona larga a politicii macroeconomice si a administrarii cursului de schimb, pana la detaliile controlului bancilor si ale legislatiei privind contabilitatea.

Intr-un discurs remarcabil tinut la putin timp dupa ce si-a anuntat retragerea, planificata in februarie 2000, Michel Camdessus, directorul administrativ al FMI, a diagnosticat un noi tip de criza in lumea pietelor financiare globalizate, o criza foarte diferita de cele din perioadele anterioare, care fusesera in principal crize ale balantelor de plati rezultate din greseli in politicile macroeconomice. Acestea erau relativ usor de tratat, sau, cel putin, usor de inteles. "Crizele de acet nou tip explodeaza pe pietele deschise de capital, apar din disfunctii complexe si sunt intr-o masura mult mai mica de natura strict macroeconomica." In Asia, de exemplu, am avut de-a face cu "o criza mult mai fundamentala a modelului de administrare economica ce mai inainte fusese vazut cu usurinta drept cauza a succesului, dar care se aflase pur si simplu in conflict cu cerintele unei economii globalizate".

El a argumentat in continuare ca usurinta cu care aceste crize se pot raspandi intr-o economie globalizata " adauga o noua dimensiune datoriei excelentei care este ceruta de la fiecare guvern in administraea economiei sale Globalizarea este, de fapt, un factor prodigios in accelerarea si raspandirea repercusiunilor internationale ale politicilor interne, la bine si la rau". Iar politicienii au ajuns sa recunoasca, in ltimii ani, ca exista o relatie circulara - o spirala vicioasa a cercului virtuos, in functie de circumstante - intre diferite aspecte ale politicii ale administrarii macroeconomice, ale sanatatii sistemului financiar, ale impartirii juste a cresterii si ale redcerii saraciei. "Va atrag atentia asupra acestei relatii circulare- ea nu a fost considerata astfel cu ceva vreme in urma. Recunoasterea acestui fapt de citre politicienii lumii reprezinta o izbanda majora si tacita".

Un alt mod de a exprima acest lucru este de a observa importanta crescuta a "capitalului social" in economia mondiala globalizata. Capitalul social este o prescurtare pentru guvernare de calitate, pentru institutii de piata, pentru cadrul legal si pentru relatii personale si de afaceri. Tarile cu coruptie infloritoare, cu activitate mafiota raspandita si cu o slaba impunere a legii au un capital social scazut. Aproape prin definitie, economiile dezvoltate au, in moduri proprii, un capital social ridicat.

Evident, si aceasta este o caracterizare stilizata. Punctele ei slabe sunt subliniate de criza asiatica. Inainte de criza, modelul de capitalism asiatic a fost considerat o alternativa atractiva si chiar superioara capitalismului occidental conventional, cae pune acent mai mare pe stabilitate, coeziune si continuitate. Dupa criza, a fost reinterpretat drept "proto-capitalism", corupt, ineficient si excesiv de rigid.

Exista ceva adevar in ambele versiuni. Versiunea distincta de capitalism de piata sud-est asiatica a obtinut in mod evident un succes enorm intre mijlocul anilor '70 si mijlocul anilor '90. Ea a obtinut o crestere reala incredibil de rapida an dupa an, crescand nivelurile de trai, creand o forta de munca educata si realizand o economie care se apropia rapid deo economie industriala moderna. Multe dintre tarile afectate de criza duceau politici macroeconomice care se apropiau mai mult sau mai putin de modelul ortodoxiei FMI, cu imprumuturi guvernamentale mici si cu surplus comercial. Indiferent de slabiciunile existente, acestea nu contasera, cel putin in deceniul anterior.

Pe de alta parte, slabiciunile evidentiate de criza erau si ele reale. Toate sistemele bancare din sud-estul Asiei au avut de suferit de pe urma faptului ca au imprumutat bani in mod prea liber, fara garantia ca vor fi recuperati vreodata, poate pentru ca imprumutul mergea la membrul familiei prezidentiale sau la o corporatie care era parte a aceluiasi conglomerat si ai caror directori jucau golf impreuna. Regulile de contabilitate fusesera prea laxe, astfel incat bancherii nu stiau si nu aveau nici un mod de a afla de riscurile pe care si le asumau. Nici una dintre aceste tari nu-si crease o retea adecvata de sigurantacare sa asigure impotriva somajului, de genul celei care ofera un tampon social automat, si care este un mecanism de stabilitate in Occident. Chiar daca aceste greseli au fost pedepsite disproportionat pe pietele financiare, ele sunt totuti greseli si sunt acum ferm corectate.

Detaliile subtile ale politicilor economice sunt cele care vor ajuta tot mai mult la determinarea comportamentului economic al unei tari. Problemele de politica macroeconomica au fost rezolvate, in sensul ca acum este clar, de exemplu, la un deceniu si ceva dupa experimentele din anii '70,ca deficitele guernamentale mari si repetate sunt inflationiste si se intorc, in cele din urma, impotriva guvernelor. Sau ca, cu cat este mai lung timpul in care o moneda este supraevaluata, cu atat mai dramatic va fi, in cele din urma, colapsul ei.

Aceste lectii pun intr-adevar cateva limite asupra politicii guvernamentale. Ele pot fi caricaturizate, chiar, ca limite impuse de citre "paznicii" pietei. Dar acest lucru nu schimba faptul ca este pur si simplu o politica proasta ca un guvern sa cheltuiasca an dupa an cu mult mai mult decat este dornic sa le ceara contribuabililor actuali sau viitori sa plateasca. La urma urmei, puterile care vegheaza pietele apar doar din faptul ca guvernul incerca sa imprumute sume enorme de bani.

Lectiile invatate in anii '90 privesc importanta unor politici microeconomce si financiare sanatoase si, de asemenea, sustinerea sociala a unei economii de piata reusite. Succesul economic se bazeaza pe infrastructura fizica sanatoasa, pe politici de reglementare si de competitie bune si pe legi potrivite privind falimentul si contractul. Ele cer forta de munca tot mai educata. O economie prospera cere si o societate ale carei institutii sunt capabile sa trateze si sa medieze conflicte intre diferite grupuri sociale. Si, dupa cum argumenteaza Amartya Sen, democratia este punctul central al dezvoltarii, care, in opinia sa, trebuie definita in termeni de crestere a capacitatilor umane. ^*

Acestea sunt probleme mult mai serioase decat vechile dificultati de administrare macroeconomica. Ele depind mult mai mult de detalii si de dovezi si, de asemenea, de istoria fiecarei tari. Exista mai putine solutii generale si, de fapt, in multe domenii, mult mai putine doctrine ideologice. Tocmai din acest motiv unii comentatori tanjesc dupa vremurile de dinainte ca politica sa devina atat de seaca si de administrativa. Este greu sa ai o teorie impozanta, pasionala despre standardele de contabilitate sau despre reglementarea industriei producatoare de energie electrica.

Asta nu inseamna ca politicienii au fost scosi din economie. Toate politicile creaza propriile dependente si pot fi dificil de schimbat. Acest lucru este la fel de adevarat in cazul tarilor bogate, cu lobby industrial puternic si cu miscari active ale consumatorilor, ca si in cazul celor sarace, in care slujbele importante din afaceri sunt dobandite prin nepotism politic.

3 Dincolo de "consensul de la Washington"

Morala aici este ca a juca un rol deplin intr-o economie globalizata impune cerinte privind politici bune, drept conditie necesara, dar nu suficienta pentru evitarea crizei. La o conferinta din 1990, finantata de catre prestigiosul Institut pentru Economie Internationala din Washington, a fost inventata expresia "consensul de la Washington". Acest consens reprezinta o suma de prescriptii politice pentru economiile in curs de dezvoltare care incercau in mod onest sa respecte traditia ortodoxiei economice - administrarea sanatoasa a finantelor, liberalizarea comertului si a investitiilor, de reglementare si asa mai departe.

A fost un punct de vedere comun care, probabil, n-a fost niciodata suficient de raspandit pentru a merita numele de "consens", chiar daca cele mai multe guverne din cele mai multe parti ale lumii au aplicat preceptele sale in anii '90. Dar, de la criza financiara incoace, consensul de la Washington pare oarecum invechit. Tigrii din sud - estul Asiei afectati de criza il adoptasera in intregime si, totusi, multi au intrat in tumult.

Noul consens este ca recomandarile politice standard nu erau gresite, ci doar incomplete. Criticii ar spune ca aceasta reprezinta o incercare pusa in practica de catre una dintre institutiile economiei mondiale contrlate de America, de a schimba continutul consensului, pastrand in acelasi timp intacta partea Washingtonului pentru ca Banca Mondiala si FMI inca mai au o lista de politici potrivite economiilor in dezvoltare.

Dar merita sa privim la invatamintele trase din sriza, avand in vedere ca consensul original de la Washington a generat o crestere atat de spectaculoasa in tarile care l-au adoptat. Un raport recent al Bacii Mondiale conchide ca greseala a fost sa fie trecuta cu vederea importanta structurii institutionale a economilor. Politicile macroeconomice sanatoase au fost aplicate indiferent de contextul istoric si cultural al economiilor particulare, ca si cum chiar ar fi existat o piata pur libera. Desigur ca nu exista, si pare o nebunie ca cineva si-a putut imagina contrariul. Dar nu este chiar atat de evident decat dupa petrecerea evenimentelor, ca exista o legatura intre necesitatea de deficit bugetar mic si, sa spunem, reglementarea sistemului bancar, sau genurile de contracte cu care sunt angajati functionarii publici.

Exista legaturi empirice intre anumite tipuri de institutii din economiile in curs de dezvolatare si rata lor de crestere sau nivelul de saracie. Respectul pentru drepturile de proprietate, functionari publici si politicieni onesti, protejarea drepturilor investitorilor si depunatorilor si asa mai departe, toate sunt corelate cu un PIB mai ridicat, cu saracie si inegalitate mai scazute. Exista o legatura similara cu drepturile detinatorilor de actiuni, precum permisiunea ca micii actionari sa voteze prin imputernicire, precum nefixarea unui prag prea ridicat pentru intrunirea exceptionala a actionarilor si precum posibilitatea ca actionarii sa concedieze direct. Deci, in acest sens, concluzia universal acceptata ca, generic vorbind, "proto-capitalismul" este vinivat de severitatea crizei din sud-estul Asiei, este absolvita. Aceasta nu inseamna doar tendinta politicienilor eminenti de a numi membrii ai familiei si ai anturajului in toate functiile importante. Include, de asemenea, lucruri precum protejarea creditorilor. De exemplu, tarile pot fi toate dupa modul in care legile lor garanteaza sau nu garanteaza ca creditorii asigurati sunt platiti primii daca se pune automat sechestru pe bunuri, daca administratorii sunt obligati sa paraseasca o companie falimentara, si asa mai departe. In cea mai mare parte, economiile dezvoltate se bucura de un punctaj ridicat. La fel se intampla si cu multe tari ale caror sisteme legale sunt derivate din traditia anglo-saxona, incluzand aici Hong Kongul, Singapore si Thailanda. Dar cele ale caror traditii sunt mai apropiate de cele franceze sau germane - cea mai mare parte din America Latina, Coreea de Sud si Japonia - au un punctaj mediu mai mic. Aceleasi grupuri au, de asemenea, puntaje mai mici la indicatori privind standardele de contabilitate. Aceasta comparatie induce ideea interesanta ca daca aceste lucruri alcatuiesc proto-capitalismul, el este o boala care n-ar trebui sa afecteze doar tarile in curs de dezvoltare, pentru ca si Germania are legaturi stranse intre banci si corporatii, care nu sunt mediate prin intermediul pietelor, suprapuneri de personal si standarde de contabilitate ezoterice. Chiar avand in vedere o perspectiva mai ingusta asupra proto-capitalismului, tarile dezvoltate impartasesc cu cele in curs de dezvoltare multe probleme institutionale. Rusia nu este singura tara infectata de reteaua de control mafiot care acapareaza afacerile sau de evaziune fiscala masiva- dar Italia este o tara forte bogata, iar Rusia nu e. Intreaga Comisie Europeana a fost fortata sa demisioneze din caza unor acuzatii de frauda si proasta administrare - bugetul UE alcatuieste una dintre cele mai mari vaci de muls din lume. Nici anglo-saxonii nu sunt scutiti cu totul - la urma urmei America a inventat expresia porkbarrel politics .

Atunci, poate ca este adevarat ca, la urma urmelor, cei bogati difera de cei saraci doar prin faptul ca nu au mai multi bani. Invatamintele par sa fie ca economiile in curs de dezvoltare trebuie sa aiba politici macroeconomice corecte (prima versiune a consensului de la Washington). Iar apoi trebuie sa aibe politici macroeconomice si institutii corecte (dupa versiune actualizata). Si apoi trebuie sa devina si ele mai bogate, pentru ca acesta este singurul lucru care ajuta intr-adevar la calmarea furturilor financiare.

Dar cred ca aceasta ar fi o concluzie defetista. In acelasi mod in care criza datoriilor din anii '80 a fortat tarile afectate sa-si reduca deficitele, sa liberalizeze reglemetarile lor comerciale si sa inceapa programe de privatizare, criza anilor '90 va pune in miscare un proces de reforme institutionale detaliate. Economiile dezvoltate vor trebui sa fie ocupate aplicandu-si aceasi logica lor insele, continuand sa impuna tarilor sarace ce trebuie sa faca. Si, intr-adevar, fac acest lucru. Depresiunea prelungita a fortat schimbari institutionale in Germania, iar un somaj persistent ridicat si o crestere lenta par sa inceapa sa faca acelasi lucru in Germania si Franta. Un acces mai egal la educatie si ingrijire medicala in SUA ar putea oferi tinerilor din ghetouri o cariera alternativa a inchisorii. Nu poate exista un consens pentru sraci si altul pentru saraci.

4 Reforma F.M.I. si a Bancii Mondiale

Am lasat deoparte problema viitorului celor doua institutii oficiale cheie ale guvernarii economice globale, surorile din Washington concepute la Bretton Woods. Consecintele imediate ale crizei au adus multe propuneri privind noi aranjamente institutionale. George Soros a propus o noua autoritate, care sa asigure investitorii in cazul neplatii datoriilor, iar altii au sugerat o curte juridica internationala privind falimentul sau un control financiar global. Dar toate propunerile au fost respinse din cateva motive. Unul a fost lipsa de dorinta politica pentru o birocratie internationala inca si mai mare, in conditiile in care inca nu este clar daca numeroasele institutii pe care deja le avem functioneaza. Un alt motiv a fost dimensiunea dificultatilor practice implicate. Cum ar putea sa incorporeze un tratat international privind falimentul traditiei extrem de variate in privinta legilor comerciale? Cum ar putea o autoritate pentru depozitarea asigurarilor sa fixeze limite asupra procentului pe care bancile il pot oferi imprumut sau sa decida ce premii sa ofere? Un motiv in plus a fost ca nu era clar daca institutiile propuse ar impiedica in fapt crizele sau ar micsora presiunile ca G7 si FMI sa se implice in administrarea crizei.

O propunere diferita este ca o noua autoritate monetara mondiala sau FMI - ul sa conduca o intoarcere la cursuri de schimb fixe ca preludiu la moneda globala. Ideea se intoarce la sistemul original de la Brettn Woods, fixat dupa cel de-al doilea razboi mondial. S-a renuntat la idee in primul rand datorita politicilor inflationiste pe care SUA nu dorea sa le corecteze in vremea razboiului din Vietnam. La acea vreme, tendinta intelectuala neoliberala sustinea, de asemenea, trecerea la cursuri de schimb libere. Acum, pendulul s-a intors. FMI a avertizat economiile mici in privinta caii de mijloc in politica cursului de schimb - ele trebuie fie sa aiba o moneda fixa, fie sa o lase libera. Experienta tarilor precum Thailanda a aratat ca a fixa un curs fara o angajare deplina si credibila in a-l mentine (incluzand un nivel ridicat de rezerve de moneda straina) poate fi extrem de daunator. Un numar tot mai mare de tari mici aleg sa-si fixeze cursurile de schimb, fie prin dolarizare sau prin consilii monetare, in America latina, fie prin incercarea de a adopta euro, in Europa centrala si rasariteana.

Robert Mundell, laureatul Premiului Nobel pentru economie din 1999,este un sustinator infocat al monedei globale unice. El argumenteaza ca, daca toate bancile centrale importante accepta dezirabilitatea mentinerii inflatiei scazute si stabile si daca toate au in vedere un index al pretului comun, un set de cursuri de schimb permanent fixate ar fi posibil. El descrie fluctuatiile majore intre monede ca fiind "disfunctionale"^*.

Propunerea a fost discutata cu G7 in 1987, dar a fost deviata de crachul din acel an al pietelor financiare. In plus, este greu de intrevazut in prezent o sansa realista ca SUA sa se preocupe de nevoia de a inlocui dolarul cu o moneda globala. De asemenea, FMI ramane angajata intelectual fata de cursurile de schimb libere. Poate, daca euro devine tot mai important, iar statusul yen - ului isi revine odata cu economia japoneza, acceptabilitatea politica se va imbunatati. Posibilitatea tehnica a fost imens imbunatatita de faptul ca pietele financiare internationale sunt acum in intregime electronice. Sirurilor de 0 si 1 le poate fi usor atribuita orice unitate. Si este greu sa nu fi de acord cu parerea lui Mundell ca nu exista nici un motiv serios ca un curs de schimb sa penduleze cu 30 - 50% intr-un an, cum se intampla in prezernt.

Probleme mai stringente cu care se confrunta FMI sunt rolul sau in administrarea crizelor si statutul sau de "imprumutator de ultim resort". Din nou, criza a adus propuneri ca FMI sa preia ambele roluri. Dar, in practica, face deja acest lucru. Fondul a actionat ca brat executiv al G7 si, in special, al Trezoreriei SUA, in raspunsul dat crizelor recente. De atunci a inceput un proces de cercetare a propriei sale eficiente si, intr-adevar, invata din experienta.

Cat despre a fi un organism care sa aduca bani in timpul unei crize, a facut si acest lucru intr-o anumita masura. Aici problema este daca suma disponibila FMI ar trebui sa fie marita. El are aproximativ 200 de miliarde de dolari disponibili, adica mai putin de o cincime din resursele pe care le avea cand a fost creat prima data, masurate ca proportie din produsul brut mondial. Ca atare, ar trebui marita dimensiunea fondurilor sale la 1000 de miliarde? Chiar daca actionarii straini - tarile membre - ar oferi banii suplimentari, exista un argument temeinic impotriva acestui lucru. Este vorba despre cazul "riscul moral" . Stiind ca FMI are la dispozitie fonduri masive pentru salavare, bancile ar fi incurajate sa ofere imprumuturi riscante, iar controlorii nationali ar fi incurajati sa de relaxeze intr-un moment in care este necesar exact opusul. In practica s-a dovedit ca FMI are fondurile adecvate pentru diferie pachete de salvare. FMI sau G7 n-au ramas niciodata fara bani cand s-a pus problema stoparii unei crize.

Exista o dezbatere activa daca Fondul trebuie sa se limiteze la administrare financiara si monetara si la solutionarea crizelor, lasand Bancii Mondiale programele de dezvoltare pe termen lung de care se ocupa din ce in ce mai mult. Banca Mondiala s-a redefinit foarte reusit ca institutie centrata pe reducerea saraciei si pe dezvoltarea economica si sociala. Asa ca ar fi firesc ca FMI sa se centreze pe restul lucrurilor, nu sa intre in competitie cu rolul Bancii Mondiale. Totusi, administratia FMI si cateva tari G7 s-au opus acestei sugestii inspirate de SUA.

Problema cheie pentru ambele institutii in viitor trebuie sa fie acceptarea faptului ca joaca un rol politic inevitabil. Nici una dintre ele nu este o tehnocratie fara angajamente. Ambele trebuie sa-si imbunatateasca deschiderea si transparenta si ambele trebuie sa devina mai responsabile fata de tarile sarace, care alcatuiesc clientela lor principala. Desi tarile sunt in mod evident inegale ca putere, globalizarea trebuie sa aduca beneficii atat celor sarace, cat si celor deja bogate, iar institutiile financiare internationale vor fi dispretuite si irelevante daca nu vor deveni responsabile in fata tuturor membrilor lor.

Guvernul francez a propus, in 1999, un rol politic explicit pentru asa-numitul "Comitet Interimar" ( denumit, mai tarziu, "Comitetul International Monetar si Financiar") al FMI , consiliul sau de administrare. SUA a blocat planul, desi a facut un compromis acceptandu-l pe Gordon Brown, cancelar britanic si figura politica remarcabila ca presedinte. Totusi, SUA a continuat sa se opuna ideii de a politiza explicit FMI si Banca Mondiala. Un semn timpuriu al tensiunilor diplomice produse a fost gasirea unui candidat, acceptat de toata lumea, care sa-l inlocuiasca pe Michel Camdessus in fruntea FMI, atunci cand acesta s-a retras, la inceputul anului2000.