Norme de referinta ale auditului financiar-contabil

Norme de referinta ale auditului financiar-contabil

1. Norme profesionale de lucru

Pe parcursul emisiunii sale, auditorul urmareste obtinerea elementelor probante care sa ii permita sa-si indeplineasca misiunea, utilizand diverse procedee si tehnici care privesc:

Ø            controlul asupra pieselor justificative si controlul de verosimilitate;

Ø            observarea fizica;

Ø            examenul analitic.

Pentru obtinerea elementelor probante, tehnicile de control folosite sunt:

Ø            inspectia fizica si observatia care constau in a examina activele, conturile sau in observa manierea de aplicare a procedurilor;

Ø            confirmarea directa care consta in a obtine de tertii intreprinderii informatii asupra soldurilor conturilor bilaterale sau asupra operatiilor derulate;

Ø            examinarea documentelor primite de catre intreprindere, care servesc ca piese justificative sau la controlul operatiilor respective;

Ø            examenul documentelor emise de catre intreprindere: copii, facturi, conturi, balante etc;

Ø            controlul aritmetic;

Ø            analize, estimari si confruntari intre informatii si documente;

Ø            examen analitic care consta in:

efectuarea de comparatii intre datele care rezulta din conturile anuale si datele anterioare, posterioare si previzionale ale intreprinderii;

analiza abaterilor si tendintelor;

studiul si analiza elementelor neobisnuite ce rezulta din comparatiile efectuate;

Ø            informatii verbale obtinute de a conducere si alte cadre din intreprindere.

Elementele probante constituie acele componente suficiente si juste colectate de auditor prin intermediul tehnicilor si procedurilor specifice, in scopul fundemantarii opiniei sale pe parcursul si in finalul operatiilor de efectuare a auditului financiar.

Proba de audit reprezinta o informatie competenta, relevanta si rezonabila de natura documentara, vizuala sau orala privind entitatea auditata, care sustine certitudinea globala si credibilitatea raportului de audit.

In literarura de specialitate pentru conceptul de probe de audit se mai utilizeaza si notiuni ca: informatii probante, elemente probante sau dovezti de audit, insa, indiferent de termenul folosit, exista unanimitate de pareri in ceea ce priveste continutul conceptului.

Principalele caracteristici ale probelor de audit sunt:

Ø            Competenta. Proba de audit competenta este informatia caracterizata ca suficienta si adecvata.

Proba de audit suficienta face referire la cantitatea de informatii obsinuta. Suficienta uneie porbe de audit este demonstrata, apreciata si obtinuta prin teste de conformitate si proceduri de fond pe care auditorul le aplica pe parcursul desfasurarii misiunii de audit. In fapt, prin teste si proceduri specifice, auditorul determina materialitatea (importanta relativa) si riscul auditului prin care sa obtina certitudine asupra suficientei (cantitatii) probelor de audit.

Probe de audit adecvata face referire la cantitatea informatiilor obtinute, adica la caracterul lor impartial, la gradul de incredere si la fiabilitate (siguranta). Calitatea unei probe de audit depinde de natura, sursa si procedeele folosite pentru obtinerea sa, auditorul fiind in mod frecvent confruntat cu nevoia de a alege dintre forme alternative de probe, surse si procedee.

Ø            Relevanta. Proba de audit relevanta este acea informatie care este pertinenta, in sensul ca sustine exact obiectivele auditului. De aici rezulta necesitatea ca auditorul sa se asigure, inca din faza de planificare a auditului, ca obiectivele misiunii au fost definite in mod clar in asa fel incat sa-l determine pe auditor la un mod corect de abordare a auditului.

Ø            Rezonabilitatea. Proba de audit rezonabila este informatia care, din punct de vedere a costului colectarii, comparat cu relevanta ei, respecta principiul economicitatii si eficientei. Astfel se impune necesitatea realizarii obiectivelor auditului la cel mai mic cost posibil prin evaluarea, inca in etapa de inceput a procesului de audit, a abordarilor alternative de audit, prin care sa judece si sa decida care dintre acestea vor atinge rezultatele dorite in cel mai economic mod posibil.

Aprecierea probelor de audit ca suficiente si adecvate tine de rationamentul auditorului. De regula, auditorul urmareste sa se srpijine pe probe de audit care sunt de natura diferita sau care provin din mai multe surse, astfel incat sa-si argumenteze mai degraba opinia de audit, decat sa conduca la concluzii.

Cantitatea de probe de audit, necesara pentru a da auditorului gardul de certitudine de care are nevoie, depinde de obiectivele auditului, de criteriile de evaluare utilizate, de evaluarea riscurilor, precum si de evaluarea costurilor si a avantajelor diverselor tehnici de obtinere a probelor de audit.

Ø            Obiectivele misiunii de audit pentru subiectii si domeniile operatiunilor auditate constau in realizarea unor evaluari privind:

a)            auditul financiar: evaluarea acuratetii declaratiilor financiare, a caracterului lor complet in legatura cu entitatea auditata si/sau evaluarea legalitatii si realitatii operatiunilor care stau la baza declaratiilor financiare;

b)            auditul performatei: evaluarea modului in care entitatea auditata (activitatea, programul sau entitatea economica) a fost condusa pe baza principiilor economicitatii, eficientei si eficacitatii.

Obiectivele auditului influenteaza in mod hotarator asupra cantitatii si tipului de probe de audit necesare.

Criteriile de evaluare a probelor de audit utilizate reprezinta principii sau standard pe care auditorul le aplica in evaluarea entitatii auditate si in functie de care isi fundamenteaza opinia de audit.

Auditorul poate utiliza unul sau mai multe criterii de evaluare pe parcursul derularii misiunii sale, in functie de specificitatea domeniului si obiectivele auditului, de legislatia care guverneaza entitatea auditata, de obiectivele declarate de aceasta poate emite propriile sale criterii normative pe care le considera relevante si importante.

Auditorul trebuie sa obtina in mod evident probe de audit pentru fiecare criteriu de evaluare care poate influenta de o maniera decisiva constatarile auditului.

Pe parcursul desfasurarii misiunii sale, auditorul este in mod frecvent confruntat cu nevoia de a alege si utiliza forme diverse de probe de audit, provenite din diverse surse si prin utilizarea diferitelor proceduri.

a)            Din punct de vedere al sursei, probele de audit pot fi:

Ø            proba de audit generata direct de auditor (analitice) este mai sigura decat cea obtinuta din alte surse;

Ø            proba de audit obtinuta de la terti este mai sigura decat cea provenita de la entitatea auditata daca se dovedeste a fi obtinuta in mod independent si daca este completa;

Ø            probele de audit obtinute de la entitatea auditata, din surse interne ale acesteia, sunt mai credibile atunci cand sistemul contabil si de control intern este corespunzator proiectat si functional.

Siguranta auditorului este amplificata atunci cand elemete ale probei audit obtinute din surese diferite sunt coerente (compatibile).

b)            Din punct de vedere al naturii, probele de audit pot fi:

Ø            proba de audit documentara se prezinta, de regula, sub forma documentelor justificative emise la nivelul entitatii auditate, dar si sub forma documentelor generate in mod direct de catre auditor sau de catre terti, fiind cea mai sigura.

Ø            proba de audit vizuala este foarte sigura in cazul confirmarii existentei bunurilor si mai putin sigura in cazul stabilirii sursei de provenienta, a proprietarului sau valorii acestora;

Ø            proba de audit orala este considerata cea mai putin sigura, caz in care auditorul trebuie sa realizeze confirmarea sa prin documente.

Practica a dovedit ca in ceea ce priveste fiabilitatea diverselor genuri de probe de audit, aceasta depinde de circumstantele in care informatiile au fost obtinute. Astfel, se pot formula o serie de concluzii cu privire la fiabilitatea surselor probelor de audit:

Ø            certitudinea creste atunci cand proba de audit este coroborata cu o alta sursa. Auditorul cauta adesea sa se sprijine in formularea unei concluzii pe ajutorul probelor din deverse surse sau de naturi diferite;

Ø            proba de audit obtinuta din surse externe independente si competente este, de obicei, considerata mai fiabila decat cea obtinuta din interiorul entitatii auditate;

Ø            probele documentare sunt, de obicei, mai fiabile decat informatiile comunicate prin viu grai;

Ø            originalul unui document este mai fiabil decat copia sa;

Ø            informatia obsinuta direct la fata locului prin tehnici ca: examinarea, observatia, calcule si analize este mai fiabiila decat ce a obtinuta indirect;

Ø            fiabilitatea informatiilor produse de entitatea auditata creste in functie de calitatea sistemului sau de control intern;

Ø            declaratiile facute in cadrul entitatii auditate au o credibilitate mai mare daca sunt confirmate in scris.

Auditorul urmareste in aceasi masura coerenta concluziilor formulate pentru diverse sectiuni ale auditului, tinand cont de probele de audit obtinute prin tehnici diferite. Daca o proba de audit obtinuta dintr-o sursa nu concorda cu acea obtinuta dintr-o alta sursa, este normal ca el sa puna in dubiu fiabilitatea acelei probe, atata timp cat alte informatii nu vor disipa acest dubiu sau nu vor furniza argumente ale acestei neconcordante.

Concordanta intre probele de audit furnizate de diverse surse si concluziile formulate in raportul de audit permite obtinerea unei certitudini mai inalte in ansamblu, decat aceea pe care o poate prezenta in mod individual fiecare element examinat in cadrul obiectivelor auditului.

Prin abordarea auditului se intelege combinatia diferitelor tipuri de proceduri pe care le efectueaza auditorul pentru obtinerea probelor necesare realizarii obiectivelor misiunii sale de audit

In general este posibil sa se adopte fie o abordare bazata pe sisteme (ABS), fie o abordare directa de fond (ADF) indiferent daca este vorba de audit financiar sau de auditul performatei.

Abordarea bazata pe sisteme (ABS)

In conformitate cu prevederile legale entitatile economice, institutii publice sau agenti economici, sunt obligate sa-si stabileasca anumite sisteme de control propriu, proiectate pentru a asigura acuratetea si consistenta declaratiilor financiare, legalitatea si realitatea tranzactiilor pe care le reflecta precum si economicitatea, eficienta si eficacitatea operatiunilor.

Abordarea in cadrul careia, pentru obtinerea probelor, auditorul se bazeaza pe sistemul de control intern al entitatii este cunoscuta ca abordarea bazata pe sisteme (ABS).

In cadrul abordarii pe sisteme, auditorul foloseste asa numitele teste de control pentru conformitate cu scopul de a obtine probe de audit privind functionarea eficienta a sistemului contabil si de control intern.

Testele de control pentru conformitate constau in:

a)identificarea si evaluarea in profunzime a controalelor cheie relevante si evaluarea masurii in care auditorul se poate baza pe aceste controale, presupunand ca ele au fost organizate si functioneaza corespunzator;

b)            testarea pentru conformitate a controalelor cheie pentru a stabili daca au operat eficace pe parcursul perioadei supuse auditarii;

c)evaluarea rezultatelor testarii de conformitate pentru a stabili daca gradul de siguranta previzionat a fost indeplinit in modul de functionare a controalelor interne;

d)            testarea prin proceduri de fond a unui numar de tranzactii, situatii contabile etc. pentru a determina independent de sistemul de control al entitatii daca declaratiile financiare ale acesteia sunt intocmite complet si cu acuratete, tranzactiile de baza au fost legale si reale si au fost respectate criteriile de economicitate, eficienta si eficacitate.

Abordarea directa de fond (ADF).

Abordarea in cadrul careia, pentru obtinerea probelor de audit, auditorului nu i se cere in mod expres sa evalueze in cadrul misiunii sale, modul de operare a sistemului contabil si de control intern al entitatii, auditul realizandu-se fara efectuarea de teste de control pentru conformitate, este cunoscuta sub numele de abordarea directa de fond (ADF).

In cadrul abordarii directe de fond, auditorul utilizeaza asa numitele proceduri de fond, pentru a obtine probe de audit in scopul detectarii erorilor semnificative in situatiile financiare.

In practica procedurile de fond pot fi atat     teste de detaliu ale operatiunilor financiare si soldurilor, cat si proceduri analitice.

Forta probanta a elementelor colectate de auditor depinde de originea si natura acestora, de tehnicile si procedurile utilizate necesare asigurarii unei credibilitati intemeiate pe cantitatea si calitatea informatiilor obtinute.

In general, tehnicile si procedurile folosite in colectarea elementelor probante se intrepatrund in forme multiple, utilizandu-se fie individualizat, fie in cadrul unei tehnici, ca o procedura care face parte din aceasta.

In acest sens, amintim tehnicile cele mai frecvent utilizate: tehnica sondajului, tehnica interviului si tehnica examinarii analitice. Din categoria procedurilor, pe cea a conformitatilor directe.

Tehnica sondajului

Tinand seama de numarul de operatii efectuate de o entitate, auditorul nu poate verifica integral rulajele sau soldurile unui cont, el cauta elemente probante pe un esantion adecvat, utilizand tehnica sondajului cel mai bine adaptat fiecarei situatii.

Sondajele pe care le realizeaza auditorul in cursul misiunii sale sunt de doua naturi diferite:

Ø            in unele cazuri in general, cu ocazia verificarii functionarii controlului intern, auditorul cauta sa demonstreze ca elementele care constituie masa (multimea) prezinta o caracteristica comuna, sondejele efectuate in astfel de cazuri sunt sondaje asupra atributiilor;

Ø            in alte cazuri, in general, cu ocazia controlului conturilor, auditorul cauta sa verifice valoarea data unei multimi sau unei mase, acestea sunt sondaje asupra valorilor.

Auditorul poate folosi, in general, doua tipuri de sondaje: sondajul statistic si sondajul nestatistic, bazat exclusiv pe experienta sa profesoinala; aceasta din urma, insa nu permite extrapolere riguroasa a rezultatelor obtinute asupra esantionului la intreaga masa sau multime. Alegerea dintre cele doua tipuri de sondaje depinde de pregatirea porfesionala a auditorului si de gardul de credibilitate pe care acesta doreste sa il dea concluziilor sale.

Oricare ar fi tipul de sondaj, este important sa fie respectate cateva reguli riguroase privind decizia asupra esantionului si pentru parcurgerea unor etape obligatorii.

Eficacitatea unui sondaj este determinata de definirea precisa a obiectivelor sale. Auditorul trebuie sa explice:

Ø            ce urmareste sa demonstreze, sa probeze. Aceasta etapa ii permite sa defineasca a priorii caracteristicile a cea ce va trebui sa fie considerat ca o eroare sau o anomalie;

Ø            ca rata erorilor existente in multime (masa) nu depaseste rata maxima acceptabila de anomalii de functionare, adica pragul peste care auditorul va considera controlul intern ca functionand de o maniara nesatisfacatoare. Alegerea naturii multimii sau masei este foarte importanta, aceasta terbuind sa fie compatibila cu obiectivul urmarit.

Auditorul trebuie, de asemenea, sa defineasca limita de timp (perioada) care va servi ca baza a selectiei sale din intreaga masa (multime).

O caracteristica a masei (multimii) care serveste ca baza pentru control este aceea ca sunt foarte rar omogene; de aceea, analiza masei este necesara ea permitand decuparea, impartirea in submase cu caracteristici suficient de omogene pentru a nu denatura rezultatele sondajului.

La alegerea masei, aceasta trebuie bine identificata: numar de elemente sau valoare cumulata in functie de natura sondajului de facut, identificarea criteriilor care vor permite sa se decida in timpul efectuarii sondajului daca elementul este corect sau nu.

Din moment ce procedeaza la sondaje, auditorul este supus unui risc: acela de a ajunge la concluzii diferite de cele la care s-ar fi ajuns printr-un control exhaustic, acesta este riscul practicarii controlului prin sondaj si ele exista intotdeauna. Auditul fiind, prin natura sa, un control prin sondaj rezulta ca acest risc este inerent.

Acest risc poate fi redus printr-o organizare rigusoasa a actiunii de audit si prin alegerea celor mai adecvate tehnici de control.

Elementele cheie dintr-o multime sunt cele care, fie datorita naturii lor (exemplu: conturi intitulate gresit sau neintitulate), fie datorita valorii lor (exemplu: elemente care exced pragul de semnificatie fixat), prezinta riscuri si, ca atare auditorul poate decide verificarea integrala a acestora.

Daca verificarea elementelor-cheie nu este considerata ca suficenta, restul multimii poate face obiectivul unor sondaje.

Dupa ce si-a definit obiectivele sondajului si a ales masa (multimea) se trece la executarea sondajului, parcurgandu-se mai multe etape, si anume:

Alegerea tehnicilor, care este influentata de doua elemente: natura controlului de efectuat (sondaje asupra atributiilor sau sondaje asupra valorilor) si recurgerea sau nu la tehnici statistice. Alegerea sau nu a tehnicilor statistice este la latitudinea si rationamentul auditorului; in nici un caz insa, recurgerea la sondajul nestatistic nu trebuie sa fie justificata prin faptul ca permite reducerea taliei esantionului.

Alegerea tehnicii de lucru retinute depinde de urmatorii factori: talia masei respective (cu cat este mai mare, cu atat recurgerea la tehnici statistice este mai indicata); capacitatea acesteia de a indeplini obiectivele sondajului; raportul cost/eficacitate a tehnicii alese (costurile impune pentru realizarea unui sondaj statistic sunt uneori disproportionate fata de obiectivele si utilitatea sondajului).

Determinarea taliei esantionului se face in functie de unii factori care difera, dupa cum este vorba despre sondajele asupra atributiilor sau asupra valorilor.

Selectionarea esantionului. Oricare ar fi metoda utilizata pentru alegere, esantionul selectionat terbuie sa fie reprezentativ. Toate elementele masei (multimii) trebuie considerate susceptibile de a fi selectionate. Aceasta selectie poate fi facuta fie prin tragere la intamplare, fie de o maniera sistematica, cu conditia ca primul element sa fie ales la intamplare, fie de o maniera empirica.

Studiul esantionului. Pentru ca esantionul sa aiba un caracter probant, toate elementele selectionate terbuie sa fie controlate. Se poate intampla insa ca auditorul sa fie in imposibilitatea de a face acest control, deoarece, de exemplu, documentele corespunzatoare nu sunt disponibile. In acest caz, el trebuie sa se intrebe daca, considerand elementele necontrolate ca erori, se depaseste pragul de erori acceptabil: daca raspunsul este afiramtiv, auditorul va cauta proceduri de control alternative care sa-i permita exprimarea unei concluzii motivate asupra acestor elemente; daca raspunsul este negativ, nu sunt necesare proceduri alternative de control, dar auditorul se poate intreba daca acest fapt nu este de natura sa puna in discutie increderea acordata controlului intern.

Evaluarea rezultatelor. Inainte de a formula concluzii generale asupra rezultatelor obtinute, fiecare anomalie constatata este exprimata in sensul aprecierii daca acestea sunt intr-adevar reprezentative pentru masa (multimea) respectiva sau sunt accidentale.

Anomaliile exceptionale sunt analizate si tratate separat si numai dupa izolarea efectelor acestora este posibila extrapolarea rezultatelor obtinute asupra esantionului la intreaga multime care a servit ca baza a sondajului.

Concluziile sondajului. Concluzia finala asupra postului, tranzactiei sau operatiunilor care au facut obiectul controlului va fi suma concluziilor trase asupra:

elementelor-cheie care au facut obiectul unui control;

anomaliilor exceptioanle constatate;

restului masei (multimii).

Daca concluzia finala arata ca anomaliile sau erorile din multimea controlata depasesc rata de anomalii sau erori asteptate, auditorul trebuie sa se intrebe daca nu este necesara repunerea in cauza a aprecierii sale asupra controlului intern.

Tehnica observarii fizice

Observarea fzica este mijlocul cel mai eficace de verificare a existentei unui activ, insa ea nu aduce decat o parte din elementele probante necesare auditorului, si anume existenta bunului respectiv. Celelalte elemente probante ca: proprietatea asupra bunului, valoarea atribuita etc. trebuie verificate prin alte tehnici.

Aceasta tehnica se foloseste de obicei la controlul stocurilor. Actiunile intreprinse de auditor pe linia controlului stocurilor au ca obiect asigurarea ca:

entiatea economica a prevazut mijloace corespunzatoare care permit recenzarea activelor in conditii de fiabilitate. Aceasta faza a interventiei consta in studierea procedurilor de inventariere si se utilizeaza inaintea inventarierii propriu-zise;

aceste mijloace sunt puse in aplicare in mod satisfacator. Aceasta faza consta in verificarea faptului ca persoanele insarcinate cu inventarierea aplica in mod corect procedurile si se situeaza in timpul inventarierii propriu-zise;

lucrarile de inventarire au fost corect valorificate. Aceasta faza consta in a controla daca cantitatile recenzate sunt cele utilizate pentru evaluarea sumei stocurilor si se situeaza deci dupa inventarierea propriu-zisa.

Ca tehnica de colectare a elemetelor probante, aceasta metoda este, de regula, utilizata pentru ca auditorul sa inteleaga mai bine cum este organizata si efectuata o anumita procedura a auditului financiar-contabil. Astfel auditorul poate examina modalitatea de efectuare a procedurii de receptie a bunurilor, se poate convinge ca transportul banilor in numerar de la banca la entitate si invers se executa cu respectarea Regulamentului operatiunilor de casa etc.

Observarea fizica in cadrul organizarii, efectuarii si valorificarii rezultatelor inventarierii patrimoiului este singura tehnica ce il poate asigura pe auditor ca procedurile de inventariere au fost respectate.

Procedura confirmarii directe

Este o tehnica ce consta in a solicita unui tert, avand legaturi de afaceri cu entitatea verificata, sa confirme direct auditorului informatiile privind existenta operatiunilor, a soldurilor etc. Auditorul are latitudinea de a determina conditiile si intinderea acestei proceduri.

Procedura confirmarii directe se realizeaza cu acordul conducerii entitatii supuse controlului. Daca aceasta nu se arata favorabila pentru o astfel de procedura, auditorul se poate gasi in una dintre urmatoarele situatii:

considera ca tehnicile compensatorii de control ii aduc elemente suficiente de proba;

considera ca alte controale nu-l conduc la elemente probante si fata de limitele impuse de conducerea entitatii, aceasta va suporta consecintele necesare cu privire la certificare.

Elementele probante obtinute direct de auditor sunt mai fiabile decat cele furnizate de catre entitatea audiata. De exemplu, controlul autenticitatii soldului unuia dintre conturile de clineti cu ajutorul comenzii, a copiei de facturi si a avizelor de expeditie necesita in unele cazuri o duarta mare de timp. In schimb, raspunsul la o cerere de confirmare provoaca fie acordul debitorului, fie exprimarea anumitor divergente asupra carora auditorul este necesar sa-si concentreze atentia sa.

Din cauza fiabilitatii, rapiditatii si economiei sale, procedura confirmarii directe este indicata in toate cazurile cand poate fi realizata, de exemplu:

imobile - situatia ipotecilor, extrase din cartea cadastrala;

mijloace fixe, altele decat imobile - gajuri, contracte de leasing;

active ale exploatarii - stocuri detinute in afara intreprinderii, stocuri detinute de intreprindere in contul tertilor;

creante si datorii - soldul in curs (clienti, furnizori, debitori si creditori diversi), imprumuturi si credite date sau primite (soldul, dobanda, angajamentele date sau primite);

banci - situatii privind relatiile bancare (soldurile curente, imprumuturi si credite, efecte scontate, garantii), informatii despre bonitatea partenerilor de afaceri;

administratia financiara - situatii (cuantum impuneri, sume datorate sau de primit);

avocatii si consilierii din afara intreprinderii - procese si litigii in curs, onorarii datorate.

Procedura confirmarii directe este utilizata atat in cadrul auditului intern, cat si in cadrul celui contractual.

Tehnica interviului

Tehnica interviului, aplicata in cadrul lucrarilor de audit financiar, este o metoda de investigare destinata cunoasterii in profunzime a comportamentului uman in insusirea si aplicarea unor proceduri componente ale auditului intern sau controlului conturilor.

Tehnica interviului presupune o discutie/dialogare intre cele ce aplica interviul, denumit intervient si subiectul (subiectii) interogat denumit intervievat.

Fiind o metoda delicata si pretentioasa, cere o perfectionare profesionala a celor care iau interviuri, ceea ce duce la:

o mai buna intelegere a ceea ce se petrece in sinea lor si in gandurile celorlalti in cursul interviului;

o mai buna intelegere a pozitiei intervievatului in contextul lui psihologic;

o mai buna intelegere a exprimarii altuia;

o mai buna situare a interviului in contextul mai vast al auditului financiar, in cadrul caruia el nu este decat un element;

o mai buna apreciere in cursul interviului a modului in care a fost intelese si aplicate procedurile.

In plus, intervientului i se cere a fi o persoana priceputa, instruita in acest scop si avand anumite calitati: inventivitate, onestitate, exactitate in notarea raspunsurilor, adaptabilitate, sa fie nici agresiv, dar nici prea sociabil.

Interviul, de regula, este axat pe o anumita tema si cu un anumit scop, ambele din inainte stabilite in cadrul unui program precis elaborat, cu ajutorul unor anumite reguli adaptate domeniului investigat, denumite "ghiduri de orientare" si "chestionare".

Exista mai multe feluri de interviuri, dintre care metionam:

Ø            interviul liber, denumit si de profunzime, nedirijat, nestandardizat, nondirectional, neformal, extensiv, care consta in inregistrarea intervievatului sau intervievatilor de catre intervient cu ajutorul unei foi de lucru, rolul acestuia fiind sa-i faca pe cei ascultati sa vorbeasca liber si pe larg, fara intrerupere, fara sa influenteze intr-un fel in expunerea ideilor; desi nu asigura obtinerea unor informatii cantitative, procedeul permite culegerea de idei din care se degaja ipoteze pentru interviuri viitoare.

Ø            interviul cu chestionar denumit si standardizat, directionat, sistematizat, formal, intensiv, dirijat etc., pe care intervientul de obicei il angajeaza cu un singur intervievat si care se desfasoara pe baza unor intrebari, intr-o anumita ordine si forma stabilite, de la care intervientul nu se abate.

Luarea unui interviu cere un mare efort mintal. Este o munca anevoioasa si trebuie efectuata mai mult de doua ore consecutiv. Efectuarea unui interviu chestionar trebuie pregatit cu grija si cu mai multe precautii.

Tehnica examinarii analitice

Examinarea analitica este o metoda globala destinata sa constate numai erorile si omisiunile importante, fara sa aduca prin ea insasi, elemente doveditoare a erorilor sau omisiunilor constatate, acestea urmand a fi determinate prin celelate tehnici (sondaj, teste) care permit cuantificarea cat mai precisa a acestora.

Aceasta tehnica rezultand din textul punctul 63 al Normelor de audit nr. 1/1995 bazandu-se pe sistemul informational, documentele ce iau nastere si circula in intreprindere, arata importanta ei deosebita pentru eficacitatea auditului financiar.

Auditorul, desigur, va deosebi documentele care definesc o politica sau o orientare de cele care descriu sau subinteleg efectuarea unei proceduri sau operatii. Desi primele le lamuresc pe celelalte, ele nu sunt suficiente pentru ca auditorul sa cunoasca faptele.

Documentele, ca suport informational, chiar daca nu exprima in totalitate faptele, existenta si continutul lor exprima pe de o parte situatia de fapt, atunci cand ele au fost intocmite si pe de alta parte nivelul organizatoric al auditului intern.

Efectuarea exprimarii analitice se realizeaza in functie de aprecierea auditorului. Daca se face o abordare, avand in vedere riscurile, atunci cu cat acestea sunt mai importante, cu atat mai putin trebuie sa se acorde valoarea probanta rezultatelor examinarii analitice, aplicandu-se in schimb teste detailate (de conformitate si de pertinenta) sistemelor de audit intern si de control al conturilor.

Un aspect metodologic al tehnicii examinarii analitice il constituie efectuarea unor calcule aritmetice si analize, estimari si confruntari intre informatiile si documentele din:

Ø            amontele sistemului informational al entitatii (documentele primite care devin documente justificative ce stau la baza inregistrarilor contabile sau servesc la controlul operatiilor inregistrate in contabilitate - confirmarile directe, de exemplu);

Ø            avalul sistemului informational al entitatii (documentele emise: factori, avize de expeditie, balante, situatii comparative de patrimoniu etc.).

Procedurile tehnicii examinarii analitice prezinta avantajul de a putea fi folosite de catre auditor in diferite faze de realizare a auditului financiar cum ar fi:

in etapa de acceptare a mandatului si de orientare si planificare a misiunii; examinarea analitica va putea fi utilizata pentru o cunoastere mai buna a entitatii si la identificarea zonelor de risc potential, contribuind astfel la o mai buna programare a misiunii;

in etapa de supraveghere a gestiunii entitatii auditorul va folosi aceasta tehnica pentru colectarea elementelor probante privind credibilitatea sau caracterul rezonabil al sistemelor de audit intern, al conturilor individuale sau a grupelor de conturi;

in etapa examinarii conturilor anuale, auditorul utilizand si tehnica examinarii analitice isi va putea colecta elementele probante care sa-i argumenteze convingerea ca sunt asigurate conditiile de regularitate si sinceritate si ca acestea dau o imagine fidela a patrimoniului, rezultatelor si situatiilor financiare a entitatii, la sfarsitul exercitiului respectiv.

In concluzie, tehnica examinarii analitice prezinta o importanta deosebita prin inaltul grad de decizie profesionala pe care o implica. Din acest motiv, principalele proceduri ale acestei tehnici este necesar a fi indeplinite chiar de responsabilul grupei de auditori care are atat viziunea de ansamblu, cat si competenta necesara.

Din utilizarea acestei tehnici se poate ajunge la concluzii la care auditorul nu obtine un raspuns satisfacator cuantificat. De aceea, se recomanda, in aceasta situatie, utilizarea comlementara a tehnicii testarii elementului semnificativ depistat pentru a obtine datele necesare cuantificate.

Tehnica testarii sistemelor si conturilor semnificative

In auditul financiar se considera semnificativ orice element sau grup de elemente susceptibil sa aiba o influenta asupra conturilor anuale si a utilizatorilor acestora-proprietari, creditori, investitori etc.

Inca din etapa orientarii si planificarii auditului financiar, auditorul identifica sistemele si conturile semnificative, in scopul stabilirii care din:

sistemele semnificative si procedurile componente ale auditului intern al entitatii vor face obiectul evaluarii acestora in scopul stabilirii fiabilitatii lor;

conturile semnificative ce prin valoarea si/sau natura lor pot sa ascunda erori sau inexactitati a caror importanta relativa este direct legata de regularitatea si sinceritatea contabilitatii, influentand astfel semnificativ conturile anuale.

Dupa identificarea acestora potrivit planului misiunii, in cadrul supravegherii gestiunii entitatii de catre auditor pe tot parcursul exercitiului financiar, acesta va colecta toate elementele probante necesare exprimarii opiniei sale, prin intermediul tehnicilor si procedurilor de audit financiar.

In afara tehnicilor si procedurilor prezentate pana acum, tehnica testarii utilizeaza posibilitatile tuturor celorlalte tehnici. In cadrul lucrarilor de audit financiar, tehnica testarilor domeniilor semnificative are ca obiective:

sistemele si procedurile de audit intern semnificative privind corecta elaborare si insusire, de catre utilizatori, asa cum sunt ele prevazute in instructiunile-deciziile-entitatii, existente in manualul de proceduri (teste de conformitate); in functie de concluziile acestor teste se cauta raspuns, prin intermediul testelor de permanenta, la intrebarea "se aplica aceste proceduri continuu si in intregime?";

controlul conturilor semnificative supus testului de conformitate (plan de conturi si instructiuni de aplicare bine concepute) si testul de permanenta (aplicarea corecta si continua a planului de conturi si a instructiunilor lui de aplicare).

Tehnica examinarii conturilor anuale

Conturile anuale (bilant, contul de profit si pierdere si anexele) constituie documente de sinteza ale contabilitatii asupra carora auditorul isi exprima opinia.

Controalele efectuate asupra conturilor i-au permis auditorului sa obtina unele elemente probante pe baza carora sa traga concluzii cu privire la diferite posturi si rubrici din conturile anuale.

Pentru a-si exprima opinia, auditorul trebuie sa confirme ca toate conturile anuale sunt in acord cu concluziile sale, ca ele reflecta corect deciziile conducerii entitatii, dau o imagine fidela activitatii si situatiei financiare a entitatii.

Examenul conturilor anuale are ca obiect verificarea:

faptul ca bilantul, contul de profit si pierdere si anexele sunt coerente, concorda cu datele din contabilitate, sunt prezentate conform principiilor contabile si reglementarilor in vigoare si tin cont de evenimentele posterioare datei de inchidere;

faptului ca anexele comporta toate informatiile de importanta semnificativa asupra situatiei patrimoniale, financiare si rezultatelor obtinute.

Tehnicile de examinare a conturilor anuale se sprijina in mod esential pe examenul analogic si, in mod deosebit, pe:

stabilirea indicatorilor de analiza financiara si comporarea lor cu cele ale exercitiilor precedente si ale sectorului de activitate;

comparatiile intre datele reiesite din conturile anuale si datele anterioare, posterioare si previziunile entitatii sau ale altor entitati similare;

compararea in procent fata de cifra de afaceri a diferitelor posturi din contul de profit si pierdere.

Acest examen analitic asupra documentelor finale permite actualizarea si contorlul concluziilor trase in timpul examenului analitic efectuat in etapele anterioare. Cu ocazia diverselor verificari si teste efectuate asupra conturilor, auditorii au putut aduna un numar de elemente probante care le-au permis sa traga concluzii pentru diferitele posturi si rubrici ale conturilor anuale (bilant, contul de profit si pierdere, anexe).

Examinarea de ansamblu a bilantului contabil are ca obiective principale verificarea daca bilantul, contul de profit si pierdere si anexele indeplinesc urmatoarele cerinte:

v           sunt coerente, tinand cont de cunoasterea generala a intreprinderii, de sectorul de activitate si de mediul social-economic;

v           sunt prezentate dupa principiile contabile si reglementarile in vigoare;

v           tin cont de evenimentele posterioare datei de inchidere;

v           prezinta o imagine fidela, clara si completa a:

a)patrimoniului, prin:

tinerea corecta si la zi a contabilitatii;

existenta inventarierii patrimoniului, a corectei valorificari a acesteia si a cuprinderii acestui rezultat in bilant;

preluarea corecta in balanta de verificare a datelor din conturile sintetice si concordanta dintre acestea si conturile analitice;

corecta efectuare a operatiilor legate de inregistrarea sau modificarea capitalului social;

corecta evaluare a patrimoniului conform reglementarilor in vigoare;

intocmirea bilantului contabil pe baza balantei de verificare a conturilor sintetice;

corelarea datelor din anexe cu cel din bilant.

b)            rezultatelor, prin:

intocmirea contului de profit si pierdere pe baza datelor din contabilitate privind perioada de raportare;

stabilirea profitului net si a destinatiilor acestuia propuse adunarii generale conform dispozitiilor legale;

c)situatiei financiare, prin:

existenta garantiilor pentru imprumuturile si creditele obtinute sau acordate de entitate;

existenta suficienta a resurselor financiare.

In mod deosebit, se va urmari ca anexele bilantului contabil sa respecte dispozitiile legale si sa contina toate informatiile importante necesare asigurarii unei depline intelegeri a bilantului contabil de catre destinatarii lui.

Auditorul trebuie sa obtina elemente probante, suficient calitativ si cantitativ, pentru a se asigura ca anexele in continutul lor si informatiile furnizate sunt sincere si ca dau, impreuna cu celelalte documente de sinteza o imagine fidela a activitatii din cadrul entitatii.

Asa cum s-a mai aratat, examinarea analitica este un ansamblu de proceduri de audit financiar constand in:

a compara datele din conturile anuale cu datele anterioare, posterioare si previzionale ale entitatii sau datele altor entitati similare si a stabili relatiile dintre ele;

a analiza fluctuatiile si tendintele;

a studia si analiza elementele neobisnuite care rezulta dina aceste comparatii.

Limitele increderii pe care auditorul o poate acorda rezultatelor aplicarii procedurilor exprimate nalitica depind, de urmatorii factori:

a)obiectivele procedurii aplicate;

b)            imporatnta relativa si natura elementelor in cauza in raport cu ansamblul conturilor anuale;

c)celelalte proceduri de audit financiar aplicate de auditor si care au aceleasi obiective;

d)            precizia cu care se pot prevedea rezultatele aplicarii procedurilor de examinare analitica;

e)aprecierea auditului intern.

Cand aplicarea procedurilor de examinare analitica permite auditorilor sa constate fluctuatii si elemente neobisnuite, respectiv care fac sa apara relatii neobisnuite sau care nu concorda cu nformatiile obtinute din alte surse, este necesar sa se aplice si alte proceduri pentru a obtine explicatiile necesare. Aceste proceduri se pot desfasura in doi timpi:

a)prin tehnica interviului, obtinerea de la cel ce gestioneaza patrimoniul entitatii a raspunsurilor corespunzatoare si aprecierea adecvata - de exemplu, comparandu-le cu celelalte    informatii si elemente probante colectate in timpul efectuarii auditului;

b)        recurgerea la alte proceduri de audit financiar pentru a ajunge la o concluzie satisfacatoare, atunci cand cel ce gestioneaza patrimoniul nu poate furniza explicatii sau daca aceste explicati nu sunt considerate corespunzatoare de catre auditor.

Auditul trebuie efectuat astfel incat sa fie respectate principiile sale de baza. Obiectivele auditului stabilite cu exactitate trebuie consemnate in documentele auditorului.

Prin documentatia lucrarilor de audit se inteleg foile de lucru pe care le-a intocmit auditorul sau documentele pe care le-a obtinut si pastrat in cadrul executarii lucrarilor sale.

In cadrul unor audituri repetitive, anumite foi de lucru pot fi clasate in dosarul permanent, iar alte foi de lucru pot fi clasate in dosarul exercitiului, continand informatii referitoare in mod esential la perioada auditata.

Auditorul trebuie sa adopte proceduri satisfacatoare, permitand buna conservare a foilor de lucru si a caracterului lor confidential, atat in interiorul, cat si in exteriorul cabinetului sau societatii de expertiza contabila. Auditorul trebuie sa le pastreze o durata suficienta de timp pentru a raspunde nevoilor functiei sale si pentru a satisface cerintele oricarei obligatii legale sau profesionale in materie de conservare a documentelor.

Tinerea dosarelor de lucru este o conditie "sine qua non" pentru o mai buna organizare, planificare si executie a lucrarilor fectuate de auditor si de complexitatea controalelor de efectuat.

Dosarul exercitiului cuprinde toate elementele angajamentului de audit, a caror utilitate nu depaseste exercitiul controlat. El permite auditorului sa ansambleze toate lucrarile, incepand de la organizarea misiunii la sinteza si formularea Raportului de audit.

Dosarul exercitiului este indispensabil pentru o mai buna organizare si control ale misiunii, pentru documentarea lucrarilor efectuate, a deciziilor luate si asigurarea ca programul s-a derulat fara omisiuni, pentru inlesnirea muncii in echipa si supervizarea lucrarilor date la colaboratori si pentru justificarea opiniei emise si redactarea raportului.

Dosarul permanent. Unele informatii primite sau analizate in cursul diferitelor etape ale auditului pot fi folosite pe taota durata mandatului. Ele nu au nevoie sa fie cercetate in fiecare an. Clasarea lor intr-un dosar separat, numit dosarul permanent, permite utilizarea lor ulterior dupa aducerea lor la zi. Dosarul permanent permite evitarea repetarii in fiecare an a unor lucrari si transmiterea de la un exercitiu la altul a elementelor de cunoastere a entitatii.

Pentru a-si pastra rolul informativ, dosarul permanent trebuie sa fie tinut la zi, sa nu contina informatii perimate si sa nu contina documente voluminoase ale entitatii, ci doar extrasele acestora.

De fiecare data cand se lucreaza asupra unor posturi din conturile anuale sau in alte domenii, auditorul poate cerceta daca informatiile privind subiectul respectiv se gasesc in dosarul permanent si de asemenea, poate prevede aducerea la zi a dosarului permanent.

2. NORME DE RAPOARTE A OPINIILOR

Din analiza facuta, auditorul va trage o serie de concluzii pe baza carora va dispune masuri de corectare a erorilor de inregistrate, corectare a bilantului contabil si a anexelor la acesta.

In functie de greutatea si gravitatea deficientelor constatate, auditorul va hotara asupra trecerii sau nu a concluziilor si masurilor necesare in raportul de audit, astfel incat imaginea reflectata de noul bilant si anexele sale sa fie fidela, clara, completa, reala si sincera, atat asupra resurselor de finantare si destinatiei cheltuielilor, cat si asupra situatiei patrimoniale a institutiei si a relatiilor sale cu tertii debitori si creditori.

Auditorul va proceda la certificarea bilantului contabil si a contului de executie bugetara a activitatii totale si a activitatii de investitii, intocmind raportul de audit financiar si certificarea bilantului contabil, ce va servi in primul rand cosiliului de administratie al entitatii, cat si organelor financiare si organului ierarhic, in calificarea activitatii financiar-contabile desfasurate de entitate in anul financiar incheiat.

Raportul de audit financiar va cuprinde raspunsuri la intrebarile pe care auditorul si le-a pus cand a analizat obiectivele programului tematic al misiunii sale.

Potrivit Standardului de audit nr. 700, "Raportul de audit" acesta "trebuie sa contina in scris exprimare clara a opiniei asupra situatiilor financiare considerate un tot unitar".

Elementele de baza ale Raportului de audit sunt: titlul raportului ("Auditor independent", "Sociatate de audit" etc.), destinatarul (raportul poate fi adresat actionarilor, Consiliului de Admnistartie sau AGA), paragraful introductiv (profilul activitatii, calitatea si subordonarea institutiei, sursele de finantare legale),paragraful privind intinderea si natura lucrarilor auditate, paragraful opiniilor, data raportului (data raportului trebuie sa fie ulterioara datei la care situatiile financiare sunt semnate de conducere), adresa si semnatura auditorului.

Paragraful privind intinderea si natura lucrarilor va cuprinde:

obiectivele verificate si conturile anuale auditate in acest scop, documentele si perioada cercetata pe baza acestora;

responsabilitatea conducerii entitatii fata de concluziile auditorului;

masuri dispuse si aplicate de auditor;

ilegalitatea deficientelor constatate si legalitatea masurilor dispuse;

eveluarea anomaliilor si erorilor constatate;

recomandari pentru viitor.

Auditorul va mentiona faptul ca conturile anuale analizate au fost cele prezentate de unitate si tinerea acestora corecta, la zi si completa este sarcina conducerii unitatii, iar auditorul, pe baza auditului efectuat, raspunde pentru masurile dispuse de corectarea unor operatiuni contabile si pentru opiniile exprimate asupra conturilor anuale editate si mentionate in paragraful opiniilor din raport.

Paragraful opiniilor. Pentru a exprima opinia sa privind conturile anuale, auditorul trebuie sa examineze si sa aprecieze concluziile trase din elementele probante colectate. Concluzia globala care rezulta din aceasta examinare si din aceasta apreciere, necesita asigurarea ca:

conturile anuale au fost elaborate conform unor metode contabile acceptabile si aplicate in mod permanent;

conturile anuale sunt conforme dispozitiilor regulamentare si a celor legale;

imaginea data de ansamblul conturilor anuale corespunde cu cunoasterea generala a intreprinderii pe care o auditeaza;

toate punctele semnificative care contribuie la o buna prezentare a conturilor anuale au fost corect mentionate.

Opinia stabilita de catre auditor trebuie clar exprimata in cadrul raportului de audit si aceasta poate fi:

O opinie fara rezerve este exprimata atunci cand auditorul a obtinut o asigurare rezonabila asupra faptului ca toate datele semnificative incluse in posturile din bilantul contabil au fost culese si sistematizate dupa o metoda acceptabila si permanenta, in conformitate cu normele legale.

O opinie fara rezerve semnifica implicit ca toate modificarile intervenite in principiile contabile sau in modul lor de aplicare, precum si incidenta acestor modificari au fost convenabil determinate si inscrise in bilantul contabil.

Daca auditorul are de facut unele observatii sau recomandari, care sunt utile celor ce vor utiliza raportul, acestea se inscriu intr-un paragraf separat sau intr-o anexa la raport, precizandu-se ca acestea nu reprezinta o rezerva.

O opinie cu rezerve este formulata atunci cand auditorul nu este in masura sa exprime o opinie fara rezerve, dar incidenta dezacordurilor cu conducerea entitatii si a limitelor impuse intinderii angajamentului de audit nu impun o opinie nefavorabila.

Neregularitatile care pot fi observate de auditor sunt: insuficienta provizioanelor, supraevaluarea sau subevaluarea unor posturi bilantiere, nerespectarea independentei exercitiului si a principiului prudentei, aprecierea eronata a riscurilor etc.

In raport trebuie motivata opinia cu rezerve, aratandu-se natura dezacordului cu conducerea, acuzele care au dus la limitarea intinderii auditului (de ce nu s-au facut anumite tehnici de control), cauzele care duc la anumite incertitudini.

O opinie defavorabila, este exprimataatunci cand dezacordurile cu conducerea entitatii sunt semnificative si au o incidenta importanta asupra bilantului contabil, care este incomplet, nesincer, inselator.

Imposibilitatea de a exprima o opinie, exista atunci cand limitarea intinderii lucrarilor sau incertitudinilor sunt de asa natura incat auditorul nu este in masura sa formuleze vreo opinie asupra bilantului.

3. NORME GENERALE DE COMPORTAMENT PROFESIONAL

Cartea auditului informeaza si despre metodele de audit, clarifica misiunea de audit, fixeaza regulile de lucru intre auditor si auditat si promoveaza regulile de conduita.

Codul privind conduita etica a auditorului reprezinta un ansamblu de principii si reguli de conduita care trebuie sa guverneze activitatea auditorilor. Scopul Codului privind conduita etica a auditorului este de a promova cultura etica in viziunea globala a profesiei de auditor. Codul privind conduita etica a auditorului cuprinde principii fundamentale pe care auditorii trebuie sa le respecte in exercitarea atributiilor.

Integritatea. Conform acestui principiu auditorul trebuie sa fie corect si onest intregitatea fiind suportul increderii si credibilitatii acordate rationamentului auditorului.

Independenta organizatorica. Independenta fata de entitatea auditata si oricare grupuri de interese este indispensabila; auditorii trebuie sa depuna toate eforturile pentru a fi independenti in tratarea problemelor aflate in analiza, trebuie sa fie independenti si impartiali atat in teorie, cat si in practica. In toate problemele legate de munca de audit independenta auditorilor nu trebuie sa fie afectata de interese personale sau exterioare. Auditorii au obligatia de a nu se implica in acele activitati in care au un interes legitim intemeiat.

Activitatea de audit nu trebuie sa fie supusa ingerintelor externe incepand de la stabilirea obiectivelor auditabile, realizarea efectiva a lucrarilor si pana la comunicarea rezultatelor acesteia.

Obiectivitate individuala. In activitatea lor auditorii trebuie sa manifeste obiectivitate si impartialitate in redactarea rapoartelor, care trebuie sa fie precise si obiective. Concluziile si opiniile formulate in rapoarte trebuie sa se bazeze exclusiv pe documentele obtinute si analizate conform standardelor de audit, trebuie sa foloseasca toate informatiile zilei primite de la entitatea auditata si din alte surse.

Auditorii trebuie, de asemenea, sa analizeze punctele de vedere exprimate de entitatea auditata si, in functie de pertinenta acestora, sa formuleze opiniile si recomandarile proprii, sa faca o evaluare echilibrata a tuturor circumstantelor relevante si sa nu fie influentati de propriile interese sau de interesele altora in formarea propriei opinii.

Pierderea independentei si a obiectivitatii auditorilor interni se poate manifesta in urmatoarele situatii:

persoanele care sunt soti, rude sau afini pana la gradul al patrulea inclusiv, cu conducatorul entitatii publice, nu pot fi auditori interni in cadrul aceleiasi entitati publice;

auditorii interni nu pot fi desemnati sa efectueze misiuni de audit public intern la o strucutra/entitate publica daca sunt soti, rude sau afini pana la gradul al patrulea inclusiv, cu conducatorul acesteia sau cu membrii organului de conducere colectiva;

auditorii interni nu trebuie implicati in vreun fel in indeplinirea activitatilor pe care in mod potential le pot audita si nici in elaborarea si implementarea sistemelor de control intern ale entitatilor publice;

auditorii interni care au responsabilitati in derularea programelor si proiectelor finantate integral sau partial de Uniunea Europeana, nu trebuie implicati in auditarea acestor programe;

auditorilor interni nu trebuie sa li se incredinteze misiuni de audit public intern in sectoarele de activitate in care acestia au detinut functii sau au fost implicati in alt mod. Aceasta interdictie se poate ridica dupa trecerea unei perioade de trei ani.

Auditorii interni care se gasesc intr-una din situatiile prevazute mai sus, au obligatia de a informa de indata, in scris, conducatorului entitatii publice si sefului structurii de audit public intern.

Competenta profesionala. Pregatirea si experienta auditorilor constituie un elemenet esential in atingerea eficacitatii activitatii de audit.

Auditorii trebuie sa posede cunostinte, indemanare si alte competente necesare pentru a-si exercita responsabilitatile individuale, mai ales:

competenta in vederea aplicarii normelor, procedurilor si tehnicilor de audit;

competenta in ceea ce priveste principiile si tehnicile contabile;

cunoasterea principiilor de baza in economie, in domeniul juridic si in domeniul tehnologiilor informatice;

cunostinte suficiente pentru a identifica elelmentele de iregularitate si frauda, nefiind in sarcina auditorilor investigarea acestora;

capacitatea de a comunica oral si in scris, de a putea expune clar si eficient obiectivele, constatarile si recomandarile fiecarei misiuni de audit.

Indeferent de natura lor, misiunile de audit vor fi incredintate acelor persoane cu o pregatire si experienta corespunzatoare nivelului de complexitate al sarcinii.

Auditul trebuie sa dispuna de metodologii si de sisteme informatice moderne, de metode de analiza analitica, esantioane statistice si instrumente de control a sistemelor informatice.

Constiinta profesionala. Auditorul trebuie sa depuna toate eforturile in decursul exercitarii functiei sale si sa ia in consideratie urmatoarele elemente:

perioada de lucru necesara pentru atingerea obiectivelor misiunii de audit;

complexitatea si importanta domeniilor auditate;

pertinenta si eficacitatea procesului de gestiune a riscurilor si de control;

probabilitatea existentei erorilor, iregularitatilor si a unor disfunctionalitati semnificative;

costurile implementarii unor controale suplimentare in raport cu avantajele preconizate.

Fiind constient ca procedurile de audit nu pot garanta ca toate riscurile semnificative au fost detectate, auditorul trebuie sa dea dovada de o vigilenta sporita in ceea ce priveste riscurile semnificative susceptibile sa afecteze obiectivele, activitatile si resursele entitatii.

Confidentialitate. Auditorii sunt obligati sa pastreze confidentialitatea in legatura cu faptele, informatiile sau documentele despre care iau cunostinta in exercitarea misiunii lor; este interzis ca auditorii interni sa utilizeze in inters propriu sau in beneficiul unui tert informatiile dobandite in exercitarea misiunii. In cazuri exceptionale auditorii pot furniza aceste informatii numai in conditiile expres prevazute de normele legale in vigoare.