Obiectivul fundamental al firmei: maximizarea profitului - Combinarea factorilor de productie

Obiectivul fundamental al firmei: maximizarea profitului - Combinarea factorilor de productie

Majoritatea economistilor considera ca principalul obiectiv al unei firme este maximizarea profitului. Cu toate acestea, în ultimii ani au fost realizate mai multe încercari de a formula modele alternative care sa explice comportamentul firmelor pornind de la alte ipoteze decât cea de maximizare a profitului.

Nu întotdeauna managerii firmelor actioneaza nemijlocit în interesul actionarilor. În marile firme, actionarii sunt cei are ale consiliul de administratie iar acesta, la rândul sau, numeste managerii. Ori de câte ori exista conflict de interese între obiectivul de maximizare a profitului, (urmarit de actionari) si obiectivele urmarite de manageri, acestia din urma este probabil ca vor urmari acele politici care favorizeaza propriile lor interese (Williamson[1]).

Salariul si prestigiul managerilor decurg din nivelul vânzarilor firmei. Maximizarea vânzarilor pe seama unei reduceri a profitului face ca managerii sa stabileasca un pret inferior (si, în consecinta, o productie mai mare) decât cele corespunzatoare, maximizarii profitului (Baumof[2]).

Firma abandoneaza ipoteza de maximizare a profitului ori de câte ori calculele necesare fundamentarii sunt prea complicate sau atunci când informatiile necesare fundamentarii nu sunt disponibile în timp util. În aceste conditii, profitul urmarit este unul considerat satisfacator si nu întotdeauna cel maxim (Simon[3]).

Marile firme încearca sa evite riscurile, insistând asupra planificarii si asigurarii stabilitatii. În multe situatii, aceste firme sunt interesate de dezvoltarea afacerii si nu neaparat de maximizarea profitului sau de asigurarea suprematiei tehnologice pe piata (Galbraiih[4]).

functia-obiectiv a firmelor de stat sau recent privatizate nu este întotdeauna maximizarea profitului, ci conservarea locurilor de munca si limitarea eroziunii inflationiste a salariilor (Dobrescu[5]).

Cu toate acestea, economistul american Armen Alchian a sugerat ca, pe termen lung, firmele vor evolua pentru a deveni maximizatoare ale profitului; ipoteza maximizarii profitului este importanta deoarece ofera reguli ale comportamentului rational al firmelor. În continuare vom recurge la ipoteza neoclasica a adoptarii deciziilor în vederea maximizari profitului. Astfel, structura organizatorica a firmei si comportamentele non-maximizatoare de profit nu exercita influente semnificative asupra ipotezelor fundamentale ale teoriei economice (pe baza ipotezei de maximizare a profitului). De, aceea apreciem, fara sa absolutizam, ca firmele urmaresc ca obiectiv fundamental maximizarea (optimizarea) profitului.

Combinarea factorilor de productie

Productia poate fi definita ca proces de creare de bunuri, de creare a bogatiei, care în schimb adauga bunastare societatii. Productia este o veriga importanta în procesul satisfacerii nevoilor umane, nevoi care sunt relativ nelimitate în raport cu resursele existente. Activitatea de productie poate fi privita, în ultima instanta, ca un ansamblu de operatii de utilizare si transformare a factorilor de productie în vederea atingerii functiei obiectiv a producatorului: maximizarea profitului în conditiile minimizarii eforturilor.

1. Factorii de productie

Pentru a produce bunuri;.destinate, consumului, întreprinzatorii îsi procura factori de productie. Resursele economice atrase în circuitul economic aflate în miscare ca fluxuri, constituie factori de productie; J.B. Say, reprezentant al scolii clasice, sublinia în lucrarea sa 'Tratat de economie politica' ca la producerea bunurilor participa trei factori: munca'natura (pamântul) si capitalul. Primii doi factori - munca si natura - sunt factori primari sau originari, întrucât ei reprezinta) punctul, de plecare a activitatii economice: Celalalt factor, capitalul, este factor derivat, care rezulta din interactiunea primilor.

Munca reprezinta o actiune constienta,specific umana, îndreptata spre un anumit scop, În cadrul careia sunt puse în miscare aptitudinile, experienta si cunostintele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizica si intelectuala. Munca este un factor-activ si determinant al productiei, ce antreneaza ceilalti factori în vederea obtinerii de bunuri si servicii.

În teoria economica, din ce în ce mai mult investitia în capitalul uman este asimilata investitiei în capitalul fizic, prin realizarea unui efort în termenii timpului si banilor cheltuiti în vederea dobândirii cunostintelor necesare fructificarii acestui factor de productie. Din acest punct de vedere, putem afirma ca investitia în capitalul uman este o cheltuiala prezenta în vederea dobândirii potentiale a unui venit suplimentar, remunerator al investitiei derulate.

Factorul natural constituie atât substanta si conditiile materiale primare ale productiei, cât si forta motrice, virtuala, necesara pentru dezvoltarea productiei de bunuri materiale si servicii.

În cadrul factorilor naturali un loc important revine pamântului. El prezinta o însemnatate decisiva nu numai pentru agricultura si silvicultura, ci si pentru întreaga activitate umana, careia îi ofera suport de existenta si loc de desfasurare. În sens restrâns pamântul se identifica cu fondul funciar (terenuri arabile; pasuni fânete, vii si livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.).

Fondul funciar constituie baza productiei agricole si alimentare si a unei întregi. serii de materii prime de importanta vitala pentru existenta oamenilor si a societatii. El are capacitatea de a-si regenera forta productiva daca este folosit rational. De aici si marea însemnatate a aplicarii unor sisteme de exploatare, a pamântului care sa asigure practicarea unei agriculturi ecologice capabile sa produca necesarul de hrana pentru populatie si; totodata, sa conserve mediul natural.

Alaturi de pamânt, factorul natural cuprinde resursele de apa (îndeplinesc o serie de functii vitale pentru viata biologica, precum si pentru cea economica, sociala) si resursele minerale au ca rol asigurarea bazei de materii prime si energie necesare întregii activitati economice).

Capitalul reprezinta ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activitati anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale si servicii destinate realizarii ca marfuri pe piata în scopul obtinerii unui profit.

Capitalul este format din masini, utilaje, echipamente, instalatii, cladiri, constructii, mijloace de transport, animale de munca si de reproductie, materii prime, materiale, semifabricate. În sens juridic, capitalul are o baza mai larga, este constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creante etc.); este capital lucrativ, în planul repartizarii veniturilor.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economica, denumit si capital fizic, productiv sau net, este constituit, din doua componente: a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participa la mai multe cicluri de productie, se consuma treptat si se înlocuieste la intervale mari de timp. Din punct de vedere contabil, corespunzator uzurii si deprecierii capitalului fix, firmele constituie amortizarea, cu scopul recuperarii pe durata normata de functionare a valorii capitalului; b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate, produse În curs de executie), care se consuma integral într-un singur ciclu de fabricatie si se înlocuieste dupa fiecare ciclu de productie.

Procesul de consumare a capitalului fix prezinta o anumita specificitate care consta în diminuarea treptata a calitatilor lui tehnice si economice. Aceasta se manifesta prin fenomenul uzurii, care se prezinta sub doua forme: a) uzura fizica, respectiv deprecierea treptata a masinilor, echipamentelor, instalatiilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economica. sau a actiunii factorilor naturali; b) uzura morala, determinata de progresul tehnic, care favorizeaza fabricarea unor masini si utilaje noi cu performante superioare celor aflate în functiune sau reduce pretul, la care poate fi cumparat un echipament echivalent.

Celor trei factori de productie li se poate adauga al patrulea - întreprinderea sau antreprenoriatul – care constituie actiunea de organizare a celorlalti factori de productie de catre întreprinzator. Întreprinzatorul îsi asuma riscurile productiei, aceasta necesitând costuri înainte de a obtine venituri din vânzarea produselor obtinute.

În ultima perioada îsi fac aparitia noi factori de productie (neofactori) care se caracterizeaza prin calitati si performante deosebite. Printre acestia enumeram progresul tehnic, inovatia, resursele informationale. Acestia nu pot fi separati de factorii ,,clasici”, întrucât ei actioneaza practic prin intermediul si împreuna cu acestia, potentându-i si îmbunatatindu-le substantial performantele.

2. Principiile combinarii factorilor de productie

Întreprinzatorii pentru a produce, combina factorii de productie si aleg varianta de combinare cea mai favorabila. Modul de actiune a întreprinzatorului în acest domeniu defineste comportamentul sau. Pe lânga raspunsul la întrebarile, 'ce sa produca? , „cât sa produca?', întreprinzatorul trebuie sa raspunda, si la întrebarea 'cum sa produca?'. Aceasta pune în cauza nu numai resursele de care dispune, ci si capacitatile tehnice ale întreprinderii, priceperea organizatorica si potentialul de inovare al întreprinzatorului.

Firmele producatoare sunt permanent preocupate de gasirea celor mai adecvate modalitati de combinare a factorilor de productie care sa le permita obtinerea maximei eficiente si profitabilitati.

Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific,. de corelare a factorilor de productie, privit atât sub aspect cantitativ, cât si din perspectiva structural-calitativa, atât din punct de vedere tehnic, cât si economic.

Premisele combinarii factorilor de productie. În combinarea factorilor de productie întreprinzatorul porneste de la urmatoarele premise: a) caracterul limitat al factorilor supusi combinarii, cu ajutorul carora trebuie sa realizeze volumul proiectat al productiei; b) caracteristicile factorilor de productie si concordanta lor cu specificul activitatii; c) conjunctura pietelor factorilor de productie.

Proprietatile factorilor, de productie. Combinarea este posibila ca urmare a proprietatilor factorilor de productie si a manifestarii simultane a lor.

Divizibilitatea reflecta posibilitatea factorului de productie de a se împarti în unitati simple, în subunitati omogene fara a fi afectata calitatea factorului de productie. De exemplu, factorul munca se poate divide în unitati omogene de timp de munca, în numar de salariati de o anumita calificare; factorul pamânt se poate divide în unitati de suprafata. Pentru unii factori de productie (o centrala electrica de exemplu) este imposibila sau foarte dificila divizarea. Evident, problema divizarii unui factor de productie nu se pune la infinit, ci în masura ceruta de caracteristicile unui proces de productie de anumite dimensiuni, ale unor tehnici si tehnologii folosite.

Adaptabilitatea reprezinta capacitatea de asociere a unei unitati dintr-un factor de productie si mai multe unitati din alt factor de productie. Pe o suprafata de teren, de exemplu, este posibil sa lucreze un numar mai mare sau mai mic de lucratori agricoli; un muncitor poate lucra la o masina sau la mai multe masini etc.

Complementaritatea reprezinta procesul, prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de productie care participa la obtinerea unui anumit bun economic. La o productie data, o anumita cantitate dintr-un factor de productie se asociaza doar cu o anumita cantitate determinata din ceilalti factori de productie. Complementaritatea se afla, sub influenta permanenta a progresului tehnic, care determina modificari profunde în calitatea factorilor de productie, deci si în procesul combinarii lor.

Substituibilitatea este definita ca posibilitatea de a înlocui o cantitate data dintr-un factor de productie printr-o cantitate determinata dintr-un alt factor, în conditiile mentinerii aceluiasi nivel al productiei.

Functia de productie

Managerii unei firme sunt confruntati permanent cu alegerea unor ,variante optime de combinare a factorilor de productie, care sa le asigure un anumit nivel al productiei si sa le permita maximizarea profitului.

Problema esentiala o constituie cât de multe resurse sunt necesare pentru producerea unui bun. Raspunsul depinde de cunostintele tehnologice si de capacitatea manageriala a întreprinzatorului, care vor permite alegerea volumului minim de resurse necesar pentru producerea bunului respectiv. În acelasi timp, se va avea în vedere volumul maxim posibil al productiei ce se obtine cu o cantitate data de resurse. Aceste limite ale productiei, ca si relatia dintre intrari (factorii de productie) si iesiri (bunuri obtinute), respectiv relatia dintre productia scontata a se obtine dintr-un bun (pentru a satisface cerintele pietei) si cantitatile din diferiti factori de productie necesare pentru obtinerea acestuia sunt exprimate prin functia de productie.

În general, functia de productie este o relatie de tipul Q = f(a; b; c, ), unde a; b, c, sunt factorii de productie utilizati. Pentru simplificare aceasta se prezinta ca o functie de doi factori, de tipul Q=f(K,L), unde: K = capital; L = munca.

Când unul dintre factori este zero, productia va fi, de asemenea, zero.

În analiza comportamentului producatorului este folosita de regula o functie de productie omogena. O functie de productie de tipul Q = f(K, L) se spune ca este omogena de gradul n daca: f(∞K, ∞L)= ∞ⁿf(K,L), unde, în situatia functiilor de productie omogene, n = 1 (∞ - întreg pozitiv).

Alegerea producatorului realizata pe baza functiei de productie are deopotriva o latura tehnica si una economica. Eficienta tehnica are în-vedere minimizarea intrarilor de factori de productie utilizati în cadrul unui proces de productie; stabilita în conformitate cu o anumita regula specifica. Eficienta economica reprezinta combinatia cea mai putin costisitoare a factorilor de productie.

Atunci când discuta, de functia de productie este important sa distingem între factorii de productie ficsi si cei variabili. Factorii ficsi sunt cei care nu pot fi modificati pe termen scurt, cum ar fi, de exemplu, dimensiunea unei fabrici. Factorii variabili pot fi variati pe termen scurt, cum ar fi, de exemplu, forta de munca.

În acest context, economistii disting, în general, între termenul scurt si termenul lung. Termenul scurt este acel interval de timp care nu permite, variatia tuturor factorilor de productie utilizati. Termenul lung permite modificarea tuturor factorilor de productie. Aceste orizonturi temporale nu pot fi definite în sens strict calendaristic, termenele scurt si lung particularizându-se în functie de domeniile specifice de activitate.