Organizarea procesuala si structurala a firmei

Organizarea procesuala si structurala a firmei

Organizarea firmei consta in stabilirea si delimitarea proceselor de munca fizica si intelectuala, a componentelor acestora, precum si gruparea lor pe posturi, formatii de munca, compartimente etc., corespunzator anumitor criterii manageriale, economice, tehnice si sociale, in vederea realizarii in cele mai bune conditii a obiectivelor previzionate. Obiectivele reprezinta caracterizari calitative si/sau cantitative ale scopurilor urmarite de firma. In functie de sfera de cuprindere si de importanta, obiectivele pot fi: fundamentale, derivate de gradul I, derivate de gradul II, specifice si individuale. [Nicolescu et al., 1997]

Organizarea procesuala consta in stabilirea principalelor categorii de munca, a proceselor necesare realizarii ansamblului de obiective ale firmei. Rezultatul organizarii procesuale il reprezinta functiunile, activitatile, atributiile si sarcinile.

Functiunea reprezinta ansamblul proceselor de munca omogene, asemanatoare sau complementare, care contribuie la realizarea aceluiasi obiectiv derivat de gradul I. In cadrul unei intreprinderi moderne exista cinci functiuni principale: cercetare-dezvoltare, comerciala, productie, financiar-contabila si personal.

Activitatea reprezinta ansamblul proceselor omogene sau inrudite, care concura la realizarea acelorasi obiective derivate de gradul II. In cadrul activitatilor deosebim atributii. Atributia este un proces de munca precis conturat, care se executa periodic si uneori continuu, si care implica cunostinte specializate concurand la realizarea unui obiectiv specific.

Atributia poate fi impartita in mai multe sarcini. Sarcina reprezinta o componenta de baza a unui proces de munca complex sau simplu, care contribuie la realizarea unui obiectiv individual si se atribuie spre rezolvare unei singure persoane.

Organizarea procesuala are un caracter general, fiind aceeasi in elementele sale esentiale in toate intreprinderile. Functiunile, activitatile si atributiile au un caracter dinamic, continutul lor schimbandu-se odata cu dezvoltarea economica.

      Structura organizatorica: definitie, componente, clasificare

Organizarea structurala consta in gruparea functiunilor, activitatilor, atributiilor si sarcinilor in functie de anumite criterii si repartizarea acestora in scopul realizarii lor in subdiviziuni organizatorice pe grupuri si persoane. Rezultatul organizarii structurale il reprezinta structura organizatorica.

Structura organizatorica a firmei reprezinta ansamblul persoanelor si entitatilor organizatorice constituite astfel incat sa asigure premisele in vederea stabilirii si realizarii obiectivelor firmei. In cadrul structurii organizatorice deosebim doua substructuri principale: structura manageriala si structura de productie (corespunzatoare sistemului de conducere si sistemului operational). Analitic, elementele endogene si exogene firmei, care isi pun amprenta asupra caracteristicilor organizarii structurale pot fi individualizate sub forma variabilelor organizationale.

Principalele componente ale structurii organizatorice regasite in orice intreprindere sunt: postul, functia, ponderea ierarhica, compartimentul, nivelul ierarhic si relatiile organizatorice. Postul reprezinta cea mai simpla subdiviziune organizatorica a firmei si poate fi definit ca ansamblul obiectivelor, sarcinilor, competentelor si responsabilitatilor care, in mod regulat, revin spre exercitare unui salariat din intreprinderea respectiva.

Totalitatea posturilor cu aceleasi caracteristici principale formeaza o functie. Relativ la amploarea obiectivelor, sarcinilor, competentelor si responsabilitatilor se deosebesc doua tipuri principale de functii: manageriale si de executie. Ponderea ierarhica reprezinta numarul de salariati condusi nemijlocit de un manager. Compartimentul reprezinta ansamblul persoanelor care desfasoara activitati omogene si/sau complementare, contribuie la realizarea acelorasi obiective derivate si sunt subordonate nemijlocit aceluiasi manager. Compartimentele pot fi operationale sau functionale.

Nivelul ierarhic este format din totalitatea entitatilor organizatorice situate la aceeasi distanta ierarhica fata de managementul de varf (AGA, patron, Rector etc.). Relatiile organizatorice formale pot fi definite ca raporturi intre celelalte subdiviziuni organizatorice (posturi, compartimente etc.) instituite prin reglementari organizatorice oficiale. Acestea pot fi relatii de autoritate (ierarhice, functionale, de stat major), de cooperare, de control. [Nicolescu et al., 1997]

Structurile organizatorice imbraca mai multe forme, in concordanta cu influenta variabilelor organizationale implicate: structura organizationala ierarhica (liniara), structura organizationala functionala (Taylor), structura organizationala ierarhic-functionala.

      Principii de structurare organizatorica

Principiile de structurare organizatorica reprezinta cerinte esentiale referitoare la conceperea si imbinarea subdiviziunilor organizatorice dintr-o intreprindere, astfel incat sa se faciliteze cresterea competitivitatii sale. Intre principiile utilizate in construirea structurilor organizatorice se inscriu cu prioritate urmatoarele:

Principiul managementului participativ;

Principiul suprematiei obiectivelor;

Principiul unitatii de decizie si actiune;

Principiul apropierii managementului de executie;

Principiul interdependentei minime;

Principiul permanentei managementului;

Principiul economiei de comunicatii;

Principiul definirii armonizate a posturilor si functiilor;

Principiul concordantei intre cerintele postului si aptitudinile titularului;

Principiul instituirii de echipe intercompartimentale;

Principiul flexibilitatii;

Principiul eficacitatii si eficientei structurilor;

Principiul determinarii variantei optime;

Principiul reprezentarii structurii.

Henry Fayol - unul din fondatorii managementului stiintific al intreprinderii - sustine ca cele mai importante cunostinte despre principiile organizarii sunt cele privind modul de aplicare.

      Tendinte pe plan mondial in organizarea structurala

Pe plan mondial, la nivel de organizare, se remarca trecerea de la organizarea de tip mecanicist la cea de tip organic. Cu toate perfectionarile realizate, abordarea mecanicista a organizarii firmei prezinta o serie de neajunsuri care impieteaza asupra eficientei activitatilor sale. Pe planul activitatilor practice din firme, limitele organizarii au determinat aparitia unor contradictii intre rigiditatea si imobilismul structurilor si dinamismul si complexitatea activitatilor intreprinderilor.

Ca urmare, dupa 1960 se trece la organizarea de tip organic, manifestata cu precadere in industria de varf (electronica, constructii de masini etc.). Astfel, organizarea isi extinde aria de actiune la toate activitatile implicate de atingerea obiectivelor firmei, aceasta fiind abordata ca un sistem deschis, dinamic. In promovarea acestui mod de organizare, o contributie deosebita au avut-o abordarile teoretice si metodologice ale unui numar mare de specialisti: Lickert, Mc. Gregor, Webber, Gvisiani, Popov etc.

O tendinta intensificata in ultimul timp este amplificarea dimensiunii informationale a organizarii structurale. Fundamentul acestei evolutii rezida in rolul tot mai important, chiar primordial, pe care il are informatia: "cine detine informatia detine puterea".

In concluzie, in organizarea structurala a firmelor din tarile dezvoltate se manifesta numeroase tendinte a caror cunoastere si luare in considerare de managerii romani este necesara.