Piata muncii si salariul

Piata muncii si salariul

In sistemul economiei de piata capitalista, utilitatea munca este o marfa, deoarece este un bun social cu potential valorizator care se vinde si se cumpara pe o piata specializata, ca orice marfa.

Piata muncii se intemeiaza pe intalnirea si confruntarea cererii cu oferta de munca.

1. Cererea si oferta de munca

Odata cu aparitia si autonomizarea capitalului ca factor de productie derivat, utilitatea munca a devenit o marfa. Treptat, s-a format si o piata specializata in tranzactii cu acest bun social.

Piata muncii se defineste prin spatiul economic in care se confrunta cererea si oferta de munca in expresia lor concreta de intalnire a nevoii sociale de munca cu disponibilitatile de munca existente la un moment dat.

De regula, nevoia sociala de munca, pe o perioada data, devanseaza cererea efectiva de munca.

Nevoia de munca devine cerere efectiva de munca numai atunci cand este salarizata.

Cererea de munca reprezinta nevoia de munca ce poate fi remunerata la un moment dat.

Satisfacerea nevoii de munca se realizeaza pe seama utilizarii volumului de munca ce poate fi depus de populatia apta de munca a unei tari intr-o perioada data.

Cererea de munca se exprima prin numarul locurilor de munca.

Oferta de munca este data de munca ce poate sa o presteze populatia apta in conditii salariale.

In sens economic, nu toate disponibilitatile de munca reprezinta oferta de munca, ci numai acele disponibilitati ce pot fi salarizate.

Pe acest considerent, in oferta de munca nu se includ femeile casnice si alte categorii de persoane care presteaza activitati nesalarizate in gospodaria proprie.

Cererea si oferta de munca sunt doua marimi dinamice, deoarece variaza continuu sub influenta unor factori socio-economici si demografici.

In plan mai general, cererea si oferta de munca reflecta relatia dintre dezvoltarea social-economica, suport al cererii de munca si potentialul demografic, sursa a ofertei.

2. Particularitatile pietei muncii

In antiteza cu alte segmente de piata, o trasatura definitorie a pietei muncii o constituie devansarea cererii de catre oferta de munca la nivel macroeconomic.

Aceasta trasatura se explica prin particularitatile economice si psihosociale ale cererii si ofertei de munca.

Intelegerea acestor particularitati presupune in primul rand explicarea caracterului social-economic al producerii si comercializarii bunului social marfar - utilitatea munca.

Caracterul social-economic al utilitatii munca este determinat de particularitatile acestei marfi specifice:

timpul de formare initiala a unei utilitati munca este de 18-24 ani, mult mai mare decat al altor bunuri;

costurile formarii fortei de munca cunosc o tendinta evidenta de crestere comparativ cu tendinta generala a reducerii costurilor pentru bunurile economice;

perioada de valorificare a utilitatii munca este de 35-45 ani, fiind mult mai mare decat a majoritatii elementelor de capital fix;

raportul de 2/1 intre timpul de utilizare si cel de producere a unei utilitati de munca impune accelerarea procesului de "amortizare" a cheltuielilor individuale si sociale necesitate de formarea initiala si continua a fortei de munca;

lipsa unei cereri adecvate in raport de profesia sau specializarea dobandita ii constrange pe unii indivizi sa presteze o munca salarizata inferior pregatirii lor sub aspect profesional si social.

Analizand asemenea disfunctii, regretatul prof.univ. A.Cazacu, in lucrarea "Sociologia educatiei" face o remarca de mare profunzime sociologica: "Mecanismele de utilizare profesionala a absolventilor sunt puse in evidenta ca surse ale pierderilor, de unele decalaje dintre nomenclatorul de profesii si specialitati, de rata de participare la profesie (decalajul dintre profesie si ocupatie), de starile subutilizarii profesionale (abandonul competentei), de exercitiul profesionalitatii (decalajul dintre tabela de sarcini si tabela de competente), de somajul intelectual".

Asemenea fenomene disfunctionale referitoare la utilizarea rational-sociala a muncii genereaza pierderi calitative cu efecte negative atat pentru specialisti (insatisfactii, complexare, salarii mai mici), cat si pentru societate prin pierderile de competenta si prin deprecierea capitalului uman.

Pe fondul acestui demers analitic, caracteristicile cererii si ofertei de munca sunt tratate dintr-o dubla perspectiva, economica si psihosociala:

pe temen scurt, nivelul cererii de munca este relativ constant, deoarece cererea de noi locuri de munca necesita o anumita perioada de timp pentru finalizarea investitiilor;

formarea initiala a ofertei de munca presupune un timp indelungat necesar pregatirii socio-profesionale a fiecarei generatii de tineri pana la varsta ocuparii intr-o activitate social-utila;

mobilul formarii profesionale a tinerilor este de natura socio-umana, dar realizarea sub aspect economic a utilitatii munca se face pe criteriile economiei de piata.

Din aceasta cauza, contradictia dintre finalitatea formarii profesionale si realizarea economica a marfii utilitate munca genereaza disfunctii, stari conflictuale, sentimente de inutilitate socio-profesionala, disconfort existential etc;

ofertantii de munca au o mobilitate redusa determinata de motivatii justificate. Ei sunt atasati familiei si localitatii de resedinta si pe acest considerent nu doresc sa-si schimbe domiciliul sau sa faca o naveta costisitoare si obositoare. De asemenea, oferta de munca este conditionata si de variabile psihosociale: varsta, sex, starea sanatatii, factura psihica, calitatea locului de munca;

oferta de munca este eminamente perisabila si are un caracter rigid, datorita faptului ca ofertantul trebuie sa-si asigure zilnic existenta si sa-si satisfaca nevoile;

singurul mijloc de asigurare a subzistentei ofertantului fortei de munca este angajarea intr-o activitate. In anumite situatii, posesorul factorului munca este constrans sa accepte si conditii care nu-i satisfac pe deplin dorintele personale;

cererea si oferta de munca nu sunt omogene. Ele se compun din segmente neconcurentiale si ca urmare nu se pot substitui.

3. Salariul: nivelul si formele lui

Salariul apare in societate o data cu existenta unor categorii de oameni lipsiti de capital, de posibilitatea de a-si organiza o afacere pe cont propriu, care poseda numai forta muncii lor ca sursa de existenta.

In functie de calitatea beneficiarului de venit, salariul in limbajul comun cunoaste diferite denumiri: leafa - functionarii civili; solda - militari; simbrie - personal casnic; retributie etc.

Pentru munca prestata posesorul utilitatii munca este recompensat de catre angajator prin salariu.

Notiunea economica de salariu poate fi abordata dintr-o tripla ipostaza: venit fundamental; cost al consumului factorului de productie munca; pret al marfii utilitate munca.

In sens larg, salariul este un venit fundamental rezultat din munca si insusit de catre salariati, micii producatori, liberii profesionisti si exploatarile familiale.

In sens restans, salariul reprezinta venitul recompensator al muncii prestate, avand ca destinatie reproducerea utilitatii munca vanduta intreprinzatorului.

Pentru cei mai multi ofertanti, salariul reprezinta singura sursa de existenta, lipsita de motivatia maximizarii, ci doar de dorinta de a-l obtine pentru un trai decent.

Privite ca venituri fundamentale recompensatorii, compatibilitatea economica a salariului cu profitul se confrunta cu incompatibilitatea lor sub aspect social.

In timp ce profitul nu se negociaza si poate creste cu fiecare nou ciclu de productie, salariul se poate mentine sau creste numai prin negocieri si actiuni revendicative. De asemenea, in conditii de inflatie, salariul poate fi indexat, de regula, partial, in timp ce profitul creste ca urmare a maririi preturilor.

Handicapul social al salariului fata de profit se adanceste datorita presiunii ofertei de munca asupra cererii. In timp, acest proces poate influenta reducerea salariului orar comparativ cu cresterea beneficiului intreprinzatorului.

La orizontul unei astfel de realitati, economistul american David C.Korten in lucrarea sa "Corporatiile conduc lumea" supune analizei o serie de argumente in sustinerea concluziei referitoare la tendinta de reducere a salariilor.

Potrivit argumentelor sale, in Statele Unite, retributiile medii orare ale muncitorilor din productie si a celor care nu ocupa functii de supraveghere au scazut de la 11,37 dolari in 1973, la 10,34 dolari in 1991, in timp ce orele de lucru, in medie pe an, au crescut in perioada 1971-1990, de la 1683 ore la 1781 ore.

Analiza dinamicii salariului in economiile dezvoltate evidentiaza manifestarea a doua procese aparent contradictorii.

Diferentierea salariilor este determinata de calitatile, aptitudinile, randamentul si contributiile diferite ale salariatilor, la care se adauga caracterul diferit al unor munci: grea, de noapte, mediu toxic, izolare, regim de confidentialitate, risc de viata etc.

Egalizarea - apropierea salariilor reprezinta o tendinta pozitiva determinata de progresul stiintifico-tehnic cu efecte benefice asupra calitatii muncii prestate, inclusiv asupra marimii salariilor.

In consecinta munca dobandeste valente intelectuale si complexe, devenind mai productiva si cu eficienta social-economica mai ridicata.

Aprofundarea problematicii referitoare la dinamica si marimea salariului presupune, inainte de toate, cunoasterea limitelor acestuia (minima si maxima).

Limita minima a salariului trebuie sa se situeze la nivelul cheltuielilor necesare asigurarii subzistentei salariatului si familiei sale.

Limita minima, expresie a echivalentei salariului cu costurile "producerii" utilitatii munca este conditionata de nivelul de dezvoltare economico-sociala a fiecarei tari.

Limita maxima este data de marimea intregului venit net realizat din activitatea economico-sociala la nivelul productivitatii marginale a muncii.

Marimea salariului se exprima in doua forme: in expresie absoluta, salariul nominal si in expresie relativa sub forma salariului real.

Salariul nominal reprezinta suma de bani pe care o primeste angajatul pentru munca prestata.

Salariul real exprima puterea de cumparare a salariului nominal, respectiv cantitatea de bunuri si servicii ce poate fi cumparata cu acesta.

Salariul real se afla in relatie pozitiva, directa cu marimea salariului nominal si negativa, inversa cu nivelul preturilor bunurilor de consum si al tarifelor pentru servicii.

Nivelul salariului real (Sr) se calculeaza ca raport intre salariul nominal (Sn) si nivelul preturilor bunurilor (Pr), prin relatia:

Sr = Sn/ Pr =>    Sr = f (Sn, Pr

Pentru determinarea dinamicii salariului real se calculeaza indicele acestuia (ISr) sub forma a doua relatii:

ISr = ISn    x 100 / Ipr    sau Isr = Sr1 x 100 / Sr0 unde:

ISn = indicele salariului nominal

IPr = indicele preturilor

Sr1 = nivelul salariului real in perioada curenta

Sr0 = nivelul salariului real in perioada de baza

Pe baza determinarilor salariului real, pentru tara noastra concludent este faptul ca in anul 2005 salariul real reprezenta doar 89,5% din nivelul acestui indicator la nivelul anului 1990. O asemenea degradare a puterii de cumparare a salariului mediu net s-a datorat cresterii intr-o proportie mult mai mare a preturilor de consum, in conditii de hiperinflatie, comparativ cu cresterea salariului nominal.

Pentru relatia ce se stabileste intre comportamentul consumatorului si munca prestata, o importanta semnificativa o are salariul real.

Daca salariul real nu corespunde aspiratiilor pentru o viata decenta, atunci salariatul va munci mai mult sau va presta munci suplimentare pentru a realiza venituri in plus, comparativ cu nivelul preturilor existente. Acest comportament afecteaza randamentul si capacitatea de munca, determinand efectul de substitutie.

Cand salariul real are un nivel ridicat, atunci salariatul renunta la munca suplimentara si chiar la o parte din munca normala. Un asemenea comportament genereaza efectul de venit.

Pe temeiul analizei corelative a celor trei ipostaze ale salariului (venit-cost-pret) se utilizeaza o serie de notiuni (termeni) derivate: salariul direct; salariul indirect; salariul de baza; salariul brut; salariul net; salariul colectiv; salariul minim garantat.

Salariul direct exprima remuneratia efectiva primita de angajat in functie de volumul si calitatea muncii depuse. El cuprinde salariul net, sumele aferente concediului legal, participarea la beneficiu si eventual cel de-al 13-lea salariu.

Salariul indirect este o fractiune a salariului platita in functie de alte criterii prevazute in contractul colectiv de munca: sume acordate pentru nasterea unui copil, casatorie, iesirea la pensie etc.

Salariul de baza este acea forma care se determina in functie de salariul minim real. El se calculeaza prin inmultirea salariului tarifar orar cu numarul de ore lucrate intr-o luna.

Salariul brut este determinat de salariul de baza si adaosurile salariale, respectiv veniturile brute inregistrate intr-o luna de catre un angajat.

Salariul net se determina prin diferenta dintre salariul brut si retinerile obligatorii prevazute de lege (impozit, asigurari sociale, asigurari de sanatate, ajutor de somaj etc.).

Salariul colectiv, ca forma a salariului se acorda tuturor angajatilor unei firme in sume ce reprezinta participarea la rezultatele financiare ale firmei sau facilitatile facute angajatilor la unele servicii (crese pentru copii, cantine, tabere pentru elevi, case de odihna etc.).

Salariul minim sau garantat este fixat prin lege pentru a garanta angajatilor din categoriile defavorizate un venit care este apreciat de guvernanti ca asigura minimul de subzistenta.

Salariul social reprezinta suma de bani pe care societatea o acorda de la buget pentru a spori veniturile nominale reduse ale unor categorii aflate in situatii de risc existential: accidente profesionale, imbolnaviri din cauza conditiilor de munca, somaj etc.

Salariul eficient este salariul care maximizeaza contributia la efort a angajatului in cadrul firmei. El reflecta legatura dintre efortul depus de angajat si salariul primit de catre acesta.

Salariul just sau echitabil reflecta retribuirea in conditii de corectitudine, justitie sociala si repartizare echitabila a veniturilor fundamentale.

In practica economica se utilizeaza mai multe forme de salarizare. Ele au menirea sa stimuleze cresterea productivitatii muncii si a calitatii produselor, precum si reducerea costurilor de productie.

Sistemul de salarizare cuprinde urmatoarele forme de remunerare a muncii:

salarizarea in regie sau pe unitatea de timp este utilizata in cadrul firmelor cu activitati eterogene unde prestatiile sunt variate in timp, iar calitatea bunurilor si serviciilor are o importanta deosebita.

Marimea salariului in regie este in functie de timpul efectiv lucrat si de salariul tarifar orar;

salarizarea in acord prezinta avantajul unei mai bune cuantificari a prestatiei angajatului. Aceasta forma se practica pentru munca depusa la realizarea unei lucrari, operatiuni, produse relativ omogene.

Nivelul salariului in acord depinde de numarul operatiunilor sau produselor realizate de angajat si de salariul tarifar orar. Acordul poate fi individual sau colectiv;

salarizarea mixta consta in retribuirea salariatilor pe baza unitatii de timp si a indeplinirii anumitor conditii-sarcini tehnice si tehnologice, manageriale, ecologice, de organizare a productiei si a muncii. Fiecare conditie sau sarcina de realizat este cuantificata printr-un tarif.

Practica economica demonstreaza preocuparea, dorinta atat a angajatorilor, cat si a salariatilor (sindicatelor) pentru perfectionarea sistemului de salarizare, corespunzator noilor conditii tehnice si organizatorice.

Principalele directii privind perfectionarea formelor de salarizare sunt:

corectarea presupune asigurarea unui nivel decent al salariului si diminuarea disparitatilor intre salarii in scopul cresterii sigurantei salariatului in relatia cu angajatorul (patronatul);

participarea consta in posibilitatea angajatilor sa participe la repartizarea beneficiului, cu deosebire, in cadrul societatilor pe actiuni;

socializarea presupune acordarea unor surplusuri banesti peste venitul cuvenit sub forma salariului social, a celui colectiv etc.

4. Factorii care influenteaza nivelul si dinamica salariului

Dupa cum se cunoaste, marimea salariului are un caracter dinamic. Ea se modifica, mai mult sau mai putin, sub influenta unor factori (variabile) economici si noneconomici, dupa cum urmeaza:

raportul dintre cererea si oferta de munca influenteaza nivelul si dinamica salariului in ipostaza sa de pret al marfii utilitatea munca;

cresterea costurilor pentru formarea initiala si continua a fortei de munca intr-o dinamica superioara sporirii altor factori de productie;

sporirea cheltuielilor destinate hranei, locuintei, confortului, odihnei si transportului determinate de multplicarea si diversificarea trebuintelor umane;

cresterea productivitatii muncii, in sensul sporirii intr-o proportie mai mare a acesteia fata de cresterea salariului mediu. Aceasta corelatie are caracter de legitate economica;

capacitatea sindicatelor de a actiona pentru sustinerea revendicarilor salariatilor;

migratia internationala a fortei de munca;

legislatia care reglementeaza raporturile de munca, nivelul salariului minim, miscarea grevista etc.