Productia si reproductia

Productia si reproductia

Diviziunea sociala a muncii

Exista numeroase posibilitati de a delimita genurile de activitate umana si in consecita de a le aprecia din perspectiva economica. Dupa natura muncii prestate avem activitati pur economice sau in alte sfere (sociale, de exemplu); dupa produsul muncii: bunuri sau servicii; dupa genul de efort: munca fizica sau munca intelectuala; dupa specificul prioritar al raporturilor: cu natura sau cu oamenii; dupa gradul de socializare, inzestrare, etc., activitatea umana pe care o denumim generic munca are o infinitate de fatete.
In intelesul sau cel mai larg munca este o desfasurare de energie umana concertata, in vederea atingerii unui scop exterior acestui act. Munca poate fi exclusiv de natura economica sau de alte facturi complementarae Indiferent de perspectiva din care studiem munca putem sa afirmam ca in procesul de creare de valori, aceasta este o categorie vesnica, fara legatura cu modul de organizare si functionare al societatii. Exista munca fizica si intelectuala, necalificata si calificata, independenta si dependenta, libera sau fortata, productiva sau neproductiva, cu alte cuvinte toate posibilitatile de punere in valoare ale potentialului uman.
Dar o realitate este evidenta: toate variantele de munca presupun si o relatie obiectiva cu ceea ce generic denumim natura. Actul de munca, particularizat in cel de productie (de bunuri sau servicii) este un act de cooperare. Cooperarea se practica din cele mai vechi timpuri dar pe masura ce economia se dezvolta, procesul de productie se descompune in secvente, produsele partiale convergand spre un produs unitar final. Cooperarea in acest caz se fundamanteaza pe diviziunea muncii.
Se poate pune in evidenta o diviziune naturala a muncii ca forma a diferentierii producatorilor dupa varsta, sex, calificare, etc, diviziune ce sta la baza celei sociale, adica faptul ca relatiile interumane sunt substantial modificate in virtutea specializarii producatorilor. De aici si diferentierile in raporturile de forta sociala. Unii disting si o diviziune tehnica a muncii din care deduc diviziunea economica.
Putem sa concluzionam asupra faptului ca diviziunea muncii presupune: descompunerea procesului de productie pe secvente; specializarea tehnico-economica in cadrul aceleiasi entitati productive; specializarea intre entitati diferite; specializarea profesionala. Productia poate fi interpretata (cel putin intr-o viziune moderna) numai prin prisma diviziunii sociale a muncii. Dar productia in sine este un nonsens. Ceea ce confera finalitate acesteia este consumul.
Logica economica presupune ca momentul initial (productia) sa fie separat de cel final (consumul) prin alte doua momente: repartitia respectiv schimbul. Repartitia este un act colectiv in care aspectul social il devanseaza pe cel tehnic (salariile sunt obiect de negociere sindicala si de protectie statala la nivelul minimal, dincolo de performatele firmei sau ramurii in cauza). Schimbul este in conditiile economiilor de tip evoluat o realitate cat se poate de evidenta si cvasigeneralizata ; autoconsumul nu mai este decat un fenomen remanent. Toate acestea formeaza asa numitul proces de productie si reproductie, a carui finalitate logica este consumul.
Putem spune ca de fapt consumul reprezinte scopul nemijlocit al oricarui gen de activitate, cu relevanta atunci cand vorbim de activitate economica. Acest fel de abordare poate sa nasca si controverse de factura consumerista, intr-o lume in care resursele sunt din ce in ce mai dramatic limitate. O alta observatie in context este generata de faptul ca necesitatile de consum sunt conditionate de posibilitatile de producere si nu invers, cel putin intr-o faza de echilibrare a cererii si ofertei. Aceasta realitate se poate repercuta dramatic asupra perceptiei economiei dintr-o tara sau alta. In sfarsit, in al treilea rand, sa mai spunem ca productia si reproductia devin astazi intr-o masura dramatica functii ale progresului tehnic precum si ale capacitatii de previzionare si alocare optimala a resurselor limitate de care dispune societatea.

Legile economice
Ca in orice abordare stiintifica a fenomenelor si proceselor economice si in domeniul economiei opereaza legi, aceasta ca urmare a nevoii spiritului uman de a ordona si retine doar esenta fenomenelor studiate. Fara aceasta reducere la simpla expresie, fara simplificarea legica, urmarirea evolutiei in timp a economiei cade sub incidenta empiricului. In conceptia moderna legile operand in campul economiei sunt legi naturale numai in sensul extensiei lor in timp si spatiu. Aplicarea lor, intermediata uman, le plaseaza in zona legilor conditionate social.
Este totusi cazul sa mentionam ca daca acest caracter obiectiv al legilor economice ar fi absolut, atunci nu ar fi nici o diferentiere intre legile naturale (ale fizicii, de exemplu) si cele economice. Acceptand caracterul social al economiei ne asumam si caracterul obiectiv mediat (social) al legilor economice.
Legea este o constructie ideala, care exprima nu ceea ce se intampla, ci ceea ce s-ar intampla daca anumite conditii ar fi indeplinite. Indiferent daca vorbim de legi in deplinatatea sensului acestora sau numai de tendinte, subliniem caracterul obiectiv al acestora.. Legile economice sunt produs al ratiunii umane in masura in care reflecta la modul stiintific realitatea. Masura in care consideram ca singurele legi care stapanesc la modul real viata economica sunt cele emise de un legiuitor mai mult sau mai putin obiectiv (nu conteaza cererea si oferta cata vreme preturile sunt controlate prin mercurial, se poate spune, la modul retoric), acestea reflecta numai gradul de voluntarism al societatii, voluntarism generat de regula de interese de grup si moment.
Legile economice au caracter istoric, pentru ca legitatile nu pot fi desprinse decat prin mersul de la concret la abstract. Din aceasta determinare deducem si necesitatea de a delimita ansamblul legilor in: legi structurale sau de stare sau legi statistice, privind societatea, avand un caracter stabil, uniform si permanent; legi cauzale sau functionale ce determina si regleaza transformarile sociale majore. La acestea se port aditiona tendintele, care la randul lor pot sa devina sau nu leg, in functie de conditii.
Ansamblul legilor operand intr-o economie poarta numele de sistemul legilor economice. Orice sistem de legi are o structurare duala: pe de o parte din perspectiva momentului istoric de plasare a actiunii, pe de alta parte din cea a arealului socio-economic de impact. Legi cu maxima extensie in timp: legea cresterii productivitatii muncii, legea economiei de timp, legea reproductiei, etc. Legi cu extensie limitata: legea valorii, legea rentei, etc. Legi specifice unor momente de dezvoltare: legea ciclicitatii dezvoltarii ramurilor, legea determinarii ratei profitului, etc.

Productia de marfuri
Modul de organizare al productiei presupune o evolutie constanta de-a lungul timpului. Exista numeroase incercari de a periodiza economia, cele mai multe dintre ele concluzionand ca exista cel putin doua faze distincte: economia naturala, reprezentand etapa schimbului rudimentar, in natura si etapa economiei marfare, care la randul ei se poate subdivide in economia monetara si economia de credit, aceasta din urma numita de o serie de surse si economia secolului XX.
Economia de tip marfar reprezinta un mod specific de organizare a productiei in care marfurile sunt destinate exclusiv schimbului, acest gen de productie aparand undeva la inceputurile oranduirii sclavagiste. Economiile de tip natural sunt particulare tuturor formelor de organizare precapitaliste. Economia marfara este specifica capitalismului si epocilor moderne.
De la inceput, economia marfara se insoteste cu circulatia baneasca (economie de tip marfar-baneasca) dar schimbul marfii prin intermediul banilor nu reprezinta o regula absoluta nici chiar in zilele noastre. Economia marfara mai presupune agregarea unui concept cu maxima importanta - piata, locul generic de intalnire al intereselor producatorilor si consumatorilor.
Orice marfa satisface trebuinte umane, avand astfel utilitate. Utilitatea se refera in cel mai larg sens la valoarea de intrebuintare atribuibila marfii, desi in sens restrans utilitatea presupune mai mult decat valoarea de intrebuintare, fiind direct influentata de catre relatia om - obiect. Valoarea de intrebuintare se leaga intr-o semnificativa masura de valoarea de schimb, ca forma de manifestare al unui continut distinct al marfii pe piata.
Probabil cel mai contoversat aspect la marfii este constituit de valoare. Valoarea unei marfi poate fi definita in numeroase feluri, in functie de scoala economica la care aderam. Un prim punct de vedere este acela dupa care notiunea de valoare este fara valoare pentru stiinta economica pentru ca este suplinita satisfacator de catre cea de pret.
Teoria clasica a valorii considera ca izvorul valorii este munca omeneasca in general. Marimea valorii este o functie de trei venituri: salariu, profit si renta., totul descompunandu-se in cele trei elemente. Teoria valorii munca a fost dezvoltata in diferite directii, ea fiind surclasata pe masura ce inaintam spre contemporaneitate, de catre teoria valorii marginale.
Marginalismul economic se bazeaza pe determinarea marimii valorii prin analiza utilitatii elementelor succesive dintr-un produs sau serviciu, sau a costurilor elementelor succesive ale factorilor de productie. Teoria explica valoarea prin cererea si oferta coroborate cu alocarea resurselor rare, pe baza descresterii eficientei marginale, dimensiunile acesteia fiind indicate in ultima instanta de aprecierea atribuita acelei marfi ce satisface valoarea cea mai mica in ierarhizarea facuta.