Rolul statului german in perioada crizei economice

Criza s-a acutizat in perioada de guvernare a cancelarului Brning. Cheltuielile statului, landurilor si comunelor au inregistrat in perioada 1925-1930 o crestere cu 50%, in timp ce incasarile din impozite au crescut cu numai 38%. Obiectivele cabinetului Brning s-au concentrat in principal spre redresarea bugetara si impulsionarea agriculturii aflata inca din perioada razboiului intr-o criza profunda. Contracararea efectiva a crizei economice nu a gasit de la bun inceput un loc adecvat pe lista obiectivelor cabinetului Brning, pozitie datorata     in principal si marii majoritatii a economistilor care pina in 1931 mai credeau inca in caracterul trecator si purificator al crizei. Confruntat cu cresterea enorma, pe zi ce trecea, a numarului somerilor, Brning s-a vazut nevoit sa propuna cabinetului realizarea de noi investitii in domeniul constructiilor de locuinte, cailor ferate, posta si constructiilor de strazi si autostrazi. Finantarea urma sa fie asigurata de catre marile banci si de potentialii furnizori precum si printr-un imprumut public pentru constructia de strazi si autostrazi.

Dupa multe controverse, cabinetul reactioneaza concret abia in iunie 1930 prin adoptarea primului program de creare de locuri de munca (Arbeitsbeschaffung) in valoare de 950 milioane Reichmark destinati constructiei de locuinte, cailor ferate si postei. Acest prim program, slab dotat cu mijloace financiare, nu a adus insa rezultatele scontate, iar efectul asupra somajului a fost nesemnificativ. Singura modalitate de impulsionare a cererii ar fi fost contractarea unui imprumut in strainatate sau la Reichbank, dar psihoza inflatiei a invins asupra mizeriei somajului. Avind in vedere armata de someri si halele de productie intrate deja in paragina, o crestere dozata a masei monetare ar fi pus aparatul productiv in miscare. Singura solutie discutata la aceea vreme era incercarea de renegociere a Planului Young prin care Germania se obliga sa plateasca catre puterile aliate, in 59 de rate anuale, pina in 1988, suma de 113,9 miliarde Reichmark cu titlu de reparatii de razboi. Planul Young interzicea Reichbank o politica monetara autonoma si obliga banca de emisie germana la o acoperire de 40% in aur sau devize convertibile a bancnotelor aflate in circulatie. Creditul pe care Reichbank il putea acorda statului, in conformitate cu prevederile Planului Young, se restringea la cel mult 400 milioane Reichmark. Cursul de schimb in raport cu dolarul fusese stabilit la 4,20 Reichmark pentru 1 dolar american. Nu este de mirare ca prevederile Planului Young inhibau conjunctura si rapeau guvernului mijloace efective de combatere a crizei. Pe acest fundal instigatiile partidului national-socialist impotriva Planului Young reprezentau o piedica in plus pentru guvern, acesta fiind silit sa sustina masuri nepopulare pentru satisfacerea creditorilor straini. In aceste conditii cabinetul Brning s-a hotarit sa adopte o politica deflationara care a mincat rapid din substanta economiei germane.

La 16 ianuarie 1931, guvernul stabileste printr-o ordonanta reducerea silita cu 10 % a preturilor pentru produsele de marca. Primele masuri deflationare au pornit de la ideea ca reducerea preturilor va determina o crestere a consumului pe de o parte, iar pe de alta parte va impune o reducere a costurilor de productie care la randul ei va impulsiona investitiile productive. Primele succese din primavara lui 1931 au fost din pacate efemere, pe termen lung s-a constatat o crestere accentuata a pauperizarii populatiei. Dupa esecul inregistrat de masurile deflationare, cancelarul Brning s-a hotarit sa foloseasca situatia catastrofala a economiei germane ca motivatie pentru revizuirea Planului Young.

In iarna lui 1931, Brning adopta faimoasa "Notverordnung" (Ordonanta de Urgenta) din 8 decembrie 1931 care prevedea reducerea salariilor tarifare cu 10-15% si a preturilor cu 10%, dobinzile si chiriile au fost deasemenea reduse. Totodata pentru a proteja populatia impotriva cresterii preturilor pentru bunurile de prima necesitate a fost numit un Preiskommisar (Comisar pentru Supravegherea Preturilor) cu sarcina de supraveghere a preturilor. Ideea lui Brning era in principiu foarte simpla, pentru a arata puterilor aliate buna credinta a Germaniei in ce priveste plata reparatiilor, Brning era dispus sa sacrifice economia germana si populatia mizind pe faptul ca puterile aliate vor fi mai mult interesate in a pastra capacitatea de plata a Germaniei pe termen lung decat sa stoarca inca una-doua rate pina la colapsul total al economiei; in acest fel s-ar fi ajuns la renegocierea Planului Young.

Brning flancheaza in continuare masurile deflationare cu masuri fiscale de-a dreptul barbare. In patru ordonante de urgenta se stabileste marirea impozitul pe venituri, pe salarii, pe cifra de afaceri, la bere, tutun, zahar, cafea, ceai, uleiuri minerale precum si cotizatia la asigurarile de somaj. Culmea cinismului fiscal a constat in introducerea cat mai multor forme de impozitare, printre care Brgersteuer asa-numit-ului impozit civil (cu radacini feudale), un TVA special, un impozit de criza pe salarii, pe apa minerala si alte bauturi. Paralel se reduc din nou salariile functionarilor de stat (in 5 trepte) si drepturile rezultate din asigurarile de somaj, din pensiile sociale si de urmas; se interzice si construirea de noi cladiri publice.

In ciuda unor efecte pozitive, cum ar fi bresa creata in sistemul de preturi cartelate, masurile dictate prin ordonantele de urgenta, in combinatie cu masurile luate in domeniul agrar (taxe vamale la import, contingentari si conversia datoriilor), au avut un impact negativ asupra conjuncturii (inclusiv al agriculturii) sporind numarul somerilor si al halelor de productie parasite. In acelasi timp, Brning a refuzat sa subventioneze programe pentru someri prin credite. Singurele debusee pentru someri le-au reprezentat masurile guvernelor regionale si ale comunelor prin Notstandsarbeiten (Lucrari Exceptionale) care, sustinute la nivel national de guvern, ar fi condus la o destindere a pietei fortei de munca. Politica lui Brning, desi catastrofala pentru economia germana, s-a vazut incununata de succes pe plan extern. Cu toate eforturile depuse de Germania pentru a plati ratele despagubirilor de razboi la timp si complet, nu s-a putut evita o incapacitateade de plata. In aceasta situatie puterile aliate au fost de acord cu renegocierea Planului Young. Conferinta de la Lausanne a hotarit, la 9 iulie 1932, suspendarea datoriilor Germaniei rezultate din reparatiile de razboi contra unei plati compensatorii unice de 3 miliarde Reichmark, scadenta nu inainte de 1935. Brning nu a mai putut culege insa roadele internationale ale politicii devastatoare dusa pe spinarea populatiei si a economiei germane, la 30 mai 1932, la presiunea presedintelui se retrage din functia de cancelar; pierduse deja increderea populatiei si in ultima instanta si a Presedintelui Republicii.

Sub presiunea evenimentelor si inainte de a demisiona, cabinetul Brning adopta un program de lucrari publice in valoare de 135 milioane Reichmark privind in principal constructiile de strazi, canalizare si ameliorari agricole. Finantarea avea sa se efectueze prin cambiile tip ffa, care vor fi generos folosite si de Schacht pentru finantarea programelor de combatere a somajului si de inarmare ale lui Hitler. Instrumentul numit ffa era de fapt o cambie emisa de Deutsche Gesellschaft fr ffentliche Arbeiten AG (Societatea Germane pentru Lucrari Publice) si care putea fi rediscontata la Reichbank provocind in acest fel o crestere artificiala a masei monetare.

Cabinetul von Papen, care i-a urmat lui Brning, a adoptat la 28 august 1932 Planul Papen, care prevedea in principal urmatoarele masuri:

programul de combatere a somajului a fost suplimentat cu 300 milioane Reichmark pentru constructii de strazi, ameliorari agricole, canale de irigatii etc.;

introducerea cupoanelor fiscale pentru compensarea impozitelor scadente in perioada 1 octombrie 1932 - 30 septembrie 1933 cu o valoare de 40% din impozitul scadent. Aceste cupoane puteau fi folosite pentru plata impozitelor din perioada 1 aprilie 1934 - 31 martie 1939. Cupoanele aveau caracter de hirtie de valoare, putind fi tranzactionate, ipotecate sau utilizate la finantarea de investitii. Se preconiza emiterea de cupoane in valoare de 1,7 miliarde Reichmark;

intreprinderile care angajau suplimentar forta de munca li se platea sub forma de cupoane fiscale si in anumite conditii, o prima (Lohnprmie) de 400 Reichmark pe an pentru fiecare nou angajat. Subventiile acordate sub aceasta forma au insumat 700 milioane Reichmark, sufieciente pentru crearea a 1,75 milioane locuri de munca pe un an.

La cererea expresa a organizatiilor patronale, von Papen completeaza prima pe cap de nou angajat cu destinderea salariala a contractelor colective de munca prin introducerea unei subventii (Lohnsubvention) suportata de salariati. Anumitor intreprinderi care angajasera forta de munca noua li se permitea pe o perioada de 6 luni plata unui tarif orar sub cel stabilit prin contractele colective pentru maximum 10 ore lucratoare saptaminal, incepind cu a 31-a ora lucratoare, in conditiile in care saptamina de lucru era de 40 ore. Reichbank a contribuit deasemenea la inviorarea climatului investitional prin reducerea ratei discontului de la 8% la 4% in septembrie 1932.

Succesele politicii lui von Papen nu au fost concludente, pe de o parte masurile de combatere a somajului si de creare de locuri de munca au influentat pozitiv conjunctura, pe de alta parte reducerile salariale au insemnat un pas inapoi in directia politicii deflationare. De o relaxare economica nu se putea inca vorbi, dupa alegerile din 1932 cancelar va deveni Schleicher, care va anula unele din masurile lui von Papen (in special relativa destindere tarifara) si a creat o noua institutie Reichkommissariat fr Arbeitsbeschaffung (Comisariatul National pentru Crearea de Locuri de Munca) in speranta impulsionarii activitatii executivului in domeniul ocuparii fortei de munca. La 28 ianuarie 1933, guvernul Schleicher a adoptat un program de urgenta dotat cu 500 milioane Reichmark destinat in special lucrarilor publice. Scopul acestui program era ocuparea in masa a somerilor prin activitati de munca manuala si evitindu-se pe cat posibil folosirea tehnicii; finantarea se va efectua prin ffa si Rentenbank cu cambii speciale (Arbeitsbeschaffungswechsel) care erau rediscontate la Reichbank.

Intre timp ascensiunea lui Hitler spre putere nu mai putea fi oprita, tara se indrepta spre dictatura. La doua zile dupa adoptarea programului de urgenta a lui Schleicher presedintele Hindenburg il numeste pe Hitler in functia de cancelar. In momentul preluarii puterii de catre nazisti, economia germana depasise deja punctul critic al recesiunii, iar regimul nazist va profita de pe urma masurilor adoptate de von Papen si Schleicher propagindu-le drept succese proprii. In plus regimul nazist mosteneste un pachet de instrumente politice si conjuncturale alcatuit din 1931, perfectionat continuu si testat in practica. Primul program al lui Hitler de la 1 iunie 1933 numit "1. Reinhardt-Programm" si dotat cu un miliard Reichmark nu reprezenta decat o continuare a programelor precedente, dar cu un volum mai ridicat de mijloace financiare. Cu ajutorul tricurilor financiare ale noului presedinte al Reichbank, Schacht, regimul national-socialist a reusit sa finanteze pina in primavara lui 1936 programe de combatere a somajului si creare de locuri de munca in valoare de 5,2 miliarde Reichmark; abia in 1937 s-a reusit ocuparea fortei de munca la un nivel aflat sub 1 milion de someri. Situatia catastrofala de pe piata fortei de munca din iarna 1932/33 i-a deschis lui Hitler drumul spre putere.