Saracia - fenomen social-economic disfunctional

Saracia - fenomen social-economic disfunctional

1. Conceptul de saracie

Saracia este un mod de viata si un fenomen multidimensional, fiind in acelasi timp nu numai o probema individuala, ci una colectiva, sociala care afecteaza grav demnitatea si drepturile fundamentale ale omului.

Saracia ca stare existentiala a degradarii vietii se caracterizeaza prin insuficienta mijloacelor materiale necesare existentei umane.

Teoria economica a saraciei ia in considerare doua elemente: modelul omului individualizat prin cerinte existentiale tot mai diversificate si modelul comportamentului sau diferit sub aspect intelectual si al mentalitatilor.

Din punct de vedere conceptual, saracia pote fi abordata psihologic prin efectele sale, sociologic ca relatie individ-societate si economic, ca resurse de venit insuficiente pentru un trai decent.

Saracia are forme si grade diferite de severitate in functie de natura privatiunilor privind mijloacele de subzistenta, ce afecteaza persoane, familii, colectivitati, grupuri sociale si chiar societati in ansamblul lor.

Dintre factorii "raspunzatori" de amploarea saraciei se retin:

nivelul de dezvoltare economico-sociala;

starea pietei fortei de munca;

gradul de ocupare si somajul;

inflatia;

modul de distribuire si redistribuire a veniturilor;

caracteristicile demografice, sociale si culturale;

stilul de viata.

Analiza saraciei face necesara distinctia dintre saracia individuala si saracia colectiva sau generalizata.

Saracia colectiva se regaseste in societatile slab dezvoltate, manifestandu-se prin subnutritie, foamete, analfabetism si boli cronice.

Saracia din tarile dezvoltate este de tipul celei individuale sau asa-zisele "pungi de saracie" ce afecteaza anumite segmente ale populatiei.

Saracia individuala cunoaste forme variate, cum sunt:

cele din perioadele de criza economica;

datorate dependentei indelungate a unei persoane: boala, handicap, somaj etc;

legate de ciclul vietii: copiii, persoanele varstnice;

saracia culturala si a stilului de viata.

Pentru societatea contemporana, combaterea saraciei reprezinta obiectivul major al politicilor sociale. Nu intamplator, O.N.U a declarat anul 1996 drept an al luptei impotriva saraciei.

Saracia reprezinta unul din conceptele pe care stiintele socio-umane     l-au preluat din limbajul comun.

Conceptul de saracie poate fi inselator, deoarece prezinta, cel putin, doua dificultati:

prima dificultate provine din trecerea notiunii respective dintr-un context cultural-ideologic particular intr-un context stiintific obiectiv si supracultural;

cea de a doua dificultate este data de tranzitia termenului dintr-un context individual intr-un cadru social general.

Conceptul de saracie desemneaza starea de lipsa permanenta a resurselor necesare unui mod de viata considerat decent si acceptabil la nivelul unei colectivitati umane.

Definirea saraciei se poate face din doua perspective: a consumului si a functionarii normale a societatii. Din perspectiva consumului, saracia este definita ca neputinta satisfacerii nevoilor considerate minime.

Sub aspectul functionarii normale a activitatii sociale, saracia este definita in termenii conditiilor minime necesare existentei individului in cadrul unei colectivitati umane. De exemplu, scoala devine o preconditie pentru libertatea individului. Un nivel scazut de instruire, devine un handicap social. Astfel, saracia are ca efect excluderea sociala a copiilor din famiile sarace. De asemenea, lipsa veniturilor pentru reconfortare si timp liber genereaza un fel de "intemnitare culturala" pentru copiii si parintii "afectati" de saracie.

In determinarea saraciei, pe fondul lipsei de resurse se utilizeaza un prag al saraciei. Acest prag se refera la nivelul de resurse economice, necesar asigurarii unui standard de viata considerat acceptabil.

Un valoros studiu analitic asupra fenomenului de saracie din Romania, in primii ani ai tranzitiei, care ne-a orientat demersul nostru in tratarea problematicii respective il constituie lucrarea "Dimensiuni ale saraciei", coordonator Catalin Zamfir.

Acest studiu de referinta evidentiaza faptul ca fenomenul saraciei in tara noastra a cunoscut o noua explozie dupa 1990, cauzata in principal de trei factori:

a)      erodarea puterii de cumparare a veniturilor majoritatii populatiei: salarii, pensii, ajutorul de somaj;

b)      cresterea rapida a diferentierii veniturilor. Pe fondul inflatiei galopante in primii ani 13-14 ani ai tranzitiei, veniturile salariale s-au erodat mult mai rapid decat cele medii;

c)      scaderea transferului social: protectia sociala s-a diminuat atat sub aspectul sprijinului economic, cat si al serviciilor oferite populatiei.

2. Saracia absoluta si saracia relativa

Din punct de vedere metodologic este dificila delimitarea celor doua concepte, datorita posibilitatii reduse de a comensura cu ajutorul indicatorilor economico-sociali nivelul celor doua fenomene.

Conceptul de saracie absoluta reprezinta inexistenta unor conditii minime de viata (hrana, imbracaminte, locuinta) necesare simplei supravietuiri, in conditiile societatii respective. Acest concept se fundamenteaza pe ideea de subzistenta, fiind definit prin lipsa mijloacelor necesare mentinerii existentei umane.

De regula, acest prag de subzistenta este stabilit mai mult la nivelul nevoilor biologico-materiale si a celor social-culturale elementare.

Inca din anul 1977, Organizatia Internationala a Muncii (O.I.M.) a formulat conceptul de necesitati umane fundamentale pentru a defini minimul absolut de subzistenta.

In documentele O.I.M. aceste necesitati sunt abordate prin doua componente:

cerintele consumului privat al familiei: hrana adecvata, imbracaminte, locuinta, mobila si echipamentul necesar;

nevoile ce pot fi satisfacute prin servicii esentiale oferite de comunitate: apa curenta (rece si calda), canalizare, transport public, servicii de educatie si sanatate, facilitati culturale.

Pentru masurarea nivelului saraciei absolute sunt utilizati urmatorii indicatori:

consumul de calorii si proteine pe locuitor;

calitatea locuintei si gradul ei de aglomerare;

mortalitatea infantila;

accesul la asistenta medicala;

rata scolarizarii;

rata mortalitatii violente ca indicator al securitatii vietii persoanei;

proportia timpului liber in raport cu timpul de munca.

Saracia relativa se defineste ca inexistenta a nivelului minim de resurse, care asigura o functionare normala a persoanei sau familiei, in contextul social-cultural dat.

Conceptul de saracie relativa are un caracter mult mai functional, renuntand la pretentia de universalitate. Acest concept se concretizeaza pe identificarea conditiilor minim acceptabile intr-un context socio-cultural dat.

Saracia relativa se fundamenteaza pe conceptul sociologic de frustrare relativa, ca efect al blocarii satisfacerii unor nevoi sociale

Saracia se poate defini si prin conceptul de deprivare relativa. Oamenii sunt deprivati relativ daca ei nu pot obtine in mod suficient conditiile de viata, adica alimentatia, bunurile si serviciile care le permit sa indeplineasca rolurile socialmente necesare.

In mod indubitabil, prelungirea starii de saracie produce deteriorari durabile in echilibrul psihologic, moral si social-cultural al persoanei respective. De fapt, saracia se mosteneste si astfel se reproduce, fara sa se reduca cand sporeste bogatia.

Saracia absoluta si relativa se refera la doua niveluri distincte ale saraciei.

Determinarea populatiei sarace si a gradului de saracie se face cu ajutorul a doua niveluri ale standardului de viata:

minimul social reprezinta o pondere de 45-60% din salariul mediu net pe economie, fiind corespondentul nivelului de saracie relativa;

minimul de subzistenta sau pragul absolut al saraciei reprezinta o pondere de 30-40% din salariul mediu.

Saracia este si o trasatura culturala. Unii sociologi apreciaza ca saracia nu reprezinta doar lipsa de mijloace suficiente pentru o viata normala, ci un stil de viata, bazat pe valori si norme specifice.

Altfel spus, saracia formeaza o subcultura. Din aceasta cauza, saracia nu se instaleaza doar prin disparitia sau inexistenta mijloacelor de viata, ci si prin transmitere culturala in procesul socializarii.

Cultura saraciei este atat un produs, cat si o sursa a saraciei. Ea este de fapt un raspuns al individului sarac la situatia sa de marginalizare intr-o societate inalt stratificata si individualista.

In plan teoretic s-a conturat un acord potrivit caruia sistemul economiei de piata se asociaza cu distributii inegale ale resurselor.

In mod structural, acest sistem genereaza diferentieri sociale majore, stratificare sociala si produce saracie.

In concluzie, atitudinea societatii fata de saracie a cunoscut o evolutie pozitiva de la acte caritabile individuale, la politici si programe publice guvernamentale sau neguvernamentale.

Transpunerea in practica a programelor sociale ii ajuta pe saraci, dar nu elimina cauzele generatoare ale acestui fenomen disfunctional, deoarece saracia a devenit o forma de patologie sociala, iar cresterea bogatiei nu reprezinta antidotul saraciei.