Inflatia si echilibre fundamentale ale economiei Romaniei

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCURESTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT

REFERAT

ECONOMIE

Inflatia si echilibre fundamentale ale economiei Romaniei

Ca un proces prin excelenta monetar, inflatia are o istorie indelungata. Aceasta s-a manifestat insa de a lungul secolelor, cu intensitati inegale si cu schimbari de sens.

Istoricii consemneaza perioade cand procesul s-a desfasurat cu asemenea intensitati si efecte, incat a fost considerat, pe buna dreptate, 'dezordinea dezordinilor din viata economica". Astfel, in secolul a III-lea, cand Imperiul Roman de Apus a traversat o grava criza economica si politica, cresterea inflationista a preturilor a fost nu numai considerabila, dar si dezordonata si , deci, cu urmari paralizante asupra intregii economii europene. In secolul al XVI-lea, inflatia a fost, de asemenea, foarte puternica, intre anii 1400 1500 sporirea preturilor fiind de 400%. Limitata in secolul al XIX-lea si in prima parte a celui de al XX-lea, inflatia a devenit, in perioada ultimilor 50 de ani, una dintre problemele majore cu care s-au confruntat si se confrunta mai toate tarile. Evident, ritmurile, sensurile si efectele acestui proces macroeconomic au fost asimetrice si asincrone. Esentialul este urmatorul : inflatia a fost si a ramas una dintre cele mai complexe si mai controversate probleme contemporane.

Geneza si natura inflatiei contemporane

Termen extrem de larg folosit pretutindeni, inflatia continua sa ramana insuficient de bine conturata. Procesul inflationist a aparut, este unanim acceptat acest punct de vedere, cu mult inainte ca stiinta economica sa fi aparut, iar teoria inflatiei s-a conturat mult mai tarziu decat stiinta economica (economia politica). Fiind inainte de toate un proces monetar, precizarea naturii inflatiei se poate face in corelatie cu formele istorice pe care le-au imbracat banii.

Initial s-a manifestat sub forma devalorizarii mascate a monedelor din metale pretioase, ea fiind cunoscuta in prezent ca inflatie monetaro baneasca. Elementele definitorii ale acestei inflatii sunt: separarea continutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de continutul lor real (mai mic); transformarea existentei aur a monedei in aparenta aur; aglomerarea circulatiei cu monede ieftine, fara valoare deplina; scaderea puterii de cumparare a monedelor falsificate.

Inflatia banilor de hartie convertibili in aur a fost cea de a doua forma istorica de inflatie. In perioada formarii economiei de piata in Europa, tinerele state au fost preocupate de lichidarea haosului monetar specific epocii feudale tarzii, haos ce a atins cote inalte in secolul al XVI-lea. S-a actionat pentru sisteme banesti stabile si o circulatie monetara sanatoasa (normala), acestea bazandu-se pe etalonul aur. Cand banii de hartie inlocuiau realmente aurul monetar, miscarea semnelor valorii oglindea legile circulatiei banilor aur cu valoare deplina. De altfel, acestia puteau fi convertiti liber in aur. Corespunzator, cantitatea banilor de hartie se limita la aurul pe care acesti bani il reprezentau in circulatie. In aceasta situatie, inflatia nu putea sa apara, ea nu avea baza legala de desfasurare.

Dar, relativ repede, canalele circulatiei banesti au inceput sa se aglomereze. Intr-o anumita perioada, aceasta s-a datorat cantitatii de marfuri aflate in circulatie. Daca banii de hartie intreceau propria lor masura (daca ei depaseau cantitatea monedelor de aur cu aceeasi denumire ce ar fi trebuit sa circule), acestia se discreditau in fata agentilor economici. Scaderea puterii de cumparare a banilor in circulatie antrena cresterea preturilor. Inflatia de acest gen aparea atunci cand cantitatea banilor aflata in circulatie o depasea sensibil pe cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar si etalonul aur (cantitatea de aur ce era asezata la baza unei unitati banesti ).

Prabusirea etalonului de aur a creat premisele unei noi forme de inflatie inflatia banilor de hartie neconvertibili in aur. Acum, existenta functionala a banilor de hartie o absoarbe pe cea materiala. Ca urmare, in conditiile cand singurele elemente de stabilitate si normalitate monetara decurg din cursul fortat al banilor si din increderea populatiei in buna lor functionare, inflatia poate sa apara ca un proces ce 'iese' din cadrul normalului monetar, ce pune in evidenta un excedent de bani. O asemenea inflatie face obiectul acestui capitol, ea fund dec cea contemporana. Aceasta delimitare istorica nu inseamna nicidecum ca sarcina noastra se simplifica foarte mult. Formele pe care le-a cunoscut inflatia banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general au fost si sunt destul de diferite in timp si spatiu. Acestea s-au diversificat si mai mult pe seama realitatilor din tarile foste socialiste. Ca urmare, problema naturii inflatiei ramane actuala si complexa.

Puncte de vedere variate cu privire la natura inflatiei

Pe baza intereselor variate ale gruparilor socio-profesionale si in limitele firesti ale cunoasterii si reflectarii unul proces atat de dinamic si de complex, au fost elaborate si circula in literatura de specialitate numeroase puncte de vedere cu privire la natura insasi a inflatiei. Aprecierea de fata va fi ilustrata doar cu cateva exemple.

Astfel, exista autori care privesc inflatia ca un proces general atemporal si aspatial. 'Exista inflatie remarca unul dintre autorii respectivi atunci cand nivelul general al preturilor este in crestere continua, mai mult sau mai putin rapida' (Raymond Barre). Alti autori considera inflatia o modificare anormala a preturilor. 'inflatia spun unii dintre acestia consta in acea stare a economiei in care creste continuu si anormal indicele general al preturilor, respectiv, cand are loc o crestere suplimentara a lor fata de cea garantata de starea comertului, mai rapida decat cea a iesirilor reale, decat a productiei tariii' (Silverman si Curzon).

Exista numerosi specialisti care nu identifica inflatia cu cresterea preturilor, considerand-o o forma speciala de sporire a preturilor. 'Cresterea inflationista a preturilor, presupune o sporire a preturilor nationala mai puternica decat cea a preturilor internationale, o asemenea crestere avand efecte economice si sociale patologice pentru ansamblul economiei nationale' (J.M. Albertini).

In gandirea keynesista, inflatia este apreciata in legatura cu fluxurile macroeconomice reale. '0 data ce folosirea mainii de lucru a ajuns sa fie deplina, orice incercare de a mari in continuare investitiile va declansa o tendinta de crestere nelimitata a preturilor curente, oricare ar fi inclinatia marginala spre consum, adica ne vom afla intr-o situatie de inflatie autentic" (J.M. Keynes).

Promotorii neoliberalismului monetarist abordeaza si explica inflatia pe baza confruntarii specifice dintre marimile nominale si cele reale, dintre nivelurile curente si cele viitoare ale indicatorilor macroeconomici. 'Banii au o importanta considerabila pentru intelegerea nivelului si dinamicii marimilor nominale, dar nu si pentru marimile reale. Puterea de cumparare a monedei provine din compararea, nu intotdeauna constienta intre marimile disponibile curente si cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfaro-banesti".

In aprecierile de mai sus, se regasesc numeroase elemente rationale, care surprind aspecte reale ale procesului inflationist contemporan. Totusi , inflatia contemporana trebuie abordata si clarificata in termeni mult mai corecti. Aceasta in sensul delimitarii ei de formele istorice anterioare, dar si in cel al precizarii naturii acesteia in raport de procesele social economice (macro, mondo) cu care aceasta se intrepatrunde.

Inflatia actuala continua sa ramana un proces de depreciere a banilor aflati in circulatie si nu de devalorizare a lor prin masuri luate constient de agenti economici specializati. Trebuie retinut, in acest contest, ca mecanismul scaderii puterii de cumparare a banilor este unul specific banilor neconvertibili si a banilor de credit.

Inflatia se manifesta ca o crestere generala si durabila a marii majoritati a preturilor, crestere diferentiata insa pe categorii de bunuri, pe servicii ale factorilor de productie, pe variate piete teritoriale. Inflatia modifica deci corelatiile dintre preturi.

Evidenta, in primul rand, in sfera circulatiei monetare si marfare, inflatia actuala semnifica un anume raport intre marimea fluxurilor banesti si cea a fluxurilor reale: excedentul masei monetare in raport de oferta de satisfactori si de prodfactori.

Deoarece fluxurile banesti pot influenta fie in sensul realizarii echilibrelor macroeconomice, fie in cel al stimularii aparitiei si adancirii acestor dezechilibre, inflatia contemporana devine ea insasi un dezechilibru monetaro-material. Cea mai evidenta forma de existenta a acestuia consta in drenarea economiilor populatiei spre speculatii aducatoare de profit pe termen scurt, respectiv sustragerea lor de la investitiile productive.

Aparuta la punctele de interferenta dintre fluxurile reale si cele monetare, inflatia apare ca disfunctie acceptata de agentii economici, ca un rau necesar al cresterii economice. In genere, se cauta sa se asigure un anumit surplus de oferta de bunuri fata de cererea solvabila a populatiei. In plus, multi specialisti considera inflatia moderata si controlata de agentii specializati drept raul cel mai mic fata de somajul cronic de masa, considerat raul cel mare.

Ca proces structural ce cuprinde ansamblul macrosocial, inflatia actuala are efecte restructurante mari sau mai mici, mai mult sau mai putin dureroase pentru categoriile sociale cu venituri relativ fixe. In unele cazuri si pentru unele grupari socio-profesionale, efectele inflatiei sunt pozitive.

Desigur, pentru caracterizarea sintetica a inflatiei contemporane nu pot fi retinute toate elementele definitorii expuse mai sus. De asemenea, acestea nu pot fi puse pe acelasi plan, unele dintre ele avand o putere sintetizatoare mai mare.

Inflatia contemporana reprezinta un dezechilibru structural monetaro-real, care exprima existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce antreneaza deprecierea banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general, ca si cresterea durabila si genera1izata a preturilor.

Cauzele inflatiei : mecanisme ale intretinerii inflatiei contemporane

Inainte de a trece la analiza concreta a cauzelor inflatiei cateva precizari metodologice:

Prima. Cauzele directe ale aparitiei, mentinerii si accelerarii inflatiei sunt reduse, de regula, la procese ce au loc in sfera circulatiei. Chiar daca se explica dezechilibrul realo-monetar, cauza originara este de natura baneasca.

A doua. Cei mai multi specialisti, cele mai multe studii si monografii analizeaza, in ultimul timp, factorii care au declansat si intretinut inflatia de mare amploare din anii '70- '80. S-a discutat putin sau deloc despre cauzele originare ale procesului si despre mecanismele intretinerii lui de-a lungul secolelor si deceniilor. Or, analiza concreta si comparata a factorilor ce au dus la aparitia inflatiei, ca si a celor ce determina perpetuarea ei cu diferite grade de intensitate este de mare insemnatate, aceasta punand in evidenta asemanari si deosebiri intre aceste grupe de factori. Exista autori care, pe baza acestui principiu grupeaza factorii inflatiei in generali (universali), particulari si specifici (concret istorici). Unii economisti (Solow Samuelson, Tobin, Hicks) impart cauzele inflatiei in cauze pe termen lung si cauze pe termen scurt. Pe termen lung, spun ei, inflatia este un proces monetar.

A treia. Cauzele si factori inflatiei se structureaza si se ierarhizeaza in maniere diferite pe tari. S-a putut constata, nu de putine ori, ca una si aceeasi cauza a jucat rolul de factor principal intr-o anumita tara si perioada, in timp ce in alta tara si perioada ea nu a influentat notabil.

A patra. Se resimte tot mai mult nevoia de a evidentia acei factori si acele circumstante care au facut posibila inflatia moderata in anii '80 in cele mai multe tari dezvoltate economic si mentinerea ei sub controlul guvernamental.

A cincea. O tot mai mare atentie se acorda cauzelor multiple (economice, sociale, politice) ce au declansat inflatia de mare amploare in tarile foste socialiste. Aceste aspecte sunt pe cat de complexe, pe atat de concrete si unice sub raport istoric.

In manuale si tratate, cauzele inflatiei sunt analizate pe rand (dupa principiul caeteris parsibus), fiecare dintre acestea generand o forma specifica de inflatie, in fapt, cauzele partiale insele isi au determinarile lor multiple, de care se face abstractie in momentul dat al analizei.

Adesea, inflatia este explicata doar prin emisiunea excesiva de semne banesti (inflatie prin moneda). Economistul american M. Friedman afirma ca inflatia este legata mai ales de oferta de moneda, suplimentarea acesteia decurgand din deciziile agentilor economici specializati in sensul sporirii activelor lor (banii de credit).

In alte lucrari si contexte, procesul (puseul) inflationist este pus pe seama excesului de cerere solvabila (inflatia prin cerere). Este vorba de acele impulsuri dinspre cerere, care statueaza si consolideaza un dezechilibru de piata cererea nominala solvabila mentinandu-se mai mare decat oferta de bunuri.

Un loc aparte ocupa acele conceptii care considera drept cauza principala (unica)

a inflatiei insuficienta productie (inflatia prin oferta). Sporirea veniturilor, indeosebi a salariilor, nu-i compensata printr-o crestere corespunzatoare a productivitatii. Apare, astfel, o penurie de bunuri materiale si de servicii. Specialistii numesc un asemenea dezechilibru inflatie reala.

Cresterea substantiala a creditului duce relativ repede la dezechilibrul inflationist, la excesul de cerere nominala pentru bunurile de consum (inflatia prin credit). In anumite conditii, profiturile cresc mai incet decat masa economiilor disponibile ale intreprinderilor. Ca urmare, guvernele cauta sa promoveze programe proprii de investitii, pe seama bugetului. Dar, o asemenea politica pune problema gasiri surselor de finantare. Profiturile fiind insuficiente, cum s-a aratat, iar salariile neputand fi atacate frontal fara riscuri sociale enorme, se recurge la credit. Aceasta solutie este nu numai necesara, dar si posibila, existand premisele cresterii creditului: rata scazuta a dobanzii; depuneri relativ mari la banci; mari concentrari de resurse financiare la societatile de asigurari. Masa monetara suplimentara se exprima in sporirea imediata a cererii de consum, in timp ce noile investitii nu se materializeaza inca in cresteri ale ofertei. Ca urmare, cresc preturile de piata, are loc prelevarea inflationista a profiturilor si se reduce puterea de cumparare a salariilor nominale.

Exista numerosi autori care considera ca inflatia are drept cauza sporirea costurilor de productie (inflatia prin costuri). O asemenea inflatie se declanseaza si se mentine atunci cand si acolo unde intreprinderile, guvernele, salariatii si consumatorii actioneaza oarecum convergent in directia cresterii costurilor. Economistul J.k.Galbraith sustinea ca variatiile salariilor nominale, sporirea costurilor salariale conduc la inflatie, in timp ce economista britanica Joan Robinson leaga inflatia atat de cresterea salariilor nominale, cat si de cea a profiturilor.

Recurgerea la una sau alta dintre cauzele singulare ale inflatiei este tentanta. Din punct de vedere didactic, o asemenea metoda de analiza este chiar recomandabila. Numai ca procesul inflationist contemporan, ale carui premise se pierd intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat, nu poate fi explicat doar prin valorificarea unei astfel de metodologii. Chiar daca este vorba de o singura tara si de o anume perioada istorica, declansarea si intretinerea inflatiei contemporane pot fi intelese numai prin punerea lor in ecuatie cu multiplii factori: economic si social politici, interni (nationali) si externi; directi si indirecti; pe termen scurt si pe termen mediu etc.

Evident, numarul factorilor, ierarhizarea lor, ca si rolul jucat de fiecare dintre acestia in declansarea, mentinerea si intensificarea procesului aratat difera de la o tara la alta.

Evolutia si manifestarile postbelice ale inflatiei atesta ca numai impreuna luati factorii (cauzele) aratati au generat si intretinut procesul respectiv. Un model de analiza si explicare multifactoriala a inflatiei este cel care a fost elaborat pe exemplul tarilor avansate economic in anii '70, cand inflatia a reprezentat pentru ele realmente "inamicul public nr.1'.

In acei ani, exigentele revolutiei tehnico-stiintifice si concurenta intensa pe plan mondial au dus la sporirea cheltuielilor publice, deci si la cresterea presiuni fiscale. Ca urmare, apar tendinte puternice de crestere a preturilor de consum. O asemenea tendinta atrage, prin mecanismul revendicarilor salariatilor, ridicarea veniturilor din munca. La randul ei, sporirea respectiva antreneaza cresterea costurilor. Toata aceasta inlantuire de crestere a impozitelor, costurilor, veniturilor, preturilor, dezechilibreaza raportul dintre oferta reala de bunuri si cererea nominala a populatie pentru ele.

Interactiunea dintre inflatia prin cerere si inflatia prin oferta

Inflatia prin cerere (demand pull inflation sau demand side inflation) este acea inflatie care rezulta din cresterea cererii agregate. Cresterea cererii agregate este explicata de unii specialisti prin cresterea veniturilor banesti ale populatiei. Cei care sustin acest punct de vedere vad rezolvarea problemei inflatiei printr-un control al ofertei de bani din economie. Alti specialisti apreciaza ca cererea agregata poate sa sporeasca, chiar daca oferta de moneda ramane aceeasi. De exemplu, cheltuielile de consum ale populatiei pot creste daca se reduce impozitul pe venit; la randul lor cheltuielile pentru investitii pot spori in situatia in care oamenii de afaceri anticipeaza o perioada de boom.

La o crestere a cereri agregate, firmele vor raspunde partial prin cresterea preturilor si partial prin cresterea productiei.

Efectul inflatiei prin cerere este surprins in figura alaturata. Cresterea cererii agregate este ilustrata prin deplasarea ei catre dreapta, de la Ca/l la Ca/2. In acest caz, preturile vor creste de la IPC1 la IPC2, iar oferta agregata va spori de la Q1 laQ2.

Cu cat curba ofertei agregate este mai inelastica (mai apropiata de verticala imaginara), cu atat preturile vor creste mai mult, iar productia oferita va spori mai putin. Daca in economie, nu exista capacitati de productie subutilizate si somajul este redus ca nivel, atunci firmele vor raspunde a cresterea cereri indeosebi prin ridicari de pret.

Figura sugereaza o singura crestere a cererii agregate (un soc al cererii). De pilda, un astfel de soc poate sa-l provoace o crestere substantiala a cheltuielilor guvernamentale. Efectul acestui soc poate fi o singura crestere a preturilor, dupa care ele vor ramane la acelasi nivel. Pentru ca inflatia sa persiste este necesara o crestere continua a cererii agregate, deci si o crestere continua a nivelului general al preturilor.

De regula, o astfel de inflatie este specifica perioadelor de boom economic prelungit. Atunci cand economia se afla aproape de punctul de cotitura superior, inflatia prin cerere va fi mare, iar somajul, dimpotriva, va fi redus.

Inflatia prin costuri (cost push sau supply side inflation) apare in situatia in care costurile de productie cresc independent de cererea agregata. Daca firmele sunt confruntate cu o sporire a costurilor, ele vor raspunde partial prin cresterea pretului de vanzare si partial prin reducerea volumului activitatii.

Asa cum se poate observa in graficul alaturat, deplasarea catre stanga a ofertei va determina o crestere a nivelului pretului de la IPC1 la IPC3 si o reducere a productiei de la Q1 la Q3.

Masura in care firmele vor mari preturile si vor reduce productia depinde de inclinatia pantei cererii agregate. Cu cat cererea agregata este mai inelastica, cu atat productia se va reduce mai putin, povara costurilor mai mari fiind transferata asupra consumatorilor prin preturi mai mari.

Daca are loc o singura deplasare a ofertei agregate spre stanga va avea loc o singura crestere a nivelului general al preturilor. Daca guvernul mareste, de pilda, accizele la petrol va avea loc o singura crestere a pretului petrolului si a preturilor tuturor produselor derivate. Dupa ce aceasta unda s-a propagat, preturile se vor stabiliza la acest nou nivel, iar inflatia va reveni la nivelul anterior.

Daca socurile ofertei vor continua mai multi ani, atunci oferta agregata se va deplasa continuu catre stanga, iar inflatia va persista. Deplasarea ofertei agregate in ritmuri mai rapide va da inflatiei un trend crescator.

Rezulta ca efectul inflatiei asupra productiei nationale si asupra ocuparii difera in cazul inflatiei prin costuri de cel al inflatiei prin cerere. Daca inflatia prin costuri antreneaza, de regula, scadere a productie si a ocuparii, cea prin cerere conduce, dimpotriva, la sporirea acestora.

Inflatia prin cerere si inflatia prin costuri se pot manifesta simultan. Aceasta deoarece cresterile de preturi si de salarii pot fi determinate, fie de cresteri ale cererii agregate, fie de factori ce duc la sporirea costurilor. Cele doua genuri de inflatie ajung sa se intrepatrunda, chiar daca procesul demareaza din cauza unui singur factor (sa zicem, din cauza sporirii costurilor). Un proces inflationist prin costuri poate fi alimentat ulterior de politicile guvernamentale de sporire a cererii agregate, prin care se cauta evitarea cresterii somajului. Invers, un proces inflationist demarat printr-un puseu de cerere agregata poate conduce la consolidarea pozitiei unor grupari de interese militare care isi vor utiliza aceasta putere pentru a-si majora veniturile; veniturile majorate de partea acestor unitati vor insemna costuri mai ridicate pentru ceilalti agenti economici intreprinzatori.

Sa presupunem ca un grup puternic de interese determina in mod constant cresteri ale costurilor . Oferta agregata se deplaseaza in mod constant catre stanga , iar daca in acelasi timp autoritatea guvernamentala stimuleaza cererea globala pentru a preveni sporirea somajului , cererea agregata se va deplasa constant catre dreapta .

Efectul acestor deplasari asupra ocuparii va fi redus , el concretizandu-se intr-un proces inflationist puternic .Daca deplasarile aratate au amplitudini din ce in ce mai mari va rezulta o spirala inflationista .

Masurarea inflatiei; intensitati si sensuri ale inflatiei

Cel mai corespunzator criteriu de masurare a procesului inflationist este ecartul (decalajul absolut si relativ dintre cererea solvabila nominala) potentata de factorii politici-guvernamentali, pe de o parte si oferta reala de bunuri si servicii, pe de alta parte. Ambele marimi considerate ca fiind agregate la scara economiei nationale. De pilda, cererea agregata include : cheltuielile agentului agregat consumator pentru bunuri de consum personal; ceea ce firmele cheltuiesc pentru achizitionarea bunurilor investitionale; cumpararile administratiilor publice si private pentru bunurile sociale; achizitiile agentului economic-strainatatea de marfuri din tara de referinta (exporturile acesteia). Oferta agregata, la randul ei, se compune din : bunurile materiale si serviciile produse, respectiv create, intr-un an; soldul pozitiv sau negativ al stocurilor; bunurile oferite de strainatate (importul).

Relativ, in optica aratata, procesul s-ar masura ca raport procentual intre excedentul de masa monetara si oferta reala de bunuri. Marimile relative, la randul lor, pot fi exprimate in indici (cu baza fixa sau cu baza in lant). Pe baza indicilor respectivi, se poate aprecia sensul evolutiei procesului inflationist (crescator, descrescator, constant). Sensul crescator, respectiv cresterea ratei inflatiei se concretizeaza in cresteri mai mari ale acesteia de la un an la altul (de la 8 % la 10 % si de la 10 % la 14%, de pilda ).

Dimensiunea efectiva a ecartului aratat rezulta din insumarea presiunilor inflationiste. Una dintre presiuni este pozitiva , dinspre masa monetara in circulatie, alta negativa , dinspre oferta de marfuri si servicii necesare populatiei.

In prezent, inflatia este masurata (adesea doar apreciata ) prin urmatorii indici si coeficienti: indicele general al preturilor sau deflatorul PIB (PNB); indicele preturilor de consum; modificarea puterii de cumparare a banilor; devansarea cresterii indicatorilor macroeconomici rezultativi de catre masa monetara existenta in circulatie si care este disponibila spre a fi cheltuita (vezi ecartul dintre cererea nominala si oferta reala ).

De a lungul deceniilor postbelice, s-a impus ca instrument principal de masurare a inflatie indicele preturilor de consum.

Indicele general al preturilor si tarifelor de consum (IPC) exprima modificarea medie ponderata a cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie, din mediul urban, le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenta, in concordanta cu nivelul si structura nevoii sociale istoriceste determinate.

IPC este un indice de tip Laspeyres, calculandu-se dupa formula:

In toate tarile cu economie de piata , exista organisme autorizate care calculeaza si supravegheaza acest indice. La prima vedere, IPC are doar un continut pur statistic, de observare si calculare a evolutiei preturilor. In realitate, acesta are un pronuntat continut social-economic. Diferitele categorii sociale si factori de decizie isi exprima interesele prin intermediul lui si lupta pentru a-i da continutul convenabil fiecareia dintre ele.

Motivele care au condus la o astfel de optiune a factorilor de decizie (guvernamentali, sindicali, patronali) pot fi reduse la urmatoarele: calcularea acestui indice beneficiaza de o baza informationala foarte larga si de o metodologie simpla si convenita intre fortele active ale societatii; inflatia este perceputa, de catre consumatori (tot membri societatii au acest statut), in primul rand, prin cresterea preturilor bunurilor corporale si a sporirii tarifelor serviciilor.

In primul rand, PlC este folosit de guverne drept criteriu de apreciere a reusitei sau nereusitei politicii sale economice. Se stie ca dinamica preturilor exprima mersul in general al economiei si al conjuncturii pietelor. Or, guvernul este mandat de societate sa gestioneze bine, cu raspundere economia nationala. De asemenea, acest indice serveste patronatului la negocierea cu sindicatele si cu salariatii, precum si la analize comparate intre dinamica preturilor si cea a productivitatii muncii, ca si pentru cunoasterea marimii profitului. Sindicatele, pe de alta parte, urmaresc in permanenta si cu maximum de interes evolutia acestui indice, stiut fund ca sporirea lui afecteaza salariul real, a carui aparare constituie obiectul principal a luptei sindicale.

Luarea in evidenta a tuturor bunurilor ce intra in structura consumului unei familii nu. este posibila, oricate eforturi s-ar face in acest sens. De aceea s-a recurs la folosirea unor modele de calculare a indicilor preturilor de consum.

Prima operatiune in vederea construirii acestui model este cea a alegerii grupelor de marfuri ce urmeaza sa faca parte din esantion si precizarea marfurilor reprezentative pentru fiecare grupa. In a doilea rand, se dau ponderi grupelor de marfuri din fiecare grupa. In al treilea rand, se precizeaza modalitatea de observare directa a pietelor si se stabileste frecventa cu care sunt inregistrate nivelurile preturilor la marfurile retinute in esantion. In al patrulea rand, se stabilesc prin lege atat metoda de calculare a indicelui, cat si organele specializate cu competente in acest domeniu.

Pe baza evidentelor primare, respectiv a observatiilor periodice facute de agentii ce inregistreaza nivelurile preturilor la intervalele stabilite in metodologia aprobata de legislativ, s-a ajuns, sa zicem, la datele anuale din tabelul de mai jos.

Modelul de calculare a indicelui preturilor bunurilor de consum

Cresterea preturilor de consum cu 22,46 % deriva deci din sporirile diferentiate ale preturilor marfurilor reprezentative, cuprinse in esantionul aprobat, ca si din ponderile celor 7 grupe de bunuri in ansamblul cheltuielilor efectuate de o familie, respectiv, in consumul mediu al unei familii.

In procesul de concepere a metodologiei de inregistrare a dinamicii preturilor, de calculare a cresterii lor generale, ca si in cel a aplicarii IPC in practica, apar numeroase contradictii intre patronat, sindicate si executivul administrativ, fiecare urmarindu-si interesele. De regula, organizatiile patronale cauta sa 'scoata' cresteri cat mai mici ale preturilor, stiut fiind ca salariile nominale se indexeaza aproape automat la cresterea preturilor. Sindicatele, dimpotriva, incearca uneori sa 'umfle' aceste sporuri de preturi, in acest fel obtinand, prin indexare, salarii nominale mai mari.

Confruntarea cu privire la adoptarea metodologiei si la aplicarea ei are loc pe mai multe cai. De pilda, aceasta se face in legatura cu ponderile atribuite diverselor grupe de marfuri incluse in esantion, cu definirea marfii reprezentative in cadrul grupei, cu conditiile ce trebuie indeplinite pentru ca aceasta sa fie inclusa in esantion. Tendinta oficialitatilor si patronatului este aceea de a include in categoria bunurilor reprezentative unele bunuri (articole) care, de regula, nu se scumpesc, pentru ca astfel sa creeze impresia unei cresteri mai lente a preturilor.

O cale de diminuare a IPC este cea a punerii cresterii pretului pe seama imbunatatirii calitatii marfii respective, cota respectiva de crestere nefiind luata in calcul la dimensionarea IPC. Daca, de pilda, pretul unui aparat electronic creste intr-un an cu 25 % si se apreciaza ca parametrul tehnic principal se amelioreaza cu 20 %, atunci cresterea pretului bunului va fi cotata doar cu % % (25 % 20 %).

In unele tari, sindicatele calculeaza ele insele acest indice pe care-l propun, la concurenta cu cel calculat de institutiile mandatate, spre a fi luat ca baza a negocierilor cu patronatul. Daca in primele decenii postbelice indicele calculat de sindicate era cu mult mai mare decat cel al patronatului si decat cel al guvernului, in ultimul timp marimea acestuia este toarte apropiata de marimile celorlalti indici.

Intensitatea inflatiei si sensurile evolutiei ei

Masurarea intensitatii inflatiei a devenit, in ultimele decenii, o problema pe cat de actuala, pe atat de echivoca. In fond, este greu de spus, in fiecare perioada sau, chiar in fiecare moment, care este cantitatea de moneda care depaseste oferta de bunuri economice. Cu toate acestea literatura de specialitate si limbajul cotidian abunda in atribute si sintagme prin care se incearca delimitarea diferitelor genuri de inflatie dupa gradul intensitatii acesteia. Redam aici doar cativa asemenea termeni: inflatie taratoare, inflatie moderata, inflatie rapida, inflatie galopanta, hiperinflatie, inflatie cu doua cifre etc. De cele mai multe ori, departajarea intre aceste genuri de inflatie se efectueaza pe baza procentului mediu anual al cresterii preturilor bunurilor de consum.

Incadrarea intensitatii concrete a inflatiei (a ratei oficiale a acesteia) intr-un gen sau altul din cele aratate poarta o puternica doza de aproximare si difera de la o perioada la alta, de la o tara la alta.

In anii '70 ai secolului nostru, pe baza realitatilor din tarile dezvoltate economic, a fost impusa urmatoarea scala departajatoare a procesului inflationist: inflatie taratoare, exprimata printr-un ritm mediu anual de crestere a preturilor de consum de pana la 3 %; moderata, daca preturile respective cresteau in ritm de pana la 6 %; rapida, atunci cand respectivul ritm se apropie de 10%; galopanta (cu doua cifre), daca cresterea preturilor de consum depasesc 10 %. Aceasta din urma era considerata atunci inflatie deosebit de periculoasa.

O asemenea tipologie a inflatiei a devenit, in ultimele doua decenii, total neoperanta cu toate ca aceasta este prezentata in mai toate manualele si tratatele de economie. Dupa escaladarea inflatiei in tarile din America Latina si dupa manifestarile, cu totul in afara 'tiparelor' postbelice, ale proceselor inflationiste in tarile foste socialiste, a mai face scalarea intensitati inflatiei intre 3 -10 % este total neconcludent, daca nu chiar aberant. In aceste noi conditii , intensitatea inflatiei (intr-un anume sens, si efectele ei) trebuie judecata nu doar prin raportare la ea insasi in timp, ci si prin corelarea acesteia cu indicatorii de exprimare a dinamici macroeconomice. Asemenea corelatii sunt analizate prin termeni si expresii consacrate, cum sunt: cresterea economica neinflationista, cresterea inflationista, stagflatie, slumpflatie etc.

Cresterea neinflationista a semnificat si semnifica o inflatie moderata (si controlata de guverne si de alti factori de decizie macroeconomica) insotita de o rata de crestere economica relativ inalta. Oricum, rata de crestere economica este mai mare decat cea a inflatiei. Suportul teoretic a ideii de crestere neinflationista este efectul de antrenare multiplu pozitiv al inflatiei asupra dinamicii economice. O astfel de relatie cantitativ s-a manifestat in tarile dezvoltate economic in deceniile al 6-lea si al 7-lea, cand la o rata medie a inflatie mai mica de 3 %, s-a inregistrat o crestere a productiei nationale in ritm de 4-6 % (in unele tari chiar mai mult).

Cresterea economica inflationista releva sporul de productie nationala insotit de o rata a inflatiei ce depaseste acest spor. De pilda, in anii 1971 1980, in SUA, la o crestere medie a preturilor de consum cuprinsa intre 5,8-12,6 %, ritmul mediu anual de crestere a P.I.B. a oscilat intre 1,8 si 6,1 %.

Stagflatia semnifica acea situatie din economie care se caracterizeaza prin inflatie rapida si prin lipsa de crestere notabila a economiei, adesea prin 'crestere zero' si prin recesiune economica. In conditiile Stagflatiei, productivitatea regreseaza fara ca masa monetara sa se reduca, aceasta acoperind cresterile de preturi incepute anterior.

Termenul de slumpflatie sintetizeaza un declin economic, o scadere a productiei

nationale, pe de o parte si o inflatie rapida sau chiar galopanta de pe alta parte. In

Italia, de pilda, in anul 1975, la o rata a inflatiei de peste 16 %, s a inregistrat o scadere a RI.B. ului cu 3,5 %.

In ultimul deceniu, in tarile lumii din vest si est, ca si din nord si sud au fost prezente toate corelatiile posibile intre aspectele cantitative ale inflatiei si cele ale dinamicii economice. In acelasi timp, sensurile oscilatiunilor si dimensiunile concrete ale acestora au fost diferite de la o grupa de tari la alta, de a o tara la alta. In tarile dezvoltate economic, incepand cu 1983 si pina in 1990, putine au fost cazurile de inflatie mai mare de 4 %. In schimb, in cele mai multe din tarile din America Latina, Asia, Africa si mai ales in tarile fost socialiste din Europa, s-a desfasurat inflatia la cote alarmante. In plus, procesul a fost putin stapanit de guverne. Un asemenea proces inflationist a fost insotit de scaderi notabile ale productiei, de stagnari ale acesteia, rareori, de cresteri economice moderate.

Din punct de vedere a sensului inflatie si a marilor deosebiri in ceea ce priveste intensitatea ei pe tari, datele de mai jos sunt cat se poate de concludente.

Repartizarea tarilor pe grade de intensitate a inflatiei

Daca in anii '60, nu existau tari in care inflatia sa depaseasca 10%, in anul 1979, in 65 de tari se inregistrau ritmuri anuale de peste 10 %. In ani 1988-89 circa 30 de tari cunosteau rate de inflatie de peste 20 %, din care 8 tari se confruntau cu inflatie puternica de peste 100 %. In ultimi ani, numarul acestora din urma a ajuns la 15.

In aceste noi conditii, multi analisti ai procesului se multumesc sa delimiteze hiperinflatia necontrolata de guverne (singura periculoasa) de celelalte forme de inflatie. Cu toate ca termenul de hiperinflatie este frecvent folosit in analizele specialistilor, acesta ramane insuficient conturat.

Termenul de hiperinflatie trebuie clar definit - remarca economistul american R.Dornbush. cu toata grija manifestata pentru rigoarea nationala, definitia lui Dornbush ramane destul de echivoca : incepe in luna in care cresterea preturilor depaseste sub 50 % si se termina in luna anterioara scaderi cresterii preturilor sub aceasta limita. Un lucru ramane insa cert. Hiperinflatia este o forma excesiva de inflatie Dimensiunea ratei care o delimiteaza este insa discutabila Oricum, pentru ca hiperinflatia sa poata sta la baza deciziilor agentilor economici, aceasta trebuie pusa in relatie cu cel putin alte doua marimi: ritmul dinamici productiei nationale (pozitiv, negativ sau zero); rata de crestere a preturilor de consum in anul sau anii anteriori.

Principalele efecte ale inflatiei

Efectele inflatiei difera de la o perioada la alta, in functie de forma si intensitatea acesteia, de politicile economice promovate, ca si de capacitatea guvernelor de a cunoaste si a controla procesul. Pornindu-se de la principiul conform caruia procesele economice se definesc prin functiile lor, se poate spune ca orice forma de inflatie are o serie de efecte generale, menite sa asigure desfasurarea economiei de piata. Este vorba, in primul rand, de efectele inflatie mode rate, controlate

Un prim astfel de efect consta in diminuarea puterii de cumparare a monedei, proces ce afecteaza diferit si inegal agentii economici. Prin deprecierea banilor se elimina o parte a resurselor materiale acumulate si, in acest fel, se asigura folosirea, la o rata normala de rentabilitate pentru etapa si conditiile date a capacitatilor ramase in circuitul activ.

Inflatia deblocheaza (sau poate bloca) mecanismul economic. Eliminand unitatile parazit sau capacitatile uzate moral, procesul inflationist favorizeaza adaptarea unitatilor ramase la exigentele impuse de progresul tehnic si de mecanismele pietei.

Inflatia redistribuie avutiile existente si schimba sensurile utilizarii lor; ea favorizeaza inclinatia spre consum si pe debitori si restrictioneaza inclinatia spre economii si pe creditori. In acest mod, procesul antreneaza fuga de lichiditati si preferinta exagerata pentru plasamente in bunuri durabile neproductive.

In conditiile unei deprecieri inflationiste a banilor - egala sau mai mare decat rata dobanzii - cei care-si desfasoara activitatea cu resurse imprumutate ajung sa foloseasca creditele in mod gratuit. Restituirea creditelor se face in bani devalorizati, dupa ce s-a incasat un beneficiu real. in aceeasi termeni, se pune si problema imprumuturilor de stat, populatia creditoare ramanand cu obligatiile de stat devalorizante.

Inflatia indeparteaza din circuitul activ o parte a banilor, concomitent cu scaderea puterii de cumparare. Acest efect se manifesta doar in termeni reali, deoarece nominal are loc o crestere a cantitati de bani la populatie.

Atunci cand poate fi stapanita, inflatia antreneaza restrictii ex-ante in formarea resurselor banesti necesare largirii productiei. Ca urmare, resursele materiale si cele umane de care dispune societatea nu mai sunt folosite pentru a produce bunuri fara sanse de a fi vandute cu eficienta. Aceste resurse nu mai sunt sacrificate definitiv ca in cazul recesiunilor si crizelor economice. De aceea, expresia pune raul cel mic (inflatia controlata) in fata raului cel mare (criza economica) are sens real si pozitiv.

Ca si recesiunea economica, inflatia pune de acord capacitatile de productie existente cu nevoile reale de consum. Ea face aceasta prin presiunea permanenta pe care o exercita, in avans, asupra resurselor productive.

Specialistii sustin si argumenteaza ca inflatia galopanta (hiperinflatia) cu trend crescator de durata si insuficient controlata reprezinta un factor dezorganizator al oricarei economii. Hiperinflatia viciaza corelatiile dintre preturile diferitelor marfuri, ingreunand sau anuland posibilitatea efectuarii calculelor de eficienta si de rentabilitate, ca si posibilitatea compararii acestora in timp si spatiu. Referindu-se la o asemenea forma de inflatie, unii analisti ai fenomenului au aratat ca este 'dezordinea dezordinilor oricarei economii'.

Inflatia galopanta cu trend crescator descurajeaza investitiile productive si orienteaza resursele banesti spre actiuni speculative curente. Efectul general negativ al unei asemenea orientari a economiilor este evident.

Avand ritmuri inegale pe tari si timpi diferiti de declansare procesele inflationiste accentueaza oscilatiile cursurilor valutare, cu efecte negative pentru economiile nationale cu monede neconvertibile, generand dezechilibre in plan mondial si zonal.

Inflatia excesiva duce la decaderea societatii civile, in general. Dupa cum se stie, o societate decade atunci cand clasele de mijloc si pierd locul si rolul lor de factor

de echilibru. Antrenand saracirea clase de mijloc, hiperinflatia submineaza sistemul de impunere fiscala, genereaza coruptie si degradare in cadrul institutiilor sociale

Efectele negative ale inflatiei suportati de anumiti agenti economici, de anumite clase si grupari sociale, ca si de societate in ansamblul el sunt denumite costuri ale inflatiei.

Oricare ar fi forma ei, inflatia redistribuie veniturile si avutia de la persoanele cu venituri fixe si cu pozitii slabe in sistemul economic spre cele care detin putere economica si o folosesc pentru a obtine venituri mari. Inflatia potenteaza incertitudinea si riscul in economie. Cu cat rata inflatiei este mai mare si inregistreaza fluctuatii mai puternice, cu atat firmele vor intampina dificultati in procesul de previzionare a costurilor si incasarilor, deci si a profiturilor. Daca inflatia dintr-o tara este mai mare, comparativ cu partenerii ei comerciali, atunci ea va avea ca rezultat fie incheierea cu deficit a balantei ei de plati, fie deteriorarea monede sale.

lata de ce tarile cu economie de piata consolidata cauta sa mentina inflatia in limitele moderate (normale), pe care sa o foloseasca ca parghie de crestere economica, de restructurari tehnico stiintifice. In acest scop, in aceste tari au fost create metode adecvate de convertire a procesului inflationist intr-un proces de crestere si dezvoltare economica durabila.

Anticiparile si inflatia. Politici de combatere a inflatiei

Inflatia a fost si a ramas un proces preponderent negativ, un dezechilibru macroeconomic, indiferent de intensitatea si sensul evolutiei ei; un dezechilibru monetar cu efecte de antrenare in economia reala.

Agentii economici individuali si agregati sunt, de aceea, preocupati sa evite efectele negative ale procesului. Numai ca ei pot sa gestioneze, fiecare in parte, doar segmente ale dezechilibrului macroeconomic aratat. Nici unul dintre agentii economici nu poate controla inflatia in ansamblu. Agentii economici pot insa sa-si adapteze comportamentul la starea si sensul procesului si sa la deciziile privind afacerile lor in raport de anticiparile ce se contureaza in societate, ca si de anticiparile sale proprii. Avandu-se in vedere faptul ca procesul inflationist presupune treceri permanente de la inflatie moderata la hiperinflatie, de la deflatie la inflatie, de la inflatie galopanta la una lenta si controlata, mobilitatea agentilor economici, capacitatea lor de a si adapta deciziile la noile situatii aparute sau asteptate face parte din regulile generale de joc ce definesc economia de piata contemporana.

Rata anticipata a inflatiei este unul din parametrii de care tin seama agentii economici in dimensionarea activitatilor. Sa presupunem ca intr-un sector se deruleaza o negociere de salarii, aceasta avand un impact notabil asupra productiei. Sa mai presupunem Ca ambele parti - sindicatul si patronul - anticipeaza o rata a inflatiei de 5 %. In aceste conditii , sindicatul negociator va fi dispus sa accepte o crestere de salarii de minimum 5 %, ceea ce ar insemna cel putin mentinerea salariului real la nivelul anterior. Patronatul, dimpotriva, va accepta o crestere a costurilor salariale de cel mult 5 %, astfel ca respectivele costuri sa nu fie majorate in termeni reali si sa nu afecteze profitul.

Din aceasta confruntare de interese se poate prevedea o sporire a salariilor cu circa 10 % si cam tot aceleasi cresteri se pot anticipa si in ceea ce priveste preturile si oferta. Se poate conchide, deci, ca intre rata anticipata a inflatiei, platile efective facute si preturile bunurilor exista un raport de mai rime direct proportional. Evident, o asemenea relatie se poate statornici in situatia unui raport de forte relativ echilibrat.

Fiecare tip de agent economic recepteaza insa inflatia pe anumite fluxuri economice (reale si monetare) si dispune de parghii specifice de adaptare la exigentele concurentei in conditii de inflatie. De aceea, se naste adesea impresia ca agentul economic bancar, sa zicem, este doar beneficiar a procesului inflationist, iar menajele, in ansamblul lor, au numai de pierdut de pe urma lui.

Agenti economici agregati de acelasi tip sunt ei insisi si foarte eterogeni. Dupa cum se stie, intreprinderile sunt extrem de eterogene ca dimensiune, ca forma de proprietate, ca sector de activitate, ca inzestrare tehnica, ca rentabilitate etc. Ca urmare, comportamentul lor fata de inflatie este departe de a fi unitar. Unele intreprinderi isi valorifica sansele de a castiga mult si repede in lupta lor cu concurentii, fara a face eforturi pentru a produce mai mult si mai bine. Multe alte firmei fiind prost situate in lupta de concurenta in conditiile de inflatie, au comportamente diametral opuse fata de inflatie, de pe urma ei inregistrand pierderi.

Se poate spune ca agentii economici producatori si bancari se impart in doua categorii: avantajati si dezavantajati de procesul inflationist. Primii reusesc sa-si insuseasca rapid metode specifice de lupta cu efectele generale ale inflatiei si obtin rezultate economico-financiare reale mai bune decat cele anterioare. Secunzii. nereusind sa se adapteze cu rapiditate la noile conditii , vor pierde din pozitiile detinute si vor inregistra diminuari de profituri, uneori. chiar pierderi si falimente.

Ierarhizarea agentilor economici, dupa modul in care se descurca in fata inflatiei, este legata, in primul rand, de abilitatea lor de a se adapta la conditiile specifice procesului. De aceea, se sustine cu dreptate ca pentru a lupta cu succes contra inflatiei. este necesara invatarea lectiilor ei istorice si a modului de convietuire cu ea.

Politicile antiinflationiste se grupeaza dupa mai multe criterii: dupa intensitatea si sensul procesului; dupa doctrina social-economica ce sta la baza lor; dupa metodele si instrumentele folosite etc.

Daca se are in vedere primul criteriu, atunci se poate vorbi de: politic de lupta cu criza inflationista, respectiv cu hiperinflatia si efectele ei; politici de prevenire a hiperinflatiei si de mentinere a inflatiei moderate (normale) sub controlul factorilor responsabili.

Sa acceptam ideea cu larga circulatie, conform careia hiperinflatia se caracterizeaza prin urmatoarele: deficitul bugetar atinge sume colosale, tiparirea biletelor de banca alimentand peste 95 % bugetul de stat; cantitatea de moneda creste exponential, imprimeriile lucrand zi si noapte pentru a furniza in conditii industriale bilete de banca din ce in ce mai devalorizate; paradoxal, o asemenea multiplicare mascheaza semidisparitia monedei legale, moneda care nu mai inspira nici o incredere din partea cetatenilor; moneda nationala pierde orice valoare in comparatie cu monedele valute, devalorizarea luand proportii vertiginoase si necontrolate.

In asemenea conditii, factorii care intervin sunt agentii macroeconomici specializati, care isi propun sa stabilizeze procesele macroeconomice si sa deschida calea relansarii cresterii si dezvoltarii economice. Deci, este vorba de masuri de politica economica menite sa asigure revenirea la confruntarea 'normala' dintre agentii economici. In plus, in aceste conditii se folosesc intr-o masura mai mare instrumentele noneconomice de normalizare a procesului. Se au in vedere indeosebi acele masuri de protectie sociala, cum sunt: indexarea salariilor la inflatie: suplimentarea veniturilor categoriilor defavorizate; cresterea indemnizatiilor d e somaj, a pensiilor etc.

Dupa doctrina economica ce sta la baza conceperii lor, politicile de combatere a inflatiei pot fi: de control al cererii agregate (demand side) si de stimulare a ofertei agregate (supply side).

Politicile cererii agregate se deruleaza cu folosirea preponderenta fie a instrumentelor fiscale, fie a celor monetare.

Politicile fiscale de combatere a inflatiei presupun modificarea cheltuielilor publice si / sau a veniturilor din impozite si taxe. Cererea agregata poate fi redusa prin diminuarea si temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor si taxelor, ceea ce are ca efect reducerea cheltuielilor de consum personal (partea principala a cererii agregate). Masurile aratate sunt tipice pentru politica deflationista .

Politicile monetare se bazeaza fie pe modificarea ofertei de moneda, fie pe cea a ratei dobanzii. Autoritatea monetara poate reduce cererea agregata prin diminuarea ofertei de moneda , astfel incat sa rezulte mai putina lichiditate. Totodata , la acelasi efect se poate ajunge si prin ridicarea ratei dobanzii si scumpirea creditului. Daca imprumuturile scad, atunci si cheltuielile de consum vor fi mai mici.

Se apreciaza ca programul de guvernare a Frantei din anii 1976 - 1981 reprezinta un exemplu concret de politica antiinflationista prin modificarea cererii agregate. In fundamentarea programului sau antiinflationist, profesorul R.Barre a pornit de la ideea ca premisa oricarei redresari economice este lupta cu cresterea preturilor, stoparea acestei cresteri.

Criticand pe acei guvernanti care s-au lasat ametiti de euforia imbietoare a expansiuni inflationiste, R.Barre a propus controlul de durata a evolutiei preturilor. Aceasta cu scopul de a se regasi caile de crestere economica, de utilizare deplina a resurselor de munca si de progres social. Constatand ca majorarea excesiva a salariilor in anii recesiuni din anii 1974 -75 (peste 4%) si reducerea P.I.B.-ului cu 1,5 % s-au interferat si au dat nastere a o spirala inflationista , guvernul Barre a decis sa opreasca procesul prin mijloacele clasice ale restrictiilor bugetare si monetare.

Politica antiinflationista de stimulare a ofertei are drept scop reducerea ritmului de crestere a costurilor. Aceasta contribuie la stoparea diminuarii ofertei agregate si chiar la cresterea acesteia. Procesul poate fi demarat si intretinut prin restrangerea influentelor monopolurilor asupra preturilor si veniturilor, restrangere ce se poate obtine printr-o serie de cai : controlul asupra preturilor; masuri menite sa restranga activitatea si puterea sindicatelor: politici de promovare a concurentei si de control al concentrarilor economice. De asemenea el poate fi sustinut prin demararea unor politici de crestere a productivitatii, prin: stimulante fiscale; incurajarea cercetarii dezvoltarii; acordarea de subventii firmelor ce investesc in utilaje performante etc.

Se considera tipica in acest sens, politica promovata de presedintele S.U.A. Ronald Reagan, politica inspirata de monetarism si de ideile economistilor ofertei (Supply Siders). In fundamentarea politicii sale. R.Reagan si consilierii sai considerau ca inflatia provine dintr-o acumulare neintrerupta de deficite publice, care au condus la surplus de emisiune monetara si la agravarea progresiva a presiunii fiscale, acestea avand drept efect reducerea ofertei disponibile. De aceea, sustineau ei, singura solutie eficace impotriva inflatiei consta intr-un nou liberalism, care sa combine principiile monetare clasice cu o dezangajare a statului, ceea ce ar fi dat mai multa suplete aparatului productiv.

In ultima instanta, politica lui Reagan (reaganomics) a dus la cresterea deficitului bugetar, contrara obiectivului propus, executivul neputand sa comprime cheltuielile de administratie, marile investitii in derulare, cheltuielile militare etc.

Asa cum s-a aratat, eficienta aplicarii diferitelor masuri antiinflationiste trebuie judecata prin modificarile antrenate in mersul economiei reale, nu prin raportare doar la ideile s1 doctrinele care le-au inspirat.

Problemele inflatiei in Romania

Doctrina poilitico-economica oficiala predominanta in perioada regimului trecut nu accepta ideea posibilitatii inflatiei in conditiile socialismului, fenomenul fiind considerat o trasatura specifica a economiei de piata intemeiata pe proprietatea capitalista.

In realitate, inflatia s-a manifestat din plin si in tara noastra in acele decenii, mai ales incepand cu anii 1978-1980. Sporirea salariilor nominale in acei ani fara un corespondent real in planul productiei si al productivitatii a fost factorul detonator al procesului. Mecanismul oficial al inflatiei a fost declansat prin masivele cresteri de preturi de la inceputul anilor '80. La masurile oficiale adoptate s-au adaugat cresterile semioficiale de preturi, al caror mecanism era urmatorul: aparitia unor bunuri considerate noi, carora li se fixau totdeauna preturi mai mari, desi erau de calitate mai proasta. Piata paralela (subterana) a fost, de asemenea, un indiciu al desfasurarii unui proces inflationist necontrolat (dar si nerecunoscut). Penuria de bunuri materiale sl servicii, sirurile de asteptare enorme la unele produse de stricta necesitate au fost poate cel mai puternic semn al unei inflatii de mare amploare. In concluzie, inflatia a fost un element definitoriu al crizei economiei romanesti in anii de dinaintea lui decembrie 1989.

In perioada economiei centralizate preturile au fost stabilite (fixate) administrativ la niveluri la care cererea depasea oferta, iar pietele cunosteau penuria. Pentru a readuce aceste piete in echilibru era necesar ca pretul pietei sa creasca, pentru a stimula producatorii sa sporeasca productia iar consumatorii sa economiseasca aceste bunuri rare. Dar preturile bunurilor si serviciilor, fixate arbitrar, nu au fost ajustate fata de cresterea cererii agregate, astfel incat penuriile au devenit regula iar pietele in care oferta si cererea erau echilibrate - exceptia. Deoarece planificatorii nu au adus corectii sistemului de preturi, penuriile s-au generalizat, indicand faptul ca economia avea un puternic potential inflationist, deoarece in situatia liberalizarii preturilor, echilibrarea pietelor ar fi avut loc prin sporirea preturilor, deci prin inflatie (acest proces a fost cu atat mai amplu cu cat, pe termen scurt, oferta a fost foarte rigida). Literatura de specialitate a numit aceasta situatie inflatie reprimata. Existenta inflatiei reprimate poate fi evidentiata cu ajutorul bumerangului monetar.

Economiile de piata in perioadele de razboi si economiile centralizate tind sa genereze un bumerang monetar, definit ca acumularea de economii fortate (detinerea de masa monetara peste nivelul dorit, echivalent cu o reducere a vitezei de circulatie a monedei sub acest nivel). In economiile centralizate aceasta acumulare este involuntara, datorita faptului ca bunurile si serviciile de consum sunt rationalizate de catre planificatori iar agentii economici nu au pe ce sa-si cheltuiasca veniturile banesti.

Indiferent de cauzele care determina aparitia acestui bumerang, el indica incapacitatea autoritatilor monetare de a conduce o politica monetara sanatoasa: chiar daca se reduce cererea de moneda in sens de flux, acest bumerang monetar poate fi oricand retras iar in cazul liberalizarii preturilor poate genera un proces inflationist amplu.

In Romania, bumerangul monetar poate fi estimat prin faptul ca in 1970 - 1989, Intr-o perioada in care penuriile nu erau foarte raspandite in economie, raportul M2 / IPIB era de 40 % (o viteza de circulatie a monedei de 2,5 ori) in timp ce in 1989 raportul ajunsese la 70 - 80 % (viteza de circulatie ajunsese la 1,3 ori).

In ultimii ani, inflatia a continuat sa se desfasoare. Existenta inflatiei este recunoscuta oficial si se incearca atenuarea efectelor ei sociale si economice prin masuri convenite intre guvern. sindicate si patronat (intreprinderi). Ceea ce socheaza adesea in legatura cu modul de abordare a fenomenului in cauza este nu doar oficializarea lui, ci o anumita tenta de a considera un fel de solutie magica la multe dintre problemele economice cu care se confrunta tara.

Recunoscuta oficial si desfasurata in ritmuri inalte, inflatia din tara noastra nu beneficiaza inca de metodologii riguroase de calculare. Cu toate acestea, fenomenul poate fi masurat cu aproximatie. Datele oficiale referitoare la dinamicile productiei, preturilor si inflatiei sunt surprinse in tabelul de mai jos:

*)calculat cu baza in lant (fata de anul precedent = 100%);

**) fata de 1989 ( 100%);

***).calculata pe baza IPC.

Guvernul, prin organul sau de specialitate, Comisia Nationala de Statistica, publica lunar date referitoare la evolutia indicilor de pret si. inflatiei, masurata sub forma procentului de crestere a acestor indici in ultimele 12 luni. Din cauza amplorii deosebite a acestui fenomen in ultimii trei ani, este calculata in rata lunara a inflatiei.

Procesul de tranzitie catre o economie de piata presupunea, ca o conditie pentru functionarea pietelor, liberalizarea preturilor, proces care a fost analizat in etape, incepand cu octombrie 1990.

In conditiile de penurie, echilibrarea pietelor a avut loc prin majorari de preturi Acest tip de inflatie, generat de plafonarea preturilor timp de decenii, a fost denumit inflatie ecorectiva (manifestarea deschisa a inflatiei reprimate). Ea a fost una din cauzele majore ale inflatiei in perioada 1990 - 1991.

Procesul inflationist din tara noastra nu a fost de tipul soc al cererii (o singura crestere a nivelului general al preturilor) corectiv dupa care inflatia dispare. El a cunoscut o evolutie continua, deoarece o serie de alte cauze au contribuit la alimentarea inflatiei. In ceea ce urmeaza, cauzele respective vor fi grupate in trei categorii: cele care se manifesta prin costuri; prin cerere; cele care decurg din consolidarea anticiparilor inflationiste.

a) inflatie prin costuri este generata si intretinuta prin:

- preturile importurilor, preturi in crestere puternica pe fondul deteriorarii cursului de schimb al leului de la 60 - 80 lei/$ la inceputul guvernarii Stolojan la peste 1700 lei in prezent. Cresterea pretului exprimat in lei al materiilor prime, in special la petrol si carburanti, a alimentat inflatia.

- salarii; mana de lucru din Romania fiind puternic sindicalizata, miscarile revendicative au condus la confruntari intre confederatii sindicale puternice si reprezentantii proprietatii de stat ('patronat' alcatuit din imputerniciti ai statului, guverne dispuse la concesii) soldate cu cresteri de salarii necorelate cu cererea de mana de lucru si cu dinamica productivitatii muncii;

- profituri; circa 40 % din productia nationala este realizata de firme ce dispun de pozitii de monopol / oligopol, care stabilesc preturile de vanzare ale produselor lor la niveluri necorelate cu cererea consumatorilor;

- regimul fiscal; reducerea subventiilor, modificarea regimului impozitelor indirecte prin adoptarea taxei pe valoarea adaugata, sporirea fiscalitatii sunt cauze care alimenteaza procesul inflationist.

- modificarea regimului ratelor de amortizare; pentru sprijinirea retehnologizarii, autoritatea guvernamentala intentioneaza introducerea unor rate de amortizare mai mari decat cele prezente, pentru a facilita procesul de inlocuire a capitatului fix (a carui uzura morala estimata este mare si afecteaza competitivitatea pe termen lung a economiei nationale); ratele de amortizare mai mari vor conduce la o crestere a costurilor, alimentand inflatia prin costuri.

b) inflatia prin cerere s-a manifestat in special in perioada anilor 1990 - 1991, datorita promovarii unei politici monetare relaxate; ratele dobanzii au fost mentinute la nivele extrem de reduse iar stocul de moneda a crescut puternic in perioada 1990 - 1991. In perioada guvernarii Stolojan a fost promovata o politica antiinflationista prin scumpirea creditului, reusindu-se eliminarea cauzelor de tip inflatie prin cerere.

c) consolidarea anticiparilor inflationiste alimenteaza procesul inflationist.

In primele luni ale anului 1994 inflatia a inregistrat o scadere notabila. Aceasta s-a datorat promovarii unor politici monetare si fiscale antiinflationiste, in conditiile in care autoritatile au declarat inflatia "inamicul public nr.1". Acordul semnat de guvernul Romaniei cu Fondul Monetar International considera reducerea inflatiei in 1994 la circa 70 % drept criteriu esential de performanta. Pentru a atinge acest deziderat s-au luat urmatoarele masuri:

- reducerea fiscalitati (30% din PIB);

- programarea unui deficit bugetar moderat;

- finantarea deficitului bugetar prin imprumuturi (si nu prin emisiune de moneda),.

- atingerea unui nivel real pozitiv al ratelor dobanzii:

- incetinirea ritmului de crestere a masei monetare (60% in primul semestru al anului 1994 si 36% in cel de al doilea);

- promovarea unei politici de control a veniturilor si reducerea numarului functionarilor publici;

- eliminarea arieratelor inter-intreprinderi;

- promovarea concurentei economice si a unei politic antimonopol.

In conditiile inexistentei unui control asupra preturilor, inflatia tinde sa se confunde cu specula pura, iar negocierile prin confruntarea cererii si ofertei nu au obiect din cauza penuriei generalizate de bunuri. Ca urmare, discutiile guvern - sindicate - intreprindere sunt deosebit de tensionate. Desfasurate sub "dictatura inflatiei", asemenea discutii s-au purtat fara luarea in consideratie a unor relatii economice elementare si, in acelasi timp, esentiale intre productivitate - salarii - preturi. De aceea este deosebit de important sa se gaseasca metodele cele mai adecvate de masurare a inflatiei, sa se formuleze programe de stapanire a acesteia, de limitare a efectelor ei sociale negative.

Contradictii si dezechilibre economice

In aprecierea situatiei generale a economiei romanesti trebuie plecat de la proprietate intrucat aceasta si-a pus amprenta asupra rezultatelor, a eficientei activitatii economice, atat la nivel microeconomic, cat si la nivel mezo si macroeconomic. Evolutia societatii confirma, iar teoria economica consacra adevarul, potrivit caruia progresul omenirii nu poate fi asigurat decat prin concurenta deschisa a agentilor economici, bazata pe existenta si consacrarea sacra si inviolabila a proprietatii private, pe predominatia acesteia.

Rezultatele economice relevate de istoria moderna si contemporana demonstreaza eficienta economica si sociala, pe care a generat-o si o genereaza proprietatea privata. Ea este cea mai in masura sa stimuleze initiativa manageriala si sa determine un interes general al agentilor economici in utilizarea eficienta a resurselor.

Ca urmare, economia Romaniei, functionand prin comenzile de comanda-control in mod centralizat, era lipsita de un mecanism general de autoreglare, fiind rigida la schimbari si aflandu-se in imposibilitatea de a asimila, prin concurenta, noile tehnologii. Pe acest fond, economia romaneasca, care a fost obligata sa suporte plata fortata a datoriei externe, era complet epuizata, sleita si fara perspectiva de dezvoltare, in pofida dezechilibrului din conturile externe si a celui aparent, din bugetul de stat.

Privita sub aceste aspecte, probabil ca cea mai grea mostenire lasata de regimul de comanda consta in gravele dezechilibre care se manifesta in structura de ramura a economiei nationale, sacrificand, pe termen lung, criteriile fundamentale ale rationalitatii economice si social-ecologice, cu consecinte dezastruase asupra gradului de satisfacere a trebuintelor vitale ale oamenilor.

In cadrul acestor dezechilibre se detaseaza, prin efectele lor de antrenare, cele dintre sectoarele producatoare de materiale de productie si sectoarele producatoare de factori de satisfacere (bunuri de consum), dintre ramurile producatoare de factori primari si energie (sectorul primar) si cele ce consuma si valorifica aceste resurse (sectorul secundar), dintre industrie si agricultura, dintre ramurile productiei materiale, sectorul serviciilor si cel al infrastructurii etc.

Pe fondul acestor disproportii fundamentale, care au afectat si deteriorat starea generala a economiei nationale, s-a manifestat puternic distructiv una din contradictiile profunde ale productiei noastre nationale si anume intre caracterul hiperintensiv al dezvoltarii, indeosebi al industriei care antreneaza un consum in continua crestere de factori materiali primari de productie - si randamentul acestor factori - eficienta, rentabilitatea si competitivitatea lor in activitatile desfasurate. Aceasta contradictie a dezvoltarii economiei Romaniei - ale carei baze au fost accentuate, cu deosebire incepand cu deceniul al VIII-lea, cand supraacumularea si industrializarea fortata au largit exagerat campul productiei nationale - a condus la un puternic efect propagat destabilizator asupra eficientei economiei noastre nationale.

In acelasi timp, a aparut si s-a intensificat o alta contradictie, intre amploarea dezvoltarii de tip extensiv si calitatea acesteia, cu implicatii negative directe atat asupra eficientei consumului productiv si a gradului de satisfacere a nevoilor oamenilor, cat si asupra capacitatii de performanta a economiei nationale in cadrul diviziunii internationale a muncii. Cauzele ultime ale unei asemenea contradictii au avut la baza, in principal, gradul avansat de uzura fizica si morala a unor tehnici si tehnologii de fabricatie.

Decalajul care s-a creat intre consumul tot mai mare de factori de productie si randamentul scazut al acestora in industrie este rezultatul unui grad de dezvoltare tehnica si tehnologica, nu intotdeauna avansat, al optiunilor lipsite de realism in dimensionarea si structurarea unor elemente ale efortului investitional, al contrastului flagrant dintre obiectivele de dezvoltare industriala si resursele posibile a fi atrase, suprasolicitarii factorilor extensivi de sustinere a unor ritmuri exagerate de crestere economica. Toate acestea, in dauna progresului calitativ al factorilor de crestere intensiva in structura aparatului tehnic de productie a industriei existau importante capacitati de productie nefolosite care aveau consecinte negative asupra echilibrului fizic al productiei, asupra eficientei si rentabilitatii productiei si, implicit, asupra competitivitatii economiei noastre nationale.

Ramurile industriale cu caracter energointensiv (metalurgia, chimia, materialele de constructii) s-au dezvoltat exagerat, in raport cu resursele, dar si cu criteriile de eficienta si rentabilitate. Aceste sectoare detineau 23.2% din productia industriala, in timp ce consumul lor de energie depasea 80% in balanta energiei electrice a industriei tarii. Deci, la o pondere in efectul global industrial de circa 1/5 aceste subramuri industriale concentrau peste 4/5 din efortul energetic industrial, deci de aproape 4 ori mai mare. Aceasta corelatie exprima atat nivelul scazut al eficientei in aceste sectoare industriale, dar si faptul ca productia lor avea un puternic caracter energointensiv.

In aceste conditii, solutia de fond a acestei contradictii nu poate fi decat sporirea productiei pe cale intensiva. Astfel, se mareste costul dezvoltarii. Cresterea accelerata a costului dezvoltarii, in aceste conditii este rezultatul sporirii costurilor marginale in ramurile extractive datorita factorilor naturali si randamentul scazut al factorilor de productie in sectoarele de prelucrare. Mai grav este faptul ca tocmai in ramurile industriale de varf, unde indicele de uzura ar trebui sa fie minim, se inregistra cea mai ridicata uzura ; intre 54.9% in industria produselor chimice organice si 41.3% in industria electrotehnica. Intre aceste limite se incadreaza electronica, ind. producatoare de mijloace ale tehnicii de calcul si de birou, industria produselor petrochimice de baza, ind medicamentelor si produselor farmaceutice.

Avand in vedere importanta vitala a apei in desfasurarea normala a vietii economico-sociale, in sectorul gospodariei apelor este necesar sa se pastreze pe termen scurt si lung un raport optim intre necesitatile consumului productiv si al oamenilor si posibilitatile de a le acoperii. Aceasta corelatie de mare importanta a echilibrului dezvoltarii si bunastarii a fost, in mare masura, destabilizata ca urmare a neglijarii unor lucrari pentru alimentarea cu apa a unor localitati importante, a starii necorespunzatoare a retelelor de distributie, a nereralizarii unor lucrari importante de corectare a torentilor si de combatere a eroziunii solului.

Intreaga istorie universala demonstreaza ca atat in natura, cat si in societate, inclusiv in economie, actioneaza in permanenta forte contradictorii, care tind spre stari de echilibru. In acest context general, in domeniul economic se manifesta o multitudine de opinii, deseori contradictorii, conturate in scoli si curente de gandire care incearca sa raspunda la o serie de probleme, cum sunt: ce raport exista intre starea de echilibru si cea de dezechilibru; ce masuri se impun din partea agentilor economici, privati si, respectiv, publici, pentru asigurarea si mentinerea starii de echilibru.

In conditiile economiei de piata concurentiala, echilibrul economic se manifesta sub forma unei stari proprii pietei, generata de actiunea agentilor economici in calitatea lor de producatori - vanzatori si de cumparatori - consumatori. Agentii economici producatori urmaresc maximizarea profiturilor lor, in timp ce agentii economici consumatori, satisfacerea trebuintelor lor. Din modul de actiune si de comportare a acestor agenti economici pe piata, in functie de propriile lor interese, echilibrul economic concurential apare sub forma raportului dintre cererea si oferta ce se manifesta pe pietele bunurilor economice, de capitaluri si de munca, care in unitatea si interdependenta lor reprezinta forma de existenta a echilibrului macroeconomic.

Deci, echilibrul macroeconomic exprima acea stare spre care tinde piata bunurilor economice, monetare, capitalului si muncii, piata nationala in ansamblul ei, caracterizata printr-o concordanta relativa a cererii si ofertei in diferitele lor segmente, abaterile dintre ele incadrandu-se in limitele considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dificultati, de dezechilibre.

In raport cu nivelurile agregarii economiei nationale, echilibrul economic se manifesta la nivel micro, mezo si macroeconomic.

Echilibrul microeconomic priveste nivelul verigilor primare, al agentilor economici si al unitatilor administrativ teritoriale de baza; echilibrul mezoeconomic se refera la structurile de ramura si zone teritoriale; echilibrul macroeconomic integreaza primele doua forme de echilibru pe ansamblul economiei nationale si al teritoriului national.

In functie de continutul proceselor economice si de modul de exprimare a rezultatelor economice, echilibrul economic imbraca urmatoarele forme: materiala, valorica si resursele de munca.

Echilibrul economic material exprima acea stare de concordanta relativa intre volumul, structura si calitatea productiei (oferta globala), pe de o parte, si nevoile de consum final si de productie (cererea globala), sub aspect cantitativ, structural si calitativ pe de alta parte.

Echilibrul economic valoric exprima concordanta relativa intre diferitele structuri valorice ale rezultatelor economice, intre acestea si eforturile depuse. In cadrul acestuia se disting forme speciale, cum sunt echilibrul banesc (monetar), echilibrul financiar, echilibrul bugetar si echilibrul valutar.

Echilibrul resurselor de munca exprima concordanta relativa dintre cantitatea, structura si calitatea factorului uman activ disponibil si necesitatile de resurse de munca ale utilizatorilor, mai ales ale unitatilor economice.

Ca o concluzie, starea de echilibru economic este o expresie a compatibilitatii, a concordantei relative a deciziilor luate de agentii economici producatori si respectiv consumatori, aceasta mentinandu-se intr-o anumita perioada de timp, pana in momentul in care intervin factori perturbatori cu actiune contrarie.

Bibliografie :

Economia Politica - Ionel Blaga, Ed. Economica, 1995;

Analiza economica matematica - Lancaster K., Ed. Stiintifica, 1978;

Inflatia, dezinflatia, deflatia - Bezbach P., Ed. Humanitas, 1992;