Structura activitatii economice

Structura activitatii economice

Istoria economica ne evidentiaza faptul ca, activitatea economica a cunoscut un proces continuu de diversificare si specializare, insotit de perfectionarea aparatului de productie.

Procesul complex de specializare a agentilor economici este cunoscut sub forma conceptului de diviziunea sociala a muncii.

Acest concept reflecta procesul obiectiv, necesar si permanent de desprindere, diferentiere, separare si combinare a diferitelor genuri de activitati, precum si fixarea acestora prin functiile indeplinite, ca domenii distincte si autonome ale actiunii sociale.

In timp, ca urmare a dezvoltarii economice si sociale, precum si a adancirii diviziunii muncii, anumite functii ale activitatii economice s-au autonomizat in domenii sau sfere distincte: productia, cercetarea stiintifica, circulatia, repartitia, consumul si ameliorarea mediului natural.

→ Productia este acea sfera a activitatii economice caracterizata prin functia sa principala de combinare si utilizare a factorilor de productie in scopul obtinerii unor noi bunuri si servicii.

In functie de natura rezultatelor finale, productia poate fi productie materiala concretizata in producerea bunurilor materiale sau corporale si productie nemateriala reflectata prin prestarile de servicii.

In sfera prestarilor de servicii sunt cuprinse: transporturile, turismul, consignatia, consultatiile medicale, juridice si de educatie, munca in gospodarie, serviciile financiar-bancare si de asigurari, serviciile matrimoniale si religioase etc.

→ Cercetarea stiintifica s-a autonomizat ca sfera distincta, cu deosebire, in secolul trecut.

In functie de scopul urmarit, de metodele de investigatie si cadrul de organizare, cercetarea stiintifica se structureaza astfel:

cercetarea stiintifica fundamentala caracterizata prin activitati sistematice de investigare in scopul de a obtine, prelucra si utiliza informatii stiintifice necesare dezvoltarii cunoasterii asupra naturii si societatii. Rezultatele acesteia nu se concretizeaza in produse, tehnologii si retete;

cercetarea stiintifica operativa (operationala) reuneste activitatile necesare crearii de noi bunuri, proiecte, programe, tehnici si tehnologii aplicabile in activitatea social-economica.

→ Circulatia sau schimbul este acea componenta care asigura legatura functionala intre productie si consumatie, incluzand activitatile economice, care asigura deplasarea bunurilor de la vanzator la cumparator, pastrarea si depozitarea acestora, precum si schimbul de servicii intre agentii economici.

→ Repartitia, sfera a activitatii economice cuprinde doua procese distincte:

repartitia sau alocarea resurselor materiale si umane intr-o anumita structura cantitativa si calitativa necesara asigurarii factorilor de productie;

repartitia veniturilor obtinute prin distribuirea si redistribuirea acestora.

→ Consumul sau consumatia reprezinta scopul final si major al productiei, pentru ca "fiecare individ sa fie servit

Consumul este actul final al activitatii economice, care presupune utilizarea efectiva a bunurilor si seviciilor. Prin procesul consumului are loc recunoasterea sociala a utilitatii bunurilor economice. Astfel, prin natura si destinatia sa, consumul indeplineste o evidenta functie sociala reflectata in asigurarea si ameliorarea calitatii vietii.

Dupa stadiul si destinatia sa, consumul poate fi consum intermediar al prodfactorilor si consum final al satisfactorilor.

Consumul final consta in utilizarea unui bun economic, care nu participa la crearea altor bunuri. De exemplu, a purta o haina, a folosi un aspirator, a vorbi la telefon, a practica gimnastica de intretinere in forme organizate, a urma cursurile unei facultati reprezinta acte ale consumului final.

Consumul final este format din consumul populatiei sau personal si consumul public.

In ultima instanta, consumul final este expresia satisfacerii trebuintelor umane, contribuind in acest mod la asigurarea bunastarii sociale si dezvoltarea personalitatii umane.

Consumul intermediar vizeaza consumul de bunuri materiale pentru a produce alte bunuri, fara a include consumul de capital fix.

→ Protectia mediului natural, sfera distincta a activitatii economice are o importanta decisiva pentru dezvoltarea umana.

In conditiile instalarii unor fenomene de macropoluare cu caracter global, protectia si conservarea mediului dobandeste o importanta fundamentala pentru dezvoltarea social-umana.

In seria abordarilor stiintifice si realiste ale acestei problematici se inscrie contributia remarcabila a acad. N.N. Constantinescu.

Modelul oferit de reputatul economist roman cu privire la protectia mediului natural este axat pe urmatoarele coordonate:

cunoasterea temeinica a mediului natural si a interactiunilor dintre sistemul social-economic si sistemele naturale, prevederea consecintelor mai apropiate si mai indepartate ale acestor interactiuni;

utilizarea rationala, cu economicitate maxima a resurselor naturale, indiferent de originea lor;

prevenirea si combaterea scrupuloasa a degradarii mediului provocata de om si a celei produse de cauze naturale;

armonizarea intereselor imediate, de lunga durata si permanente ale societatii umane in utilizarea factorilor naturali de mediu: aer, apa, sol, subsol, flora, fauna, rezervatii si monumente ale naturii, peisaj etc.

Pe fondul analizei modelului prezentat se evidentiaza urmatoarele concluzii:

protectia mediului ca actiune umana cuprinde ansamblul activitatilor prin care dezvoltarea economica si sociala tine seama de cerintele si legile ecologice;

actiunile respective vizeaza, in principal, conservarea si ameliorarea calitatii resurselor naturale potentiale sau a celor atrase in circuitul economic, cresterea bogatiilor naturale si nu in ultimul rand, asigurarea unor conditii de viata tot mai bune pentru generatiile de azi si cele viitoare;

in actiunea de protectie a mediului, primordiala este prevenirea degradarii acestuia, deoarece costurile necesare protejarii mediului sunt cu mult mai mici decat cheltuielile pentru reabilitarea calitatii mediului natural;

economicul, socialul si ecologicul formeaza o unitate organica functionala pe principiul rationalitatii activitatii umane.

Pe langa structurarea activitatii economice pe domenii sau sfere, structura economiei poate fi analizata in functie de doua coordonate si anume:

a)      structura pe verticala;

b)      structura pe orizontala.

a) Structura pe verticala este data de nivelurile sau palierele economiei incluzand:

microeconomia definita prin totalitatea relatiilor functionale care se stabilesc intre agentii economici. Ea reflecta procesele, faptele, actele si comportamentele participantilor individuali la fluxurile economice;

mezoeconomia este o structura intermediara intre microeconomie si macroeconomie si cuprinde activitatea economico-sociala la nivelul ramurilor sau sectoarelor, precum si a zonelor economice;

macroeconomia reprezinta activitatile economice din cadrul unui stat, desfasurate in unitatea si interdependenta lor la nivelul unitatilor, ramurilor si zonelor teritoriale;

mondoeconomia sau economia mondiala se defineste ca ansamblu al economiilor nationale privite in interdependenta legaturilor economice dintre ele.

b) Structura pe orizontala a economiei cuprinde:

structura pe ramura: industrie, agricultura, silvicultura, constructii, transporturi, telecomunicatii, comert, turism etc.

structura sectoriala este data de:

1.sectorul primar grupeaza, in principal, activitatile legate direct de transformarea mediului natural: agricultura, pescuitul, activitatile forestiere si extractive;

2.sectorul secundar reuneste in componenta sa activitatile de prelucrare industriala si din constructii;

3.sectorul tertiar include activitatile economice din transporturi si telecomunicatii, serviciile financiar-bancare si de asigurari, turismul, consultingul managerial si de marketing, activitatile de reclama si publicitate comerciala, serviciile casnice, matrimoniale si religioase etc.

4.sectorul cuaternar (al materiei cenusii) grupeaza activitatile sub forma serviciilor de comunicatii si informatizare, cercetare stiintifica si invatamant, serviciile de educatie intelectuala si de perfectionare profesionala, precum si serviciile legate de organizarea si consumarea timpului liber (loisir).

Prin natura si finalitatea lor directa, serviciile oferite de acest sector au un continut eminamente social, contribuind in mod nemijlocit la cresterea calitatii umane a socialului.

Aportul social al acestui sector consta in ameliorarea amenitatii si satisfactiei de viata a oamenilor.

In concluzie, cresterea ponderii sectorului tertiar si a celui cuaternar in structura economiei unei tari, precum si sporirea ponderii populatiei ocupate in cadrul celor doua sectoare sunt indicatori referentiali ai bunastarii si nivelului de civilizatie ai unei tari, ai dezvoltarii umane durabile.

Conceptul de amenitate desemneaza atributul vietii de a fi placuta, agreabila, incantatoare, incarcata de farmec, obiectiva.

Raportandu-ne la aceasta evaluare este relevant faptul ca in tarile capitaliste dezvoltate ponderea populatiei ocupate in ultimele doua sectoare este de 70-75%, in timp ce in tarile aflate in tranzitia la economia de piata, aceasta pondere reprezinta doar 30-45% din populatia efectiv activa.