TRANSFERUL INTERNATIONAL DE TEHNOLOGIE

TRANSFERUL INTERNATIONAL DE TEHNOLOGIE

Transferul de tehnologie, ca forma a tranzactiilor internationale, reprezinta consecinta cresterii interdependentelor economice dintre statele lumii si a progresului tehnico-stiintific, remarcandu-se in economia contemporana ca un factor esential al cresterii economice.

Formele consacrate pe care le imbraca transferul de tehnologie sunt: licentierea, franchisingul, asistenta tehnica nebrevetata (know-how).

Licentierea

Intr-o acceptiune generala, licentierea este operatiunea comerciala prin care titularul unui drept de proprietate industriala transfera unei firme, toate drepturile de utilizare a brevetului de inventie, documentatia tehnica, procedurile tehnice, schemele operatorii de productie, metodele de exploatare a masinilor si marcile de fabrica si comert, toate acestea in schimbul unei sume de bani (redeventa) stabilita prin contract.

Contractul de licenta exprima acordul de vointa al partilor, referitor la transferul dreptului de utilizare a brevetului si, respectiv plata pretului, stabilind drepturile si obligatiile reciproce.

Partile contractante sunt reprezentate de licentiar care este titularul dreptului de proprietate industriala si de licentiat, respectiv beneficiarul exploatarii dreptului de proprietate.

In functie de continutul drepturilor conferite de licenta de brevet intalnim:

. Licenta exclusiva cand licentiarul acorda licentiatului dreptul exclusiv de folosire a inventiei, renuntand la posibilitatea de a transmite aceleasi drepturi tertilor sau de a utiliza in interes propriu inventia;

. Licenta simpla presupune ca licentiarul isi rezerva dreptul de a acorda 1icenta in cauza si altor beneficiari, existand si posibilitatea de a folosi inventia in scopuri proprii.

Licentele limitate (partiale) se deosebesc de cele nelimitate (totale) prin intinderea diferita a teritoriului unde sunt valabile, a duratei sau a specificu1ui activitatii pentru care se elibereaza licenta (prod. comercializare etc).

Prin procesul de vanzare a licentelor firmele urmaresc:

. incasarea unor venituri suplimentare rezultate din valorificarea unor drepturi de proprietate industriala;

. intrarea facila pe acele piete externe care agreeaza licentierea;

. internationalizarea afacerilor agentului economic respectiv licentierea putand constitui o etapa intermediara intre export (bazat pe productie interna si comercializare la extern) si delocalizarea productiei (proces de fabricatie in strainatate).

Franchisingul international

Franchisingul a cunoscut de-a lungul timpului o serie de definitii in functie de elementele care au fost considerate mai importante.

O definitie relativ completa este aceea care considera ca franchisingul este o tehnica de comercializare sau de distributie a produselor    si serviciilor prin care o firma numita cedent (franchisor) cedeaza unei persoane fizice sau juridice numita cesionar dreptul sau privilegil sa faca afaceri intr+un anumit mod, pe o anumita perioada de timp si intr-un loc determinat.

Contractul de franchising

Procesul de realizare a contractului de franciza cuprinde 3 faze:

precontractuala

contractuala

poscontractuala

In faza precontractuala, pe baza informatiilor pe care le obtin, in urma unei analize bine fundamentate, cei 2 parteneri au posibilitatea luarii deciziei de a colabora. Cedentul are obligatia de furniza o serie de informatii sincere si complete cuprinse intr-un document intitulat "Caiet de sarcini", care se refera la: segmentul de activitate vizat, vechimea si experienta intreprinderii, drepturile de proprietate intelectuala si brevetele de inventie pe care le detin, conditiile financiare (redeventa initiala, redeventele periodice, redeventele de publicitate), obiectivele si aria de exclusivitate acordata, durata colaborarii, posibilitati de reziliere, etc.

Faza contractuala cuprinde intervalul de timp situat intre incheierea propriu-zisa a contractului si momentul in care acesta expira sau este reziliat.

Contractul de franciza trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente:

. Obiectul contractului;

. Drepturile si obligatiile partilor;

. Conditiile financiare;

. Durata contractului;

. Conditiile de modificare, prelungire si reziliere.

Obligatiile cedentului sunt:

. transmiterea know-how-ului ;

. transmiterea dreptului de utilizare a semnelor distinctive;

. asistenta tehnica si/sau comerciala;

. aprovizionarea cesionarului cu materii prime, materiale etc, ale caror preturi vor fi stabilite periodic;

. exclusivitatea;

. publicitatea;

. asigurarea pregatiri initiale pentru managerii noii unitati si a personalului cu atributii de preparare si distribuire a produselor.

. sa nu incheie un contract de franciza cu un alt comerciant care sa incalce dreptul de exclusivitate al partenerului;

. sa acorde partenerului toate facilitatile si avantajele acordare altor membrii din retea.

Obligatiile cesionarului se refera la:

. respectarea normelor impuse de cedent;

. pastrarea secretului know-how-ului;

. plata taxelor si a redeventelor (obligatii financiare);

. sa se aprovizioneze cu materii prime, materiale etc. prevazute in contract, numai de la cedent sau de la distribuitorii agreati de acesta;

. sa vanda produsele la pretul stabilit de comun acord cu cedentul

. sa asigure calitatea produselor conform standardelor;

. sa restituie la expirarea contractului sau la rezilierea acestuia toate drepturile transmise si sa nu foloseasca informatiile confidentiale pe care le-a obtinut pe parcursul acestei colaborari in vederea derularii altei afaceri.

Etapa postcontractuala vizeaza activitatea partilor dupa incetarea relatiilor contractuale. In multe cazuri, cedentul impune fostului partener asumarea unor obligatii privind protejarea confidentialitatii afacerii, fapt ce se realizeaza prin stabilirea unor clauze de neconcurenta si nedivulgare.

Comertul international cu asistenta tehnica nebrevetata sau nebrevetabila (know-how, savoir faire)

Conceptul de know-how a inceput sa fie folosit in SUA la inceputul secolului trecut, capatand semnificatia prezenta in anii ' 50 in SUA si in Marea Britanie.

Know-how-ul reprezinta un ansamblu de cunostinte tehnice, experienta, abilitate tehnica etc., care ulterior pot fi brevetate. Acesta se refera la producerea, functionarea ori comercializarea unor produse sau la elaborarea unor tehnologii ori procedee tehnice.

Elementele know-how-ului se pot grupa in patru categorii: abilitate tehnica, experienta tehnica, cunostinte tehnice si procedee .

Abilitatea tehnica inglobeaza in egala masura atat abilitatea generala a unui tehnician datorata aptitudinilor sale naturale, ingeniozitatii sale, cat si dexteritatea dobandita de tehnician in privinta operatiilor in indeplinirea carora s-a specializat la intreprinderea la care lucreaza.

Experienta tehnica este dobandita de a persoana printr-o practica indelungata, implicand solutionarea problemelor ivite in legatura cu    indeplinirea sarcinilor. Acest termen presupune un grad mai inalt de activitate inte1ectuala.

Cunostintele tehnice sunt de a mare diversitate si cu un grad variabil de aport intelectual. Avem in vedere anumite cunostinte rezultate din tehnica curenta, care sunt necesare pentru optimizarea punerii in valoare a procedeelor utilizate si cunostintele dobandite prin intermediul progresului tehnic, despre care este instiintat publicul prin mijloace de publicitate ( exemplu descrierea inventiei cuprinsa intr-un brevet deja publicat, articolele si studiile din revistele de specialitate etc.).

Procedeele, metodele si tehnicile presupun o grupare de operatii dispuse intr-o anumita ordine si reunite prin scopul comun, care este obtinerea unui rezultat. Acestea pot fi brevetabile sau nebrevetabile. De regula, asemenea cunostinte (procedee) nu sunt brevetate, din considerente diferite: nu prezinta un grad suficient de noutate, lipsa anumitor elemente ce tin de esenta brevetului, lipsa interesului; existenta unui interes contrar cum este, cel legat de pastrarea secretului).

Piata investitiilor internationale

Din punct de vedere economic, prin investitii straine intelegem acele investitii rezultate din tranzactiile internationale, carora le este propriu un element de extraneitate si care constau in plasamente de capital sub forma de active reale (cladiri, echipamente industriale, mijloace de transport etc) sau financiare (actiuni, obligatiuni, plasamente bancare) in scopul asigurarii unui venit.

Formele concrete prin care o firma poate realiza o investitie internationala sunt:

• construirea "pe loc gol" a nei noi societati comerciale, sau infiintarea unei filiale in strainatate
• cumpararea de actiuni si-sau obligatiuni de pe o piata straina sau emise de o firma din alta tara
• preluarea unei firme straine sau fuzionarea cu o astfel de firma
• acordarea de credite financiare unor agenti economici dintr-o tara, sau unor agenti economici straini ce opereaza pe propria piata
• incheierea de contracte internationale de leasing si franchising numai in masura in care acestea vizeaza si actiuni internationale.

Investitiile straine directe

Investitiile straine directe (ISD), constau in proprietatea unui rezident strain asupra unor active, cu scopul de a controla folosirea acestor active.

Prin urmare, investitiile directe sunt acele tipuri de investitii in care investitorii emitenti ai fluxurilor investitionale dispun de posibilitatea de control si decizie asupra activitatii agentilor economici receptori ai investitiilor. In aceasta categorie de investitii agentul economic emitent se angajeaza in afaceri economice pe termen lung si cu un capital mai mare, asumandu-si riscuri si implicit costuri suplimentare, legate de distanta, decalaje informationale, diferente culturale si alte aspecte ale unui mediu de afaceri strain. Aceste costuri suplimentare trebuie sa fie compensate de castiguri mai mari decat cele care ar fi fost obtinute pe piata locala.

Caracteristica esentiala a investitiilor straine directe o constituie controlul exercitat de investitor asupra activelor in care a investit. Din acest punct de vedere, investitiile straine directe constau in transferul peste granita a unui pachet industrial care cuprinde capitalul propriu-zis, tehnologii, sisteme de organizare industriala, cunostinte aplicate de marketing si management etc., care permit proprietarului sa-si exercite dreptul de control asupra investitiei. Controlul nu reprezinta o suprastructura administrativa, ci presupune participarea directa la organizarea si conducerea active lor in care s-a investit.

Investitiile de portofoliu

Investitiile de portofoliu reprezinta o varietate de investitie externa concretizata in plasamente de fonduri in strainatate, in achizitionarea de valori mobiliare (actiuni, obligatiuni, titluri de credit). De regula investitia straina de portofoliu presupune cumpararea de hartii de valoare emise de firme sau de state straine. Firma care finanteaza (prin cumpararea de actiuni sau obligatiuni) nu participa la conducerea activitatii economice a firmei emitente si nici nu detine controlul asupra acesteia.

Investisiile externe de portofoliu mai sunt numite si fonduri comune investitii.

Ele constituie intotdeauna un plasament pur financiar care nu presupune stabilirea unui raport sub aspectul managementului, controlului etc, intre agentul emitent si cel receptor. Sunt preferate de investitori, acele piete instabile intrucat le pot parasi cu usurinta la nevoie.

Dezvoltarea si accelerarea investitiilor de portofoliu este rezultatul a numerosi factori cum ar fi: dezechilibrul balantelor de plati, excedentele comerciale ale unor    tari care isi plaseaza fondurile pe ceasta piata, politica excesiv de restrictiva a unor state in domeniul creditului intern etc.

Fluxurile investitiilor de portofoliu se deruleaza in functie de zonele din care provin solicitantii, cat si de tarile din care sunt lansate impumuturile. Asa cum rezulta din datele statistice internationale; cele mai numeroase imprumuturi sunt lansate pe piata. tarilor dezvoltate in special Elvetia, SUA, Luxemburg, Germania, iar in ultimii ani, Japonia.