Notiuni de ameliorare a arborilor pe specii

Imbunatatirea calitatii plantelor cultivate si a animalelor domestice a fost practicata din cele mai vechi timpuri. Realizata initial empiric, ameliorarea plantelor si animalelor a devenit o stiinta. Ameliorarea ramane, in pofida interferentei stiintelor genetice si evolutioniste, arta de a schimba si imbunatati ereditatea organismelor in directia dorita de om, in acest proces de ameliorare creandu-se noi genotipuri cu calitate deosebita.

1.Trasaturi genetice specifice arborilor

1.Arborii detin mari rezerve de variabilitate genetica avand un mare grad de heterozigotie pentru multe caractere, asa cum dovedesc multe categorii de marcheri genetici, biochimici, inclusiv ,,amprentele genetice" utilizati in acest scop.

2. Arborii se caracterizeaza printr-o mare frecventa a sistemelor poligenice si polialeice; numarul considerabil de caractere de ordin cantitativ, care rezulta din interactiuni genice si alelice complexe confera arborilor o pozitie deosebita pe plan genetic si ecologic.

3.Arborii au o mare susceptibilitate fata de influentele factorilor de mediu, ceea ce face ca problema interactiunii dintre genotip si mediu sa ocupe un loc important in metodele de testare si ameliorare a diferitelor caractere.

4.Arbori sunt plante ,,sociale" edificand populatii extinse, comunitati largi in care se manifesta un flux de gene foarte mare. In populatiile alogame de arbori, amplitudinea polenizarii incrucisate poate atinge cote deosebit de ridicate, deoarece suprafetele de schimb de gene sunt foarte mari.

5.La populatiile de arbori, homeostazia genetica se manifesta cu deosebita intensitate, astfel incat, chiar in interiorul unor colectivitati de arbori relativ restranse si izolate(ex. fagul din Dobrogea).

Rolul izolarii reproductive nu poate fi exclus, intreruperile din arealul oricarei specii duc evident la diferentieri genetice adecvate ca urmare a reducerii fluxului si a influentelor mediogene cu puternice efecte selective.

Intarzierea metodologica a ameliorarii forestiere fata de cea a plantelor agricole s-a redus considerabil in ultimii ani, in raport cu plantele care au un ciclu scurt de viata; inconvenientul longevitatii mari a arborilor subzista, chiar daca acesta a putut fi intr-o oarecare masura micsorat in schimb, avantajul unei variabilitati naturale intacte pare a fi un apanaj de necontestat al ameliorarii forestiere.

In Antichitate si in Evul Mediu practica selectiei era deja cunoscuta, stiut fiind faptul ca agricultorii neolitici au avut primele performante in ameliorarea empirica a plantelor cultivate. Incepand cu 1840 Philippe Andre de Vilmorin studiaza comparativ diferite rase de Pinus sylvestris si Pinus laricio in functie de rectitudinea tulpinii, forma coroanei, dispozitiei ramurilor pe trunchi, etc. Studiul raselor de arbori forestieri a continuat in cursul celei de-a doua jumatati a secolului XIX. Ameliorarea arborilor forestieri se impune treptat ca o preocupare speciala sustinuta de marile descoperiri ale geneticii secolului XX. Deceniul 1960-1970 a fost consacrat analizei variabilitatii intraspecifice a principalelor specii(molid, brad, duglas, pin).

Ameliorarea forestiera in Romania a avut ca promotori cercetatorii de selectie si silvicultorii Zaharia Przemetki, Anton Radulescu, Petre Grunau si Marian Petcu.