TUFISURILE DE MUNTE

TUFISURILE DE MUNTE

Dupa cum jos, spre stepa, padurea deasa se schimba in palcuri de tufarisuri, cu indivizi tot mai piperniciti, pana ce ajung una cu pamantul inainte de a disparea, tot asa si sus la munte. Si iaras dupa cum la poalele padurilor de dealuri stau brae de arbusti mai rasariti ori mai marunti, indesandu-se acolo

unde cei mari le lasa un ochiu mai prielnic de trai, tot asa e si sus in padurile de brazi.

Tufisurile de munte sunt tot atat de frumoase, ca si cele de dealuri. Ba uneori dau tablouri mai invioratoare, tocmai prin contrastul florilor lor, cu panza deasa, rnereu aceiasi, a cetenelor de bradet.

Fig. 111. Socul de munte

Inviorator tablou il da si Socul-de-munte (Sambucus racemosa) care se deosibeste de socul obisnuit prin frunzele mai mici, numai cu cate 3 frunzisoare fiecare, mai ascutite si mai dintate, colorate mai inchis, chiar albastrui pe dos. infloreste de timpuriu, prin Mai, ca sa aiba vreme sa i se coaca fructele. Florile marunte, verzi, nu formeaza o tipsie asa de larga, ca la socul de deal. Frumoase sunt boabele, stropi de margean pe fondul intunecat de cetini, adevarata podoaba in mohorata padure de brazi.

Fig. 112. Caprifoiul (K.)

Si caprifoiul (Lonicera xylosteum) acolo sus, in padurile de brazi, pare mai mandru, decat jos in tufarisurile dealurilor. Cu florile lui galbui, putin impintenate, stranse doua-trei la subsuoara frunzelor, cu fructele lor, doua cate doua pe o codita, rosii, naste stropi vioi, in cadrul intunecat.

Maciesul din ses, isi are representantul sus in bradet, pe trandafirul-de-munte (Rosa adenophora), cu ghimpi subtiri, numai jos pe tulpina, cu flori mai marunte, dar tot trandafirii, iar fructul ceva mai rotund, plecat in jos, tot ca de margean.

Prin locurile mai umede, razlete sau in mici grupe, traeste tulichina sau cleita (Daphne mezereum), cel mult pana la 1 m. de inalt, cu frunze ca de dafin, inguste si lungi, infloreste de timpuriu, aproape in spuma omatului, cand atrage piiviiea prin florile marunte, cu miros de zambila, trandafirii, ingramadite spre varful crengutelor, adevarate spice inflorite. In locul florilor, in toiul verii, printre frunzele inguste, iarasi bat la ochi fructele marunte, boabe rosii ca sangele, cat firele de mazare.

Fig. 113 Tulichina (K).

E un copacel foarte otiavitor. Otrava e cuprinsa in scoarta dar si in fructe. Din coaja se scoate vopsea galbena dupa cum fructele coloreaza ros.

Fig. 114. Larice pipernicit din Bucegi la limita padurilor. (Revista Padurilor, cliseu G. Panaitescu).

Padurea de brad se opreste, tufisurile se intetesc, marunte, caci vremea aspra nu le da voie sa se inalte prea sus.

Podoaba muntilor o fac brazii si molizii. Ei le dau imbracamintea severa, aceeasi vara si iarna. Bradul e simbolul voiniciei si al regularitatii. Mandru, se inalta dupa cea mai desavarsita linie verticala; din trunchiul sau ies ramuri ce se resfira orizontal, umpland spatiul unui con. Neclintit ramane pe vreme rea, ori cand soarele il mangae. Vijelia poate sa suere spre vale; ca si zada, abea daca-si leagana varful mladios ori cetinele bogate; cu sulita strapunge pavaza ometelor iar coama pletoasa a ramurilor cu frunze lucioase repede scutura zapada ingramadita. Mai intotdeauna invingator, in zona in care ii e ingaduit sa creasca, e invins de indata ce nazueste mai sus.

Daca vantul trece manios, alunecand peste luciul cetinei din armata intreaga a bradului, il ataca inversunat, doborandu-l daca il prinde singuratec. Mandra faptura e de necunoscut atunci; cu crengile rupte dinspre partea vantului ajunge aproape schilod. In cele din urma se da invins, oprindu-se in loc.

Dar unde bradul nu poate dainui, jepul pitic (Pinus pumilio) alcatueste tufisuri dese ce inconjoara chelia stancoasa a muntelui. Cu cata truda insa ajunge sa vietuiasca aicea ! Cat de inchircit si chinuit e neamul bradului inalt si al pinului ramuros ! O lupta zilnica, vajnica, trebue sa duca impotriva ne-prielniciei locului.

Radacinile au de luptat cu neospitalitatea stancilor; trunchiul trebue sa se apere contra frigului si vartejelor de vanturi.

De aceia trupul intreg e strans gramada, cu ramurile sucite, strambe, noduroase, un contrast izbitor fata de bradul, ruda sa din vale, inalt, drept si mandru. K infatisarea omului crescut in nevoi, chinuit de mic, garbovit inainte de vreme, alaturea de cel chipes, avand de toate, sanatos si cu formele depline ale unei statui antice.

Jneapanul e tipul nevoiasului din lumea arborilor. Radacinile lui? Niste serpi ce se svarcolesc si se taiasc spre gasirea unui culcus. Ici cuprind strans stanca, dincolo o inconjoara, inaintand cu precautiune, cautand o crapatura ori un loc cu grohotis, spre a se infunda cat de cat in pamantul bun de strabatut, iti fac impresia unor brate de caracatita, ce tin strans inlantuita prada, cu sutele de ventuze, sa n'o scape.

Din cauza ca radacinile nu sunt bine intepenite in pamant, arborasul ar fi o jucarie a vantului, daca s'ar incumeta sa-si inalte varful mai rasarit. Lesne ar fi smuls si rostogolit in vale ca un scaiu uscat. Dar nu se poate inalta si din pricina altui dusman: gerul, care arde mugurasul plapand mai rau decat arsita soarelui. Si atunci arborele se tine aproape de pamant, se pituleaza printre stanci, se ascunde, legandu-se vecin cu vecin, intr'un ajutor reciproc.

De aceea ramurile seamana cu radacinele, numai ca sunt acoperite cu solzisori desi, de sub aripa carora ies cate doua frunzulite subtiri si ascutite ca acele. Lungi, noduroase, ciuntite, sucite ca si cand ar fi servit de jucarie vreunui urias manios, ramurile se tarasc la fata pamantului, se incolacesc cu ale vecinului, formand astfel cat tine jneperisul, o pasla de cetini. Vai de calatorul nebagator de seama, care pierde cararea taiata printre cultucele de jepi; pana ce strabate desisul, il trec sudorile ca si cand s'ar acatara pe pieptisul cel mai stancos al muntelui. Incalcitura deasa a ramurilor mladioase, adevarate ganjuri infrunzite asvarlite gramada pe plaiu, constituie insa apararea cea mai sigura contra vijeliilor si a gerurilor aprige. Furtunile aluneca peste acoperisul de frunze. Valul vantului, greu strabate impletitura ramurilor, pierzandu-si puterea, dupa cum valul marii aluneca peste bolovanii rotunzi din spre term.

Fig. 115 Portul.unei tufe de iebi (K)

Aerul se incalzeste mai incet; piatra mai repede. Frunzele si mugurii se tin in apropierea pietrii, nelasand in acelas timp sa se strecoare caldura cu usurinta, dupa cum parul si penele opresc pierderea caldurii din corpul animalelor. Jneapanul mai are insa de invins pe dusmanul vietatilor din regiunile muntoase: nametii ingramaditi peste masura in timpul iernii si care de multe ori scoborandu-se cu iuteala spre valul pot distruge - sub forma de lavine - si asezamintele omenesti, ingramadindu-se pe capul bietului arboras, l-ar schilodi, rupandu-i cracile daca acestea n'ar fi elastice ca otelul. Calatorul ratacit prin tufisurile de jepi, cunoaste amagirea ramurii destul de groase ca sa-l suporte. Abea a pus piciorul pe ea si se afunda mai rau in marea de cetini, caci ramura mladioasa se indoaie fara sa se rupa. E arma de aparare contra apasarii ometelor. Cu cat zapada creste in grosime, cu atat arborasul se culca mai la pamant, stand astfel pitulat toata iarna, sub pavaza rea conducatoare a omatului. Iar cand vantul cald de primavara inlatura incetul cu incetul imbracamintea de iarna, si cand degetarutul isi face loc prin mustul omatului, vestind prin clopotele lui albastrii, ca vieata invie si pe varfurile inalte, atunci si jneapanul se desteapta din amorteala indelunga, indoindu-si ramurile spre lumina, spre vant. Acum vantul e necesar vietii lui; din dusmanul cel mai rau si-l face prieten. In seama lui isi da noianul pulberii galbene, ce se scutura din conulete mici, ascunse sub canaful argintat, din varful ramurilor. Prin suflarea vantului polenul e imprastiat spre alte conuri mai mascate, ale caror solzi se resfrang putin, pentru ca sa lase deschisa calea catre ousoarele ce asteapta binecuvantata ploae aurie. Planta chinuita, mereu la panda sa scape de nevoi, traeste cateva clipe de bucurie, caci i se implineste visul de vietuitoare. In jurul ei se intinde hora mandrelor floricele de munte, imbracate in hainele cele mai frumoase.

Mai pe urma incepe din nou viata plina de griji si de lupta.

Jneapanul nu are aproape nici o intrebuintare; lemnul e prea noduros, de si tare ca fierul. Cel mult, la strung, se fac din el obiecte marunte. In schimb din frunze se scoate "Balsamul de Carpati', mirositor.

Ienuperii pitici (Juniperus nana) sunt tovarasii de suferinta ai jepilor. Pe Bucegi, pe Ceahlau ori pe Pietrosul din M-tii Rodnei, formeaza cultucele verzi inchise, care impestriteaza pajistele alpine la marginea lor inferioara. La inceput se tin ca o cununa de frunze verzi; cu cat se urca mai spre mari inaltimi, cu atat tufele devin mai raslete, mai una cu pamantul. Pe urma se vad numai fire pipernicite, tuf usoare, pentru ca sa dispara cu totul.

In schimb o ruda de aproape a lor, e mai norocoasa, caci creste mult mai jos, scoborandu-se si in tinutul fagului. Aceasta e: Ienuperul comun (Juniperus communis), care poate sa se inalte si cat alunul. E raspandit mai mult in Banat si Oltenia, unde se scoboara pana in zona dealurilor, in luminisurile padurilor de fag. Mai la Nord, in Carpatii Transilvaniei, Moldovei si ai Bucovinei, se tine numai de brad. Explicarea e data de tara lui de bastina, in tinuturile mai calde.

Ienuperul are trunchiul la inceput neted; mai pe urma devine scortos, pare ca ar fi acoperit cu sdrente. Frunzele, cate 3 la aceeasi inaltime, in noduri departate au verdele mai inchis pe fata, mai deschis pe dos, cu o muche in lung. Florile barbatesti marunte, stau gramagioara. Cele fe-meesti ca niste muguri, sunt inconjurate de mai multi solzisori, ca intr'o cupa, care devine carnoasa si inchide

cele 2-3 semincioare. Fructele de ienuper, frumos colorate ca si porumbelele, nu devin moi decat inspre toamna celui de al doilea an.

Fig. 116. Crenguti si fructe de ienuper (R).

Fig. 117-118

Ienuperul este un copacel mai folosit, cultivat in parcuri, marind numarul acelora care raman verzi si peste iarna. Totusi, pe aiurea, din partile mai groase ale trunchiului cu lemn tare, se fac linguri, furculite, cutii si chiar vase. Crengile mai drepte dau lemn bun pentru bastoane ori cozi de bice. In schimb multa cautare au boabele de ienuperi, zise prin Bucovina si inibahar; din ele se scoate o esenta mirositoare si chiar spirt, se intrebuinteaza in medicina populara, sau ca mirodenii.

Mai sus de domnia jnepilor vin afinisurile, covoare persiane, dese, tufe marunte cu crengute mladioase si frunze lucitoare. Asa sunt:

Merisorul (Vaccinium uliginosum) mai naltut, cu frunzele ca ale graului de primavara, batand in albastru pe dos, cu florile rosiatice si merisoarele acrute negre, cu bruma.

Afinul (V. Myrtillus) mai mic, mai comun, cu frunze ce cad toamna, cu flori micute rosietice si cu fructele negre, in alte tari foarte folosite ca dulceata, compot. Prin el se coloreaza vinul in ros si se scoate din ele o culoare frumoasa rosie.

Pomusorul (V. V ittisidaea) zis si merisor, coacaze-de-munte se scoboara si pana'n padurile de brazi. Are din potriva frunze care stau si peste iarna, flori albe si fructe rosii ca pomusoara. Si mai sus, la munte conditiunile se schimba din nou. Temperatura e scazuta si capricioasa dela zi la zi, vanturile care sufla cu putere, vremea scurta de vegetatie, redusa la 3-4 luni, lumina mai puternica si umezeala mai multa, fac ca arbustii care se incumeta pana pe marile inaltimi, sa se reduca la radacini adanci, ca sa-i intepeneasca bine, iax trunchiurile raman numai ca niste crengute, ciucura de flori.

Fig. 120 Smirdar, (Rhododendron kotschyi),

Asa traeste smirdarul, frumosul smirdar - care asvarle primavara jarul boghioaselor sale flori, pe coasta Bucegilor, fiind vazute de jos, din drum de fier, cum intri in Sinaia. Rar planta de munte care sa fie alintata cu atatea numiri de catre Roman. Ii spune bujor-de-munte in amintirea florilor lasate'n sat, Ruja-muntilor sau trandafirasi de munte.

"Nu-ti mai vine sa te scoli de pe pernele adanci si moi, cu frunzele lor marunte si cu mirosul usor rasinos, sanatos, datator de viata, care-ti parfumeaza hainele'    Bucura Dumbrava).

O alta podoaba a Carpatilor e argintica (Dryas octopetala), cu flori mari, frumoase stele cu 8 raze albe cu omatul, in jurul manunchiului bogat de stamine galbene-purpurii. Si ea e lemnoasa, dar atat de mica incat nici nu se deosebeste de vecinele ei, buruieni erboase. De altfel e o ramasita scumpa de pe vremea cand varfurile carpatice purtau scufie de ghiata, ca si Alpii.

Alaturea de ele amestecandu-se cu ierburile, de mici nu-le poti distinge usor sunt neamurile salciilor, salcia pitica cu cateva frunze si cu multi matisori.

De altfel aceste sunt dintre cele din urma tipuri de arbusti, care ajung pana la inaltimile, aiurea, acoperite cu omat. Mai sus e domnia lichenilor scortosi si a stancilor goale.

Fig. 121. Argintica (d M. Branza)