Administratia scolara

ADMINISTRATIA SCOLARA

Administratia scolara reprezinta activitatea de conducere executiva a sistemului de învatamânt, realizata în mod planificat, pe baza legislatiei în vigoare aplicabila pen-

tru gestiunea corespunzatoare a resurselor pedagogice existente la nivel central, teritorial si local.

Sarcinile specifice administratiei scolare vizeaza astfel organizarea si valorificarea urmatoarelor categorii de resurse pedagogice:

resurse didactico-materiale ale institutiei scolare (spatiul si timpul scolar, mijloacele de învatamânt, arhitectura scolara etc.)

resurse umane ale institutiei (cadrele didactice, elevii etc.) si ale comunitatii e-ducative locale (vezi raporturile cu parintii, cu alti agenti sociali etc.)

resurse financiare, provenite prin distribuirea bugetului central, teritorial si local si prin antrenarea altor surse, interne si externe, de suplimentare si de ajustare a fondurilor necesare;

resurse informationale, preluate din legi, hotarâri, ordine, dispozitii, regulamente, norme, instructiuni, previziuni, statistici etc.

Evolutia activitatii de administratie reflecta mutatiile istorice înregistrate în conceptia despre gestiunea resurselor (vezi De Lansheere. Viviane. 1992. pag. 704-711).

Administratia traditionala, dezvoltata în secolul XIX, presupune o gestiune artizanala, bazata pe aplicarea integrala si 'servila' a unor reguli care sunt mai mult implicite decât explicite.

Administratia industriala, dezvoltata la începutul secolului XX, presupune o gestiune a Întreprinderii cu o anumita baza stiintifica de organizare care urmareste cresterea randamentului în munca, realizarea sarcinilor de productie în etape precise, transformarea omului dintr-un simplu executant într-un 'om-masina'.

Administratia umanista, dezvoltata pe fondul elanului democratic al anilor 1930, presupune o gestiune a muncii care angajeaza participarea omului la alegerea obiectivelor si a mijloacelor tehnice adecvate, o transformare a sa dintr-un executant într-un initiator.

Administratia de tip structuralist, dezvoltata în anii 1950. presupune o gestiune a sistemului bazata pe: definirea operationala a problemelor - elaborarea solutiilor ipotetice - aplicarea solutiilor ipotetice - realizarea actiunilor necesare pentru rezolvarea problemelor - evaluarea rezultatelor.

Acest tip de administratie, desi marcheaza un progres tehnologic evident, are tendinta de 'a gira mai mult ceea ce exista decât ceea ce ar trebui sa existe' (idem, pag.707).

Administratia realizata în sistem deschis, dezvoltata dupa 1960-1970, presupune gestiunea competentelor afirmate individual si în retea în conditii specifice întreprinderilor complexe de tip postindustrial. în acest context decizia se bazeaza nu numai pe rezultatele factuale ale executantilor ci si pe calitatile creative ale initiatorilor (capacitate de comunicare-organizare-flexibilizare-activare în echipa) valabile în conditii de descentralizare si de autonomie functionala.

Specificul administratiei scolare, în conditiile societatii postindustriale. de tip informational, evidentiaza tendinta transformarii organismelor de conducere executiva în servicii de conducere manageriala, care implica abordarea globala-optima-strategica a problemelor educatiei. Ele asigura caile de actiune necesare pentru comanda si executia corecta a sarcinilor în termeni de autoritate politica si de responsabilitate juridica, revelatori la nivelul functionarii organizatiei scolare în ansamblul sau (vezi Dic-tionnaire encyclopedique de l'education et de laformation, 1994. pag.37-39).

Acest proces marcheaza saltul de la gestiunea administrativa a resurselor educatiei la gestiunea pedagogica a întregii activitati de formare-dez'oltare a personalitatii umane la nivelul unei organizatii scolare, care solicita conducatorului (profesor-inspector scolar, profesor-director, profesor-metodist, profesor-consilier etc.) calitati noi, speciale, de animator, formator, inovator etc.

Factorii de conducere implicati în administrarea educatiei sunt angajati astfel nu numai în cunoasterea si aplicarea 'textelor legislative oficiale', ci si în gestionarea pedagogica a sistemului de învatamânt care presupune:

stimularea metodologica a echipei didactice, individual si în grup, 'pentru a constientiza propriile sale necesitati' (vezi Dictionnaire encyclopedique de l'education etde la formaîion, 1994, pag.64);

rationalizarea sociala a raporturilor existente între costurile si beneficiile educatiei;

- valorificarea prioritara a resurselor umane existente la nivelul institutiei scolare si la nivelul comunitatii educationale locale;

- reglarea-autoreglarea permanenta a activitatii prin actiuni de perfectionare si de cercetare pedagogica/didactica;

asumarea rolului de agent al dezvoltarii si al inovarii organizatiei scolare la nivel de sistem si de proces.

Aceasta evolutie impune operationalizarea 'unui vocabular specializat în administratia scolara' care permite analiza raporturilor dintre:

- cost si beneficii, cheltuieli si eficacitate;

- nevoile educative fundamentale - nevoile educative speciale;

- mecanismele manageriale de centralizare-descentralizare;

- structurile de conducere bazate pe autoritate formala-nonformala;

actiunile manageriale de informare-evaluare-decizie (vezi Valerien, Jean, 1991, pag. 199-209).

- Vezi Conducerea scolii.