Adaptarea scolara - o conditie a reusitei scolare

Adaptarea scolara - o conditie a reusitei scolare

Adaptarea este o caracteristica proprie oricarui sistem dotat cu mijloace de autoreglare. Aceasta are mecanisme specifice de realizare, niveluri diferite de complexitate, tipuri distincte (senzoriala, nervoasa, sociala etc.), durate variabile de stabilitate a procesului si o anumita polaritate.

Dupa Sutter ("Dictionar Enciclopedic de Psihiatrie" , vol. I, 1987), adaptarea este o modalitate de a "raspunde armonios conditiilor unui mediu determinat sau unor experiente noi". Virel (1977) considera ca ea reprezinta "o transformare a doi termeni fata in fata" pentru ca presupune nu numai modificarea comportamentului individului in functie de conditiile de mediu, ci si evolutia mediului in care acesta traiste si asupra caruia actioneaza.

In general, se considera ca un individ este adaptat diferit de la o varsta la alta, cu atat mai mult cu cat are mai frecvente si profunde raporturi interpersonale cu ceilalti indivizi ai ambiantei sale sociale. Se poate vorbi despre un "spectru" al adaptarii, care cuprinde:

Indivizi bine adaptati, care se comporta ca atare in orice situatie;

Persoane adaptate, dar la o arie ingusta de situatii, ca diversitate si extensie;

Persoane general inadaptate.

Mai intai mediul familial si scolar, apoi cel profesional si social vor constitui etape de adaptari si remodelari succesive ale individului. Acest proces presupune asimiliarea de noi valori si respectarea lor, interese, cunostinte, dar si renuntari la atitudini sau chiar valori personale care se dovedesc nefunctionale, pentru ca nu sunt acceptate (sau acceptabile) de catre societate.

Adaptarea sociala este "un produs al acumularii si condensarii in timp a reactiilor de interdictie interpersonala, un proces de integrare activa a persoanei in micro- si macro-colectivitatea in care traieste". (Sutter, op. cit.).

Integrarea sociala, ca nivel superior al adaptarii, este un proces constient si voluntar de aderare continua si dinamica la viata si relatiile sociale, realizat prin "asimilarea de roluri sociale, norme morale, valori cultural-stiintifice, modele (sau ajustari ale comportamentelor individuale), complementate de acomodari si constructii asimptotice la nivelul personalitatii" (Sutter, op. cit., vol. II, 1988).

"Pragul" principal pentru testarea adaptabilitatii generale a unui individ tanar este scoala, cu sarcinile si exigentele sale intelectuale si sociale. "Confruntarea" cu mediul scolar va proba validitatea modalitatilor de comportament in curs de constituire. Acesta este si momentul cand adaptarea sociala, in sens larg, incepe sa fie luata in considerare printr-unul din aspectele sale particulare specifice unei categorii de varsta - adaptarea scolara. Esenta adaptarii scolare consta in ajustarea reciproca a procesului de educatie si a caracteristicilor de personalitate ale elevului.

Cei mai importanti indicatori in evaluarea adaptarii scolare sunt:

aptitudinea elevului de a-si insusi informatiile transmise, inclusiv posibilitatea de operare cu acestea, priceperile si deprinderile de studiu etc.;

capacitatea de relationare cu grupul scolar;

interiorizarea unor norme scolare si valori sociale acceptate.

Vom prezenta in continuare, din punct de vedere cronologic, principalele tipuri de abordare a adaptarii infantile in literatura de specialitate: "organicista", sociologizanta, dinamica.

Abordarea "organicista"

Pune accentul pe faptul ca "variabilitatea interindividuala a caracteristicilor psihologice reflecta variabilitatea interindividuala a caracteristicilor organice" (Perron -1971). Consecinta directa a acestei teze este ca se ofera conduitelor negative o explicatie de tipul "inadaptat din nastere" sau "copil anormal", fapte inexacte, care in prezent sunt foarte rar utilizate. O asemenea pozitie favorizeaza un anumit "fatalism educational" si incurajeaza abandonarea oricarei tentative de interventie sociala sau pedagogica..

Abordarea sociologizanta

Dezvoltata ca o replica la teoria precedenta, sustine ca la originea tuturor formelor de inadaptare exista cauze sociale, evidentiate prin reguli si constrangeri ale mediului la care copilul trebuie sa se supuna sau sa faca fata.

Admiterea dominantei socialului in explicarea adaptarii "de limita" a dus la utilizarea conceptului de "debilitate subculturala" (Lewis - 1933, Perron - 1992). Cercetatorii au constatat ca multi elevi proveniti din medii socio-culturale puternic dezavantajate (din mediul rural, din familii cu un statut economic si cultural scazut) prezentau semnele unui anumit retard intelectual, adesea irecuperabil daca acele conditii au actionat prelungit si profund. S-a demonstrat astfel ca, factorii sociali pot marca serios dezvoltarea intelectuala si culturala a elevilor.

Abordarile dinamice

Studiaza dezvoltarea cognitiva si formarea personalitatii intr-o viziune integrata, relevand ce componente se traduc in acte de relationare adaptata. S-a constatat6 ca exista o dinamica personala de modelare si "management" a "dotarilor genetice" si a influentelor externe. Semnificatia pentru fiecare individ a evenimentelor "istoriei" sale in construirea structurii personale are o dinamica irepetabila si, in acelasi timp, constitue originea dezvoltarii comportamentelor adaptate. Modul particular de combinare si interacsiune a tuturor factorilor, dar mai ales momentul si tipul impactului lor asupra copilului vor duce la configuratii si moduri de adaptare sau de inadaptare extrem de diverse.

Acesta este punctul de plecare al demersurilor optimiste, care admit ca educatia are un rol important in compensarea, atenuarea si chiar schimbarea efectelor unui mediu social defavorizant.