Comunicare si persuasiune in actul didactic

Comunicare si persuasiune in actul didactic

(din perspectiva pedagogica si retorica)

Nu stim daca a existat o epoca a incomunicabilitatii - desi se zice ca ar fi existat chiar una "de glorie' - dar cu siguranta "a venit alta care vrea si chiar reuseste sa demonstreze ca, nu se poate sa nu comunici'1. Tema comunicarii a devenit cea mai prezenta in atentia tuturor cercetatorilor din domeniul stiintelor umane: psihologie, pedagogie, sociologie, filosofie, management. Ideea subordonarii comunicarii epocilor in care aceasta se desfasoara a fost recunoscuta de retorica in toate etapele ei de manifestare. Este cunoscut faptul ca la inceputurile sale, mai intai in Grecia, apoi in Roma Antica, retorica a fost definita ca "arta a comunicarii' avand ca scop convingerea unui auditoriu pentru a face (sau nu) ceea ce doreste oratorul. Astazi subordonarea aceasta este mult mai ampla si mai diversa. Tehnica si tehnologiile de pilda pun in slujba comunicarii mijloace noi care o influenteaza atat in eficiente cat si in continut. Putem decela astazi doua forme de comunicare: comunicare om-om si comunicare om-masina. Unele cercetari indica faptul ca prima forma de comunicare pierde teren in fata celei de-a doua. Alte cercetari insa dovedesc faptul complementaritatii si unitatii celor doua forme. Extensia faptului si cuprinderea comunicarii in ambele planuri permite formularea ca "totul este comunicare' - "pentru ca ea se afla in inima vietii umane sociale'2. Ea, comunicarea indeplineste nu numai o nevoie persuala ci si una sociala. In consecinta ea trebuie invatata. La aceasta contribuie, intre altele, pedagogia si retorica. De aceasta urmeaza sa ne ocupam in studiul de fata. Luam la cunostinta mai intai cu diferite situatii de comunicare. Astfel:

a) relevanta este pentru ambele discipline "comunicarea prin coprezenta'. Coprezenta pastreaza contactul vizual al partenerilor si intr-un caz si in celalalt. Continutul (de idei) mesajului insotit de gesturi, mimica etc. asupra carora retorica a oferit multe recomandari (a se vedea "Ars oratoria' a lui Quintilian) inca dn antichitate;

b) comunicarea cooperanta si egala intre neegali este destinata unirii eforturilor spre atingerea unui obiectiv comun. Ea presupune acceptarea egalitatii intre neegali si intovarasirea "pana la trecerea puntii' adica cooperarea in munca (ex.: grupurile mixte de civili si militari constituite pentru gestionarea unei crize);

c) comunicarea cooperanta intre asemanatori, ca o cooperare imediata din care partenerii extrag indemnuri, sfaturi sau afla modalitati de a reactiona, de a accepta ori evita angajarea in vederea succesului unui actiuni (ex.: asociatiile culturale);

d) comunicarea cooperanta dar neegala se rezuma la o cooperare minima sau la diagnosticarea unei situatii. Rolurile sunt in acest caz inegale si impartite: unii dau ordine (sefii), altii le executa (subordonatii); unii vorbesc (profesorii), altii asculta (elevii) s.a.m.d.;

e) cooperarea normativa, de ierarhizare este o prelungire a comunicarii intre neegali; ea este specifica organizatiilor puternic structurate, ierarhizate (ex.: in administratie, in armata) in care subordonarea este acceptata si recunoscuta ca o disponibilitate de prelungire a ei, dincolo de momentul interrelationarii.

Teoria (sau teoriile) actuala a comunicarii se articuleaza inevitabil cu teoria competentelo Competentele de comunicare cuprind ansamblul de abilitati personale structurate pe cele trei structuri verbative: a sti, a sti sa faci, a sti sa fii si sa devii. O impartire a lor ar putea fi in: competente directe (lingvistice, discursive, situationale, paraverbale) si competente indirecte, imediate (psiholingvistice, intelectuale, sociale, culturale, informationale). Competentele de comunicare propriu-zisa sunt insa competentele din domeniul limbajului, cuprinzand toate felurile de limbaje utilizate in scoala si apoi, in societate. Ele vizeaza: exprimarea orala (verbala, proverbala), expresivitatea frazei, ritmul, tonul, accentul cuvintelor, pauzele in vorbire, respiratia; exprimarea neverbala: proximitatea, mimica, gestica. Exista diferite niveluri si sfere ale competentei de comunicare. Daca persoana care poseda aptitudinea de bun vorbitor poate fi usor recunoscuta, apoi este destul de dificil a enumera calitatile reale care o ajuta sa se prezinte astfel. Aceasta mica dilema o gasim inca in antichitate. Este cunoscut ca in Grecia si in Roma Antica retorica a fost considerata fie ca o stiinta a intocmirii si rostirii unui discurs (Ariston, Seneca etc.) fie ca o arta (ars bene dicendi: Teodor din Galadara, Quintilian, Cicero etc.). Stiinta sau arta, arta si stiinta, cert este ca ambele il ajuta pe orator (vorbitor) sa creeze publicului (auditoriului) starea necesara impunerii dorintei proprii de a comunica gandul, trairea, indemnul la a face sau a nu face (ceea ce doreste oratorul). Ambele componente ale discursului - cea stiintifica si cea artistica (estetica) - se intalnesc si se contopesc in ceea ce numim stilul personal al vorbitorului care, dupa Gusti poate fi simplu, naiv, familiar, inflorit, elegant, fin, sublim, magnific, vehement. Este, credem, util a se cunoaste care este varsta la care trebuie cultivata grija pentru formarea unui stil personal. Cesar Augustus de pilda a intocmit primul sau discurs la varsta de 12 ani (discurs funebru la inmormantarea bunicii sale). Quintilian in "Ars oratoria' ne spune ca preocuparea pentru stil trebuie sa inceapa nici prea devreme, dar nici sa fie lasata pentru varsta senectutii. Cert este ca fara elocinta "totul e mut: prezentul e lipsit de lumina, posteritatea de amintire. Sa ne silim - scrie Quintilian - din toate puterile si sa tindem intotdeauna spre ce e mai bine; de vom face asa, ne vom ridica pe culmi sau cel putin vom vedea mult mai jos decat noi'4. Intereseaza aici in mod deosebit nivelul personal al comunicarii. Sunt considerate ca fiind persoane competente in comunicare acei vorbitori care au urmatoarele calitati:

a) poseda un larg evantai de comportamente (bogatia, cultura personalitatii);

b)are capacitatea de a gasi comportamentul potrivit in raport cu situatia de comunicare (adecvare);

c) capacitatea empatica, adica de a intra in contextul definit de mediul partenerilor comunicarii;

d) complexitatea cognitiva, adica capacitatea de a elabora scenarii diferite pentru fiecare situatie de comunicare;

e) angajarea in relatie care cuprinde ca motivatie: angajarea fata de o alta (alte) persoane (auditoriu) si angajarea in raport cu mesajul (interes pentru continutul discursului pentru ceea ce se spune).

Comunicarea este "proba excelentei sineului'3, oferita de retorica. Se spune ca "cine comunica se comunica'. Orice forma ar lua comunicarea inseamna stiinta de a folosi mijloacele de exprimare - cuvinte, gesturi, mimica, tehnici - toate cu un scop bine precizat. Ea este vointa si capacitatea de a orienta mesajul spre celalalt cu intelegerea nevoii acestuia, este cercetarea intelegerii si nevoia de a se face inteles. Comunicarea este drumul catre celalalt care presupune:

1. a stabili relatia prin: sincronizarea corporala (la doua niveluri: corporal si paraverbal); sincronizarea limbajului (aceleasi semnificatii pentru cuvintele si imaginile utilizate atat de orator, cat si de auditor); sincronizarea sistemului de valori;

2. intrarea pe aceeasi lungime de unda cu auditoriul (rezonanta);

3. calibrarea (discursului) in functie de partener (ce si cat poate acesta primi ca mesaj);

4. gandirea efectelor inainte ca acesta sa se produca (Precizarea succesului aduce succes, a insuccesului insucces scrie P. Botezatu);

5. contextualizarea respectiv adoptarea si ameliorarea discursului in functie de caracteristicile auditoriului;

6. utilizarea mijloacelor stilistice, a figurilor de idei si de cuvinte pentru a da expresivitate si frumusete discursului (a se vedea in acest sens Quintilian, Ars oratoria, Cartea IX-a si D. Gusti "Ritorica pentru tinerimea studioasa').

Privita ca realitate, prin comunicare se exprmia fapte, sentimente si relatii intre acestea. Faptele sunt alcatuite din: ce se vede (postura, gesturi, forme, culori, dimensiuni etc.); ce se aude (vorba, timbrul vocii, muzica, ritmul, pauzele); ce se spune (cuvantul, semnificatiile, continuturile, ideile); ce se face (actiuni, organizari, procese etc.). Sentimentele auditoriului. Ele sunt in fapt, afectivitatea pe care o genereaza si/sau o manifesta fiecare grup in momentele sale de traire (satisfactie, tensiune, conflict etc.). Relatia fapte - sentimente se prezinta la nivelul intentiei, senzatiilor, impresiilor, intelegerilor date faptelor, contextelor, oamenilor. Se stie ca fiecare persoana are tendinta sa deformeze, sa interpreteze, sa infrumuseteze ori sa atenueze ceea ce vede, simte, aude. Ca realitate, relatia ia forma de: ceea ce s-a perceput, ceea ce s-a inteles, ceea ce s-a exprimat, ceea ce s-a vrut sa se exprime. Ca finalitate, rezultatul comunicarii trebuie sa fie starea pe care o induce vorbitorul auditoriului. In vreme ce "primul isi cauta elementele care sa-i faca oportune prezenta, actiunile pregatite si tema aleasa, celalalt va fi dominat in primul rand de ceea ce asteapta si apoi de ceea ce vede si admite ca trebuie retinut pentru ca pe aceasta baza - simte ceva (subliniaza autorul) dorit, util, provocator, incitant, favorabil manifestarilor viitoare'4. O discutie asupra fenomenului porneste de la definitia retoricii, sintetizand o definitie a acesteia, Quintilian scria: "Asadar, definitia cea mai raspandita este ca retorica este forta de a convinge sau ca ea este fauritorul convingerii'6. Sunt numerosi autorii antici care aseaza in centul notiunii de retorica ideea de persuasiune: Isocrate, Platon, Aristotel, Hermagonas, Ariston, Cicero. Elogiata la inceput, exclusa sau chiar condamnata in epocile postciceroniana si medievala, persuasiunea a ramas in atentia tuturor celor care vor sa convinga cu un scop adica sa aiba vor sa aiba aderenti la o idee sau participanti la actiune. In dialogul sau "Gorgias', Platon facea distinctie intre doxa (opinie) si episteme (judecata) adica intre credinta si stiinta si, cu aceasta ocazie distinctia metodologica intre cele doua domenii opuse. Lor le sunt specifice forme diferite de convingere. O credinta poate fi adevarata sau falsa, dar stiinta nu poate fi decat adevarata. Persuasiunea care conduce la apropierea unei credinte poate fi rupa de ceea ce spune si face vorbitorul in sensul ca poate face ca eroarea sa fie dreapta, incorectitudinea justa, falsitatea verosimila. In acest scop ea utilizeaza o suita de mijloace posibile: educatia, intimidarea, constrangerea, santajul etc. Nu intamplator Platon a plasat retorica printre formele inselatoriei, numind-o "simulacru de politica marunta si al patrulea fel de inselatorie', iar C. Celsus scrie ca oratorul nu urmareste in nici un caz adevarul: "Oratorul urmareste numai verosimilul'. Dimpotriva, persuasiunea care conduce la stiinta cere alte mijloace - judecati, rationamente, demonstratia - intru-cat scopul ei este evidentierea adevarului. stiintei si discursului stiintific ii sunt specifice silogismul si demonstratia. Dar aceste instrumente nu mai "prind' in alte domenii in care demersul are c obiect opiniile, valorile, credintele. Aici functioneaza un alt fel de instrumentar si anume: argumentarea al carei "organism' principal este silogismul retoric. Argumentarea si demonstrarea nu se exclud ci dimpotriva, asa cum demonstreaza Ch. Perelman si L. Olbrechts - Tyteia ele se completeaza. Procesul argumentarii este destul de complicat si complex totodata, lucru subliniat deseori de specialisti: "Orice act de argumentare nu se rezuma la simple judecati explicative, constatative, ci presupune judecati de valoare, aplicarea unor criterii axiologice care implica evaluarea intr-o perspectiva social-umana, istorica si concreta a calitatilor, insusirilor obiectelor, proceselor, comportamentelor, atitudinilor etc.'7. Instrumentul principal al persuasiunii este argumentul care este definit ca "un mijloc de dovedire tragand o concluzie din alta si confirmand ceea ce este incert prin ceea ce este nu este incert'8. Atat persuasiunea, cat si argumentarea se concretizeaza printr-un efort constient al vorbitorului de a influenta auditoriul prin intermediul stimulilor folositi, intr-un mesaj. Caracteristic argumentarii este faptul ca in incercarea de convingere se pune accentul pe premisele logice, luand insa in consideratie si premisele afective. In persuasiune accentul este pus pe premisele afective, pe sentimente si emotiile auditoriului. Forta persuasiunii este dependenta intre altele de capacitatea empatica a oratorului. Prin mijlocirea empatiei "avem putinta de a intelege mai bine partenerul, de a-i intui gandurile si trairile afective, de a-si anticipa comportamentul si chiar de actiona corespunzator asupra acestuia'9. Empatia ne apare ca o nevoie specific umana (de intercunoastere) fiind bazata pe o experienta validata social care permite apropieri sau respingeri ca reflex al posibilei penetratii in psihologia celuilalt (auditoriul). Exista un schimb empatic intre orator si auditor. Directia acestuia este de la vorbitor la ascultator. Empatia presupune doua scopuri non-contradictorii si anume:

a) comunicarea in sine;

b) acomodarea la realitatea celuilalt (auditoriului) ca garantie a eficientei in practica sociala.

Nevoia de empatie se coroboreaza cu nevoia de dialog, cu schimbarea propriei perspective cu a celuilalt. Unii autori adauga empatia ca factor al comunicarii alaturi de influenta, informatie si efect. Ea este considerata parte componenta a comunicarii intrucat reprezinta o veriga intre starea, gandirea vorbitorului si ascultator. Ea este abilitatea de a intelege starea de simtire a unei alte persoane (partener). Valoarea empatiei este mai clara atunci cand este examinata natura relatiei dintre cei doi parteneri ai comunicarii. Cuvintele rostite (discursul) dobandesc inteles numai cand sunt privite ca relatia dintre oameni aflati intr-un proces de comunicare; ele, cuvintele trebuie privite nu numai in raport cu continutul lor logic, cat si sub aspectul calitatii lor emotionale. Empatia permite intelegerea si anticiparea comportamentului celuilalt (auditoriului). Adesea comunicarea empatica - se infatiseaza ca o relatie neverbalizata, implicita, cu un continut ideatic, dar mai ales afectiv care are ca efect adaptarea eficienta a vorbitorului la psihologia auditoriului. Comunicarea empatica si persiunea urmareste de obicei obtinerea unei contagiuni emotionale a auditoriului, o influentare sociala pozitiva, fiind apta sa declanseze armonii si tolerante caracteristice contactelor sociale benefice si eficiente. Din perspectiva retorica actul educativ ca forma de comunicare poate fi interpretat ca actiune persuasiva. Dorinta de a persuada a educatorului (vorbitor, orator) insufleteste intreg actul educativ. "Bucuria persuadarii este cea care da curajul revenirii la clasa, precum avocatul la bara. Elevul care paraseste clasa fara sa fi ramas sub puterea seductiei, fara sa mai poarte amprenta particulara a celor spuse - nu atat ca informatie, cat a felului cum au fost spuse - acela va reveni nemotivat sau va intrerupe legatura la aparitia primului pretext'.10 Profesorul (formatorul) este mereu in situatia de a dori sa-i influenteze (persuaseze) pe elevii sai. El nu poate gandi si proiecta actiunea educativa fara a fi dublu implicat: rational si afectiv. "A influenta poate fi considerat ca un fapt: fie ca vrem sau nu, aceasta se petrece sau nu se petrece. De exemplu, un profesor de matematica poate sa-i morebeze pe elevii sai si atunci el ii va influenta'.11 In practica educativa se intalnesc educatori (parinti sau profesori) care pretind ca nu vor sa influenteze educatii (neutralism pedagogic). Educatorul insa nu poate sa se situeze pe acest teren. Intotdeauna actiunea sa educativa este directionata si chiar manipulatorie, aceasta neinsemnand ca sensul actiunii sale este negativ. "Neutralitatii totale' educatorul ii opune o anumita metodologie; el creeaza diferite situatii educative favorabile dirijarii elevului catre obiectivele didactice propuse. Acestea toate se intemeiaza nu doar pe dialogul rational in limbajul exact al disciplinei sale, ci apeland permanent la afectiv, la comportamente stimulative. Se reproseaza destul de des discursului retoric (celui politic si celui moral mai ales) ca este manipulatoriu. si de foarte multe ori asa si este. O demonstreaza discursurile rostite de Hitler, Mussolini, Stalin etc. Se impune insa a separa net discursul didactic de acele forme de discurs manipulatoriu de trista amintire. Diferenta dintre educator si manipulator apare la nivelul scopului urmarit prin actiunea lor: "in timp ce educatorul urmareste sa realizeze o fiinta libera care sa se descopere in vocatia sa, sa-i cultive respectul pentru adevar, bine, frumos, in timp ce manipulatorul va fi dezinteresat de persoana celuilalt, impunandu-i un mod de a fi strain ei'12. Cea mai radicala forma de manipulare, caracteristica tipului de discurs amintit mai sus este acela care nu tine seama deloc de oameni, de diferentele dintre ei, nivelandu-i, uniformizandu-i si subjugandu-le modul de gandire. Discursul didactic trebuie categoric ferit de acest mare pericol. Educatorul va trebuie sa se intrebe mereu asupra atitudinilor sale morale, incadrate in conduite responsabile intrucat el nu este altceva decat "suportul unei atitudini, al unei perspective, al unei aspiratii'13 adica a unui sistem de valori. Clasicii retorici au pus inca din antichitate problema moralitatii oratorului. Platon avea, prin vocea lui Grorgias ca oratorul sa fie drept iar omul drept trebuie sa vrea sa practice ceea ce este drept. Platon nu a contestat retorica in sine ci doar pe acei retori care foloseau rau darul vorbirii, inselandu-i pe clienti. Quintilian, in "forta oratorica' (Cartea a XII-a, cap. I) scria: "Nu poate fi orator decat omul corect'. Pentru el, omul corect era definit ca un om priceput in arta vorbirii, dar si un om moral. Omul rau (adica imoral) in mod necesar vorbeste altceva decat ce cugeta. Elocinta nu face casa buna cu viciile, iar daca se intampla ca talentul oratoric sa-l aiba oamenii imorali, acest fapt trebuie considerat ca un rau, caci ii face mai rai pe cei carora le este harazit. Educatorul (oratorul) trebuie, in consecinta sa aiba o inalta tinta morala. In el, trebuie sa vada trei modele morale: cel al preocuparii pentru sine (datoria de a fi mai pregatit); cel al preocuparii, performantelor sale); cel al preocuparii pentru institutie (scoala dar si mediul social in care se realizeaza eul social). Asadar, educatorul trebuie sa fie, intre altele, un magistru de comunicare. Acest lucru implica intre altele si stapanirea stiintei sau artei de a vorbi frumos (ars bene dicendi, idealul retoricii antice). Au existat, din pacate, perioade cand educatorului i-au fost impuse restrictii in ceea ce priveste utilizarea si chiar recomandarea de a renunta definitiv la serviciile acesteia. Din fericire, miscarea numita neoretorica ("retorica rediciva'), nascuta in a II-a jumatate a secolului al XX-lea, isi propune sa reabiliteze si sa revalorifice retorica pentru nevoile spirituale ale epocii actuale. Desi recenta, miscarea neoretorica este impresionanta ca amploare. Ea poate fi urmarita nu nuami in logica si in gnoseologie ci si in filosofia drepturi, in lingvistica stilistica, critica literara. Ea se regaseste in reclama comerciala, in tehnica afisului, in propaganda politica si religioasa etc. Se apreciaza ca retorica este una din caracteristicile cele mai importante ale culturii actuale. Nu este lipsit de semnificatie faptul ca ea se straduieste sa stopeze abuzul care se face in numele sau, sa corecteze erorile si confuziile trecute si care, din pacate, se mai manifesta si astazi. In mare masura aceasta recuperare a retoricii pentru cultura actuala se datoreaza prestatiei facute de cei doi mari teoreticieni ai retoricii, Ch. Perelman si L. Olbrechts - Tyteca prin lucrarile "Doctrina si filosofie' si "Tratat despre argumentare'. Pentru Perelman, noua retorica este o teorie a structurilor argumentative care complementeaza teoria demonstratiei din logica si care nu se limiteaza la discursul rostit si nu are in vedere numai publicul larg. Structurile argumentative sunt identificate si analizate in special pe baza textului scris, acordandu-se interes egal si discutiei cu un singur interlocutor. Asadar, ideea de orator este extinsa in sensul ca include si ceea ce in mod curent noi numim "autor' iar cea de "auditor' cuprinde si interlocutorul singular, cititorul sau chiar autorul in procesul deliberarii cu sine insusi, ceea ce are important daca ne referim la retorica didactica. Noua retorica se vrea in esenta o teorie a argumentarii. Ea isi precizeaza si mai mult domeniul in opozitie cu logica formala. Spre deosebire de aceasta disciplina rece, impersonala, atemporala, cu interlocutor abstract, preocupata excesiv de rigoare si corectitudine, noua retorica exploreaza ratiunea concreta si stimata. Ea este o logica "deschisa care nu exclude neprevazutul ci, dimpotriva cauta sa il includa in sistemul ei. Teoria demonstratiei nu cunoaste decat probe corecte conforme cu regulile unanim acceptate si probe care nu indeplinesc aceste conditii. In teoria argumentarii lucrurile sunt mai complexe. Un argument poate fi mai eficace ("zdrobitor') decat altul, mai revelator sau mai putin revelator. Altul, eficient intr-o anumita situatie, devine perimat sau chiar ridicol la un moment dat. Mai mult: deseori insasi tentativa de a argumenta poate avea un rezultat contrar, zdruncinand increderea in teza propusa. Auditoriul, interlocutorul sau cititorul concret (nu abstract) poate admite adevarul unei teze demonstrate rational dar nu adera totdeauna la ea, adica daca nu este persuodat, nu trece in mod obligatoriu la actiune. Iata de ce Platon in "Nomoi', Aristotel, Plotin s.a. au insistat ca, dupa demonstratia cu mijloace rationale a unei teze trebuie sa-ti convingi auditoriul sau cititorul in sensul de a-i solicita adeziunea, adica trecerea liber consimtita la actiune, determinata prin mijloace persuasive. Cred ca nu mai este nevoie sa subliniem semnificatia si importanta acestor elemente pentru discursul didactic al educatorului. Aceasta nevoie este sustinuta astazi de numerosi autori si specialisti, ca de exemplu, Daniel Hameline intr-o recenta lucrare intitulata: "Educatia: Imaginile si barfele sale'. Educatorul se angajeaza in actul convingerii cu intreaga sa fiinta, cu ceea ce stie, cu dorintele sale, cu experienta si credintele sale. In fata clasei sau a unui singur student (elev) el se infatiseaza in toata splendoarea personalitatii sale: bun cunoscator al disciplinei sale, pasionat, responsabil precum si bun stapanitor al metodelor , tehnicilor si procedeelor de transmitere a cunostintelor, dar si a celor de persuadare. Cu toata stiinta si arta sa deci. Cata stiinta si cata arta este treaba lui. Poate fi vorba de un stil al profesorului vizavi de ideea de maiestrie pedagogica? Sau ne multumim sa constatam ca el, profesorul "X' este un "foarte bun specialist', este "toba de carte' etc.? Dar despre acestea intr-un alt viitor studiu.

Bibliografie

1. L. soitu - Pedagogia comunicarii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997.

2. Idem, p. 12.

3. Ibidem, p. 50.

4. Quintilian - Ars oratoria, Editura Minerva, Bucuresti, 1974, Cartea a XII-a, cap. X, p. 110.

5. Ibidem, p. 54.

6. Quintilian - op. cit., p. 181.

7. E. Nastasel, I. Ursu - Argumentul sau despre cuvantul bine gandit, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980, p. 231.

8. Quintilian - op. cit., Cartea a V-a, cap. X, p. 36.

9. S. Marcus - Empatie si personalitate, Editura Atos, Bucuresti, 1977, p. 169.

10. L. soitu - op. cit., p. 87.

11. G. Foures - Eduquer, Editura Debrok, Bruxelles, 1991, in L. soitu - op. cit, p. 88.

12. L. soitu - op. cit., p. 100.

13. P. Ricoeur - Lectures 2, la contree des philosophes, Senil, Paris, 1992, in L. soitu - op. cit., p. 102.

14. V. Florescu - Retorica si neoretorica, Editura Academiei, Bucuresti, 1973.