Conceptiile pedagogice ale lui John Dewey

Conceptiile pedagogice ale lui John Dewey

Situatia educatiei la inceputul secolului al XX-lea se aseamana oarecum cu cea actuala: la fel de stringenta importanta sunt astazi problemele corelatiei conceptie-gandire, ale pedagogiei/stiintelor educatiei, ale psihologiei etc. Ca si in trecut, se critica formalismul din predarea scolara si universitara. Scoala si facultatea sunt acuzate, pe de o parte, de ruptura dintre cunostinte si viata, de dificultatea aplicarii in practica a cunostintelor acumulate, iar pe de alta parte - de insuficienta stiintificitatii, de eclectism, de inconsecventa in predare.

John Dewey (1859-1952), filozof american preocupat mult de practica pedagogica, isi fondeaza ideile filozofice si pedagogice pe gandire, considerata de el temelie a continutului educatiei. Intai de toate, savantul interpreteaza altfel (decat se obisnuia pana atunci) scoala si anume: ca sistem de socializare a individului si de pregatire a lui pentru viata sociala si profesionala - pe de o parte, si ca mijloc de asigurare a dezvoltarii industriale a societatii - pe de alta parte. De aici rezulta o alta concepere a educatiei: tratarea gandirii ca baza a unei astfel de educatii va decurge logic din conceptiile fundamentale anterioare. Ideile lui Dewey despre structura conceptiei pedagogice sunt cuprinse in principalele sale lucrari: "Psihologia si pedagogia gandirii", "Scoala si societatea", "Scoala si copilul", lucrari care prin insesi titlurile lor ne descifreaza contextele in care e interpretata educatia.

Astfel, lucrarea "Psihologia si pedagogia gandirii" (publicata si in limba rusa la Moscova, in 1919) cuprinde capitole dedicate notiunilor gandire, reflex, limba, cunoastere. Atentie speciala se acorda problematicii activitatii pedagogice si anume conceptelor educatie, educatie intelectuala, subiectii procesului educatiei, particularitatile dezvoltarii copilului in legatura cu varsta lui, activitatea de invatare, activitatea profesorului s.a.. Analiza starii educatiei si critica sistemului scolar existent sunt expuse atat in paragrafe aparte, cat si in anumite texte dedicate altor probleme. Autorul isi incepe lucrarea cu cercetarea problemei de educare a gandirii (Partea I), justificand oportunitatea, scopul si importanta formarii gandirii in conditiile sociale corespunzatoare si totodata tinandu-se cont de sistemul educatiei scolare creat, de "mijloacele naturale de educare a gandirii". Partea a doua a lucrarii ia in dezbatere acele idei culturale despre gandire, pe care Dewey le foloseste in teoriile sale si in structurile practice. Consideram oarecum interesanta deosebirea facuta de autor intre logic si psihologic. De logic tin ideile despre gandire fixate in cultura sub forma unor conceptii, legi (inductia si deductia, rationamentul, concretul si abstractul, gandirea empirica si gandirea stiintifica) etc. Logicul constituie scopul dezvoltarii gandirii, in timp ce psihologicul reprezinta o cu mult mai anterioara etapa a instruirii si e legat de formarea motivatiei, de priceperile personalitatii privind invatarea. Procesul instruirii si al educatiei face obiectul partii a III-a, intitulata "Educarea gandirii".

Asadar, contextul fundamental al educatiei la Dewey il constituie viata sociala si profesionala. Conceptiile lui sociologice ar putea fi structurate in modul urmator:

dezvoltarea vietii societatii solicita cresterea nivelului cunostintelor stiintifice;

rolul conducator in dezvoltarea societati umane apartine activitatii colective;

democratizarea societatii impune democratizarea cunostintelor;

scoala este o institutie sociala.

Formarea si socializarea personalitatii se desfasoara in scoala, in procesul instruirii si educatiei. Notiunea educatie, dupa Dewey, impune urmatoarele principii:

a) copilul este valoarea suprema a instruirii,

b) scopul instruirii consta in conceperea de catre copil a corelatiei dintre aspectele stiintei si propria lui experienta,

c) trebuie sa se invete (sa se predea) nu lucrurile, ci notiunile despre lucruri,

d) instruire inseamna crearea mediului unde s-ar rezolva problemele,

e) procesul instruirii este dinamic si presupune anticiparea sarcinilor,

f) activitatea elevului in procesul instruirii se desfasoara de la acumularea si conceperea experientei personale la oportunitatea insusirii traditiei.

Conceptia filozofului american se caracterizeaza prin cateva elemente principiale. Iata care sunt acestea:

sporirea volumului de cunostinte stiintifice si de alt tip,

critica formalismului din sistemul instruirii si predarii,

aparitia noilor viziuni despre om,

orientarea catre instruire si catre pregatirea specialistilor.

Opiniile lui Dewey au aparut, dupa cum se stie, la sfarsitul secolului al XIX-lea - inceputul secolului al XX-lea cand, ca si in prezent, era criticat formalismul din intregul sistem al instruiri. Mostenirea pedagogica sub forma unei cantitati, sume de cunostinte ramase de pe vremea scolasticii care urmeaza a fi insusite este inlocuita cu gandirea in calitate de continut al instruirii. Astfel de interpretari ale gandirii isi au originea la filozoful empirist englez John Locke (1632-1704) in legatura cu reflectia, la filozoful francez Ren Descartes - matematician si fizician (1596-1650) care punea accentul pe metoda, la scriitorul si filozoful genevez Jean-Jacques Rouseau (1712-1778) preocupat de stabilirea/acumularea cunostintelor elevilor in procesul activitatii acestora, de interesele si demersurile spontane ale lor, la filozoful german Friedrich Hegel (1770-1831) preocupat de ideile dezvoltarii, valabilitatii, realitatii etc. Prin urmare, Dewey face uz de diverse interpretari ale gandirii, care s-au nascut in diferite perioade culturale si istorice. Ca proiectant al unei stiinte pedagogice, el foloseste asadar diverse cunostinte in felurite contexte, in dependenta de problemele care se rezolva. Bineinteles ca atat mijloacele de gandire, cat si structura de cunostinte se vor deosebi, de exemplu, in cadrul analizei problemelor de teorie pedagogica, de proiectare a unei noi practici educative, de selectare a continutului educatiei, de elaborare a conceptelor pedagogice etc. De aici rezulta lipsa de omogenitate si de identitate conceptuala. Prin urmare, eterogenitatea stiintei pedagogice este conditionata de:

diferite contexte in care apar elementele componente ale cunostintelor (traditiile culturale si filozofice, situatiile social-istorice care inainteaza anumite cerinte fata de continutul si de menirea unui sau altui component al cunostintelor);

diverse contexte de utilizare (fundamente ontologice, normative ale activitatii pedagogice, metodice, de inginerie etc. in cadrul educatiei, temelii existentiale de corelatie intre generatii, activitatea profesional-pedagogica s.a.);

de aici decurg si diferitele tipuri de obiective conform cu care se structureaza stiinta ("materialul" uman, normele si modelele culturale, feluritele tipuri de activitate, valorile - inclusiv cele morale, constructiile semiotice, problemele comunitatilor profesionale s.a.). Astfel, stiinta pedagogica are un caracter eterogen si in ceea ce priveste intreaga ei natura, dar si referitor la functiile sale. Importanta cea mai mare, aici, rezida in faptul care demonstreaza pe ce temelii si cum decurge conceptualizarea acestei teorii.

Pentru a gasi cheia ce ne-ar putea oferi posibilitatea rezolvarii problemei interesate, trebuie sa raspundem la urmatoarele intrebari:

Care sunt ideile centrale pe baza carora se elaboreaza conceptia?

Care e structura conceptiei?

Cui ii este destinata aceasta conceptie sau anumite aspecte ale ei?

Este oare conceptia pedagogica stiinta?

In interpretarea lui John Dewey, scoala este o societate si o democratie in miniatura sau e fabrica unei societati mai democratice, mai "moderne" totodata, cu fata spre munca si actiune, filozoful american insistand mult asupra respectului fata de interesele profunde ale copilului, distincte de dorintele imediate ale acestuia.