Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


Gradinita

METODE BAZATE PE COMUNICARE

didactica pedagogie

+ Font mai mare | - Font mai mic



METODE BAZATE PE COMUNICARE

A) METODE DE COMUNICARE ORALA 



Cultura - dupa cum remarca J.S.Bruner - nu se descopera ea se transmite sau se uita. A cere fiintei umane sa redescopere totalitatea culturii sale poate fi un lucru imposibil.

Aceasta comunicare se realizeaza cu precadere prin intermediul limbajului vorbit si scris al cuvintelor, ca simboluri ale conceptelor ce sintetizeaza achizitiile culturii, ceea ce prescurteaza considerabil drumul de acces la tezaurul cultural al umanitatii.

In cadrul metodelor de comunicare orala rolul principal il detin metodele expozitive si metodele interogative.

1.Metode expozitive (afirmative) - reprezinta modalitati de transmitere ordonata, sistematica si continua a unor cunostinte cunoscute sub forme diferite: povestire, descriere, explicatie, enuntul si demonstratia logica, prelegere scolara, cursul magistral, conferinta, instructaj etc. Mai nou se impun si alte variante cum ar fi: prelegerea-dezbatere, conferinta-dezbatere, expunerea cu oponent, informarea etc.

Explicatia didactica presupune o dezvaluire pe baza unei argumentatii deductive a adevarului. In acest sens profesorul porneste de la enuntarea cu claritate a legii (a regulii, a principiului, a conceptului etc.) si numai dupa aceea analizeaza si argumentele, premisele, cazurile particulare etc., ce servesc la deslusirea si confirmarea celor explicate. Elevii sunt ajutati deci, sa-si clarifice si sa adanceasca intelegerea noilor cunostinte prin raportarea lor la niste structuri de ordin inferior acestora (contrar explicatiei, in stiinta, unde raportarile se fac la structuri superioare). Desi este o cale eficace, facila si rapida de obtinere a unor noi cunostinte, limitand riscurile erorilor generate de efortul confruntarii cu probleme, al cautarilor si descoperirilor, accentul cade, totusi, pe receptarea adevarului, pe reproducerea argumentatiei deductive, pe insusirea logicii ce sta la baza analizei intreprinse, si nu pe constructiile proprii ale elevului.

Prelegerea scolara - folosita frecvent in liceu, are caracterul unei inlantuiri logice de rationament prin intermediul careia profesorul comunica un material informational nou sau putin cunoscut ce face obiectul unei teme din programa. Se foloseste si ca prezentare cu anticipatie a structurii logice a materiei ce urmeaza a fi studiata (prelegerea introductiva) sau de sintetizare a unui continut mai vast deja parcurs (prelegerea de sinteza).

Realizarea unei prelegeri necesita o grija deosebita pentru esentializarea informatiei, ierarhizarea stricta a ideilor, dezvaluirea argumentatiei stiintifice, enuntarea unor ipoteze si teorii, analiza si interpretarea critica a acestora etc. Planul de structurare a materiei se aduce la cunostinta elevilor fie la inceputul lectiei, fie pe parcursul acesteia, subliniindu-se cu atentie, prin formulari, ton si accent, trecerea de la o idee la alta, ideile subordonate, exemplele semnificative etc. Scrierea pe tabla a schemei, concomitent cu desfasurarea expunerii, prezinta unele avantaje, intrucat exprima un curs mai dinamic gandirii logice a clasei de elevi, orienteaza mai precis atentia acestora in jurul ideilor esentiale si ajuta la fixarea lor mai temeinica in memorie. La sfarsitul fiecarei secvente principale se recomanda sa se formuleze concluzii partiale, iar in partea finala concluzii generale.

Cursul magistral - in invatamantul superior seria de prelegeri ia forma cursului magistral, destinat prezentarii, intr-o forma vie, a adevarurilor, ideilor si teoriilor, rezultatelor recente ale cercetarii stiintifice etc., proprii unui domeniu; relevarii unor probleme ramase inca deschise, nerezolvate, datelor controversate, transmiterii terminologiei specifice, orientarii de ansamblu a studentilor, a cursantilor etc.

Expunerea cu oponent - este o forma dramatizata a expunerii, presupunand prezenta celui de-al doilea cadru didactic care intevine cu intrebari, observatii, solicita lamuriri etc. in cursul expunerii. Se simuleaza astfel un dialog intre acesta si profesorul de la catedra cu scopul de a inviora mersul expunerii, de a dirija efortul participativ al auditoriului. Alteori vorbitorul poate fi interpelat direct de unii dintre ascultatori, pregatiti dinainte in acest sens.

Expunerea, in variatele ei forme, se dovedeste a fi una dintre caile simple si functionale, directe si rapide, economice si foarte eficace de invatare. In timp scurt se poate comunica si recepta un volum mare de informatii. Caracterizate prin mare flexibilitate, metodele expozitive confera profesorului spontaneitate si putere de adaptare la specificul temei si la nivelul intelectual al ascultatorului, la disponibilitatile concrete de timp si de conditii didactico - materiale.

Ca neajunsuri, sunt criticate prin aceea ca ele ofera cunostinte ”de-a gata elaborate” impuse in mod autoritar, obligandu-i pe ascultatori sa accepte cele afirmate ca adevaruri de la sine inteles, multumindu-se sa le inteleaga si memoreze, sa le reproduca la nevoie, fara sa-si exerseze gandirea si spiritul critic.

Reusita expunerilor este conditionata de realizarea unei audieri active, acordarea unei atentii sporite actualizarii informatiei, includerii unor rezultate recente ale cercetarii si eventual ale preocuparii creative proprii ale profesorului, raportarea unor date la problemele concrete ale vietii si practicii etc., cat si de grija lui pentru intrebuintarea unui limbaj bogat, ales si expresiv, simplu si concis; de eleganta si claritatea expresiei; de tonul energic si vibrant, de ritmul bine dozat si accesibil ca si de felul in care reuseste sa mentina un “contact vizual” si permanent cu ascultatorii, sa se raporteze la experienta lingvistica a acestora.



2.Metode interogative (conversative sau dialogate)

Convorbirea euristica este o metoda care incita elevii la un anumit tip de investigatie, cu specific aparte, folosindu-se de o succesiune de intrebari cu abilitate puse si alternate cu raspunsuri primite din partea elevilor, profesorul ii determina pe acestia sa efectueze o investigatie in sfera propriei lor informatii, existente deja in mintea lor (strans legata de tema lectiei) si sa descopere, prin reorganizarea ei noi adevaruri. Astfel printr-un efort autentic de gandire inductiva ei pot reinnoi datele vechi, pot sesiza relatii cauzale intre ele, elemente caracteristice ale unei clase de obiecte sau fenomene, la formularea unor concluzii, generalizari sub forma de notiuni, defintii, principii, teorii etc. Este evident insa ca un asemenea dialog nu poate fi utilizat in vederea asimilarii unui material cu totul nou: date, evenimente, fapte, denumiri. 

Rolul principal si cel mai activ in organizarea conversatiei euristice il are intrebarea, care trebuie sa se situeze la granita dintre cunoastere si necunoastere, putand sa intervina activ intr-o situatie de invatare, adica sa anticipeze operatiile de efectuat, sugerand trecerea de la o operatie la alta, sa schimbe directia gandirii, sa o orienteze pe calea adevarului, sa indemne la deductii si inductii. Se incearca reconsiderarea conditiilor in care se realizeaza invatarea prin dialog: incurajarea elevilor sa formuleze ei insisi intrebari, intrebari - probleme; introducerea unui suport intuitiv - demonstrativ de invitatie la intrebari, la operatii de gandire; mai mare atentie acordata “pauzei de reflectie”; o mai mare libertate in alegerea mijloace lor de expresie etc.

Lucrul cel mai important este ca profesorul sa cunoasca el insusi foarte bine ”logica nasterii intrebarilor“, sa stapaneasca arta formarii cu abilitate a acestora, sa posede multa imaginatie si o cultura bogata.

Metoda discutiei (dezbaterii) are semnificatia unui schimb reciproc, organizat si constructiv de informatii si idei, de impresii si pareri, de critici si propuneri axate in jurul unui subiect luat in studiu, al analizei unui caz, examinarii unei probleme complexe, clarificarii unor idei, teorii, concepte prin efortul comun. Discutia creeaza o atmosfera de deschidere si receptivitate reciproca, intensifica relatiile interpersonale, favorizeaza formarea deprinderilor de cooperare, inlesneste transferul de informatii la situatii noi, ofera o buna modalitate de influientare a convingerilor, atitudinilor si conduitei participantilor.

3. Metode de instruire prin problematizare

La baza acestei metode sta notiunea de problema, mai exact de situatie-problema si de proces de rezolvare a acesteia. Intelegerea justa a specificitatii metodei problematizarii ne determina sa facem de la bun inceput o distinctie intre conceptul de problema, asa cum este el cunoscut si folosit in activitatea didactica si conceptul de situatie - problema asa cum este vazut si implicat in desfasurarea acestei metode. In primul caz, problema si rezolvarea problemei este privita ca o chestiune de aplicare, de intarire , de verificare a unor reguli invatate inainte. Astfel, fie ca se indica elevilor rezultatul care se vrea a se atinge, fie ca li se prezinta datele si apoi li se cere sa afle rezultatul asteptat, conceptul de problema are aici semnificatia unui exercitiu de aplicare a unor reguli sau principii cunoscute asupra unui ansamblu de cunostinte insusite si ele anterior. Spre exemplu, o problema obisnuita de matematica nu constituie in mod real o situatie problema, caci drumul spre obtinerea rezultatului este dinainte determinat in mod necesar. Aici, gasirea raspunsului nu este decat un efort de reactualizare a unor scheme insusite anterior, de aplicare a lor.

In cel de-al doilea caz, o problema sau o situatie problema desemneaza o situatie contradictorie, conflictuala ce rezulta din trairea simultana a doua realitati (de ordin cognitiv si motivational) incompatibile intre ele - pe de o parte, experienta trecuta, iar pe de alta parte elementul de noutate si de surpriza, necunoscutul cu care este confruntat subiectul, ceea ce deschide calea spre cautare si descoperire, spre intuirea unor noi solutii, a unor relatii aparent absente intre vechi si nou. Se spune ca o intrebare devine problematica atunci cand genereaza o stare posibila de curiozitate, de nedumerire, de uimire sau incertitudine, de neliniste in fata unui obstacol ce trebuie invins, a unor dificultati teoretice sau practice de depasit, de rezolvat, in fata societatii, a necunoscutului.

Subiectul traieste aceasta situatie discrepanta dintre propriile-i cunostinte si noutatea care nu se mai potriveste acestora, ca pe un conflict launtric, ca pe o situatie paradoxala si pe care cauta sa o rezolve prin cautari si gasiri de solutii adecvate, prin demonstratii si argumente rationale.



Specificul acestei metode consta in faptul ca profesorul nu comunica pur si simplu cunostintele de-a gata elaborate, ci ii pune pe elevi intr-o situatie de cautare a informatiilor necesare pentru a iesi din aceasta situatie problematica, conducandu-i spre descoperire, spre constructia unor noi “structuri ale realului”. Notiunea de problema semnifica aici tot ceea ce este dificil de explicat, de conceput.

Esenta problematizarii consta in situatia conflictuala care apare intre necesitatea rezolvarii unei probleme si experienta elevului, nesatisfacatoare sub acest aspect si care nu-i permite gasirea solutiei. In activitatea scolara pot fi create sau pot aparea diferite situatii - problema:

- cand experienta anterioara, extrascolara a elevilor intra in conflict cu cunostintele noi din scoala (ceea ce afla de la parinti nu coincide cu ceea ce afla in scoala);

- cunostintele vechi intra in conflict cu noile fapte si fenomene;

- tratarea teoretica intra in conflict cu rezolvarea practica;

- conflict intre determinarea particularului si cerintele generalizarii;

- conflict intre mai multe teorii, doctrine;

- conflict intre notiunile empirice si cele stiintifice;

- conflict intre structurile deficitare si integritatea lor;

- conflict intre identitati aparente si diferentele de esenta in cunoastere;

- aplicarea cunostintelor anterior insusite in conditii schimbate etc.

Privita in aceasta acceptiune, rezolvarea de probleme este cu totul altceva decat un simplu exercitiu de aplicare a unor achizitii anterioare. Expresia “rezolvare de probleme” inseamna un efort de gandire consacrat descoperirii unor noi combinatii de reguli, invatate anterior, cu ajutorul carora se poate ajunge la o regula noua, de ordin superior, la o solutie adecvata noilor situatii problematice care s-au ivit. R. M. Gagne (1975, p. 189) releva ca “tipul de comportament descris aici este denumit uneori rezolvare productiva de probleme”, presupunand o cautare activa, o abordare critica, creativa, o incitatie la investigatie , fiind un proces care genereaza o noua invatare, care cere subiectului sa realizeze un salt spre ceea ce se poate numi insusirea unor reguli de ordin superior, ca rezultat al combinarii a doua sau mai multe reguli, cu putere de generalizare la o gama larga de situatii similare. Nu orice intrebare care pretinde doar o explicatie, este deci o problema, tot asa cum nici orice problema nu poate deveni un pretext de problematizare. In adevaratul ei sens, o situatie - problema are un caracter de ipoteza, iar rezolvarea in sine este tocmai drumul constient strabatut de la elaborarea ipotezei, la verificare si adoptarea ipotezei optime.

Prin natura ei, solutionarea problemei este apreciata ca una dintre activitatile cognitive care se situeaza la cele mai elevate niveluri. Participarea activa la solutionarea problemei pune la incercare gandirea elevilor, indeamna la observatie, la reflectii adanci, la experimentarea mintala, la originalitate in gandirea solutiilor. Actul si bucuria descoperirii prin rezolvarea de probleme intretin o trebuinta launtrica de cunoastere, de autodepasire, dezvolta capacitatea de a sesiza existenta unei probleme, deprinderea de reconstituire a vechilor cunostinte, strategia elaborarii ipotezelor, puterea de analiza si de solutionare a problemei, de a gasi raspunsuri ingenioase pe baza unui rationament deductiv, inductiv, analogic sau ipotetic etc. Sunt capacitati si deprinderi pe cat de eficace din punct de vedere al generalizarii si transferului de cunostinte, pe atat de importante  pentru formarea omului modern.

B. METODE BAZATE PE COMUNICARE SCRISA

Studiul bazat pe lectura textului scris continua sa ramana una dintre cele mai eficace cai de acces la valorile culturii, ale stiintei si literaturii, tehnicii si filosofiei etc. In ciuda concurentei din partea comunicatiilor moderne, munca cu cartea (manualul) se afirma pe mai departe, ca una din tehnicile fundamentale de munca intelectuala, cu succes utilizata pe toate treptele invatamantului, in scopul realizarii invatarii propriu-zise, al informarii si documentarii rapide, al largirii si adancirii orizontului de cunoastere, al sustinerii unui efort de autoinstruire si educatie permanenta.

Eficienta lecturii este conditionata de insusirea unor deprinderi de a stoca, de a prelucra si exprima informatiile dobandite, respectiv a unor deprinderi de a lua notite, a face extrase, de intocmire de fise de lucru, de a face rezumate, conspecte, de a transpune informatii si structuri grafice, de a elabora referate, compuneri, eseuri, rapoarte, proiecte.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1808
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site