Continuturile educatiei ? Cultura, desigur

Continuturile educatiei ? Cultura, desigur

Din intelesurile pe care le-am acordat aici educatiei si culturii, reies citeva consecinte importante in ceea ce priveste continuturile educatiei si invatamintului. La intrebarea: care sunt continuturile?, raspunsul pare foarte simplu: ceea ce se invata este chiar cultura. Insa aceasta este formata dintr-un intreg ansamblu de informatii, bunuri si produse culturale, tehnici, atitudini, habitudini, valori etc. La o privire atenta, nu este dificil de observat ca elementele centrale ale culturii sunt valorile, intrucit ele coaguleaza spiritul oricarei culturi istoric constituite si pe cel al culturii umane in intreaga sa universalitate si durata. Valorile se instituie intr-un fel de coloana vertebrala culturii, ele orienteaza spiritul oricarei culturi si functioneaza ca o grila selectiva fata de creatia si difuzarea culturale. Etimologic, termenul valoare provine din substantivul latinesc valor, derivat din verbul valeo-, ere: a putea, a fi puternic, ceea ce confirma locul central al valorilor in orizontul culturii. De altfel, autorii capitolului despre axiologie din dictionarul amintit mai sus, au dreptate sa-l citeze pe Louis Lavelle: "orice valoare este, in acelasi timp, obiectivul unei dorinte si obiectul unei judecati; dorinta este motorul, in timp ce judecata este arbitrul". Tocmai aceasta "dubla instrumentalitate" a valorilor traduce dubla functie amintita mai sus - orientarea si selectia. Daca valorile constituie elementul central al culturii, este normal ca si educatia - care este intotdeauna selectiva - sa se desfasoare tot prin raportare de valori. In aceasta privinta, fondatorii pedagogiei axiologice si ai pedagogiei culturii, din Germania primei jumatati a secolului, au avut deplina dreptate si o intoarcere la perspectiva deschisa de ei se cere parcursa. Ed. Spranger, de pilda, constata justificat: "educatia este acea activitate culturala care-si propune sa dezvolte la indivizii in maturizare cultura subiectiva printr-un contact adecvat cu cultura obiectiva si prin asigurarea unui adevarat ideal cultural, valoros din punct de vedere etic". Un singur lucru ar mai fi de adaugat - aspectul etic este doar unul din multiplele aspecte ale unui ideal cultural, ca si ale idealului educativ - vechii greci conturind deja aceste doua idealuri in functie de valorile clasice ale kalokaghathia-ei: adevarul, binele si frumosul reunite, in fuziune. Valorile care coaguleaza orice cultura particulara si cultura in intregul sau sunt intr-un numar practic indefinit. Nu intentionez aici o discutie exhaustiva privind clasificarea valorilor, nivelele la care se situeaza ele s.a.m.d., intrucit aceasta este o problema speciala ce cade in sarcina filosofiei culturii si a axiologiei ca filosofie specializata a valorilor. Voi incerca, totusi, sa propun o anumita ordine numai in masura in care aceasta poate servi scopului meu imediat care este elucidarea relatiilor cultura - educatie - valori. Din aceasta perspectiva, voi distinge urmatoarele trei mari categorii de valori: valorile etern umane; valorile comunitatii; valorile epocii. Nu este o clasificare in sens strict logic, intrucit distinctiile sint operate in functie de doua criterii - unul cvasi-spatial, celalalt temporal -, este vorba, mai degraba, de o descriere, de o "topografie" necesara elucidarii problemei care ma intereseaza si, sper, ne intereseaza pe toti cei preocupati de intelegerea modului in care functioneaza educatia.

a) Valorile etern umane sunt valorile legate de omul generic, cele promovate de istoria mai mult decit dublu milenara a umanismului - de la amintita triada greceasca si pina la "omul universal" al Renasterii, de la mila crestina pina la spiritul stiintific modern. E limpede ca trebuie depasit conceptul celor doua culturi si trebuie sa asociem acestei categorii si intreaga arie a "exactitatilor", deci a adevarurilor stiintifice "indiscutabile" ale diferitelor discipline incadrate in ceea ce numim stiinte exacte si ale naturii. Aceasta asociere este necesara intrucit e in spiritul contemporan al culturii care, dupa o despartire falacioasa in prea numeroase discipline si subdiscipline, pare sa fi reintrat in zodia reunificarii - fie pe calea colaborarilor interdisciplinare, fie prin nenumarate zone de frontiera exploatate in comun, fie prin sinteza transdisciplinare ori metadisciplinare. Valorile din aceasta categorie formeaza zona cea mai stabila si mai sigura - ele au trecut "proba timpului", fiind rezultanta unor procese succesive de selectie. Aceste valori alcatuiesc ceea ce de obicei numim patrimoniul cultural al umanitatii, asa-numitul patrimoniu cultural universal, desi procesul de universalizare este in curs.

b) Valorile comunitatii nationale sint cele constituite de-a lungul istoriei respectivei comunitati. Si ele au un pronuntat caracter de stabilitate si certitudine, in virtutea pastrarii lor in patrimoniul cultural national. Unele din ele reusesc sa patrunda in patrimoniul universal, altele isi pastreaza caracterul ideomatic. Toate au insa puternice rezonante educative. De pilda, patriotismul, in sensul cel mai rezonabil al cuvintului, din pacate atit de devalorizat astazi din pricina demagogiei, ramine in limitele ideomaticului, fara a i se stirbi prin aceasta valentele formative. Interesant este faptul ca, desi ideomatic, are extensie universala. Ca si europenismul, universalismul sau globalismul, este o forma de manifestare a valorii moderne numita solidaritate.

c) Valorile saeculum-ului sunt valorile specifice unei epoci istorice oarecare din istoria lumii si a comunitatii. Sunt valori instabile si nesigure, pentru ca nu au fost supuse "probei timpului", dar sunt si cele care introduc elementele ei de noutate, care dovedesc originalitatea si creativitatea respectivei epoci, care poarta germenii viitorului. Nu putem sti care si cite din aceste valori vor fi selectate, dar stim ca o parte din ele vor fi selectate, pentru ca nu exista epoci de perfect desert spiritual. Nici in cele mai represive societati, creativitatea si prin urmare producerea de noi valori, nu a putut fi redusa la zero absolut, a existat mereu ceva care a meritat sa fie transmis mai departe urmasilor, succesivelor generatii de "mostenitori", fie si doar simpla marturie a absurdului si suferintei .

Desigur, aceasta clasificare operationala ce ne-a fost impusa de tematica abordata aici nu face inutile clasificarile propriu-zise ale valorilor in general si, in special valorilor educationale, cum sunt cele propuse de alti autori.[6] O excelenta situare a dimensiunilor valorice etic-civice si artistice, in contextul unui studiu comparativ international, realizeaza G. Vaideanu intr-o recenta "situare generala" a problemei.

Daca acestea sunt principalele categorii de valori culturale, transmise prin mijlocirea educatiei, ramine sa ne intrebam pe care dintre ele ar trebui sa-si concentreze eforturile un sistem educativ performant. Este foarte greu de raspuns. Valorile de patrimoniu, prin stabilitate si certitudine confera educatiei aceleasi caracteristici. Valorile veacului ne atrag atentia sa nu educam oameni pentru trecut, nici macar pentru prezent, ci pentru viitor. Poate ca Whitehead avea dreptate: " Vreau sa remarc ca intelegerea pe care o dorim noi (n.n.L.A.: educatorii) este intelegerea prezentului cel mai insistent. Singura utilitate a cunostintelor despre trecut este de a ne pregati pentru prezent. Nu poate exista un rau mai profund ce poate fi facut mintilor tinere decat acela nascut din deprecierea prezentului. Prezentul contine tot ce exista. El este solul vital pentru ca este, in acelasi timp, atit trecutul cit si viitorul". In fapt, gasirea unui echilibru corect, a unei juste masuri intre aceste trei categorii valorice constituie una din cele mai redutabile probleme pentru orice sistem educativ. Cine reuseste sa rezolve aceasta problema a rezolvat, in realitate, si o problema vitala a continuturilor invatamintului. De ce? Pentru ca si-a asigurat un criteriu fundamental de selectie a acestora. De fapt, valorile retinute ca esentiale vor fi regasite, mai intii, la nivelul idealului educativ si apoi, pe calea subsidiaritatii, la cel al scopurilor, finalitatilor si obiectivelor educatiei. In cele din urma, devine evident ca procesul de valorizare tinde sa se generalizeze. Nu doar definirea continuturilor si proiectarea curriculara se vor desfasura in functie de valori, ci si constructia metodologiei didactice, evaluarea realizarii obiectivelor sau managementul educativ se vor petrece dupa criterii valorice.

Sint tentat sa cred ca Olivier Reboul a sesizat un topos extrem de important atunci cind a distins intre: a) scopurile educatiei, reprezentate de marile valori care, in opinia noastra, alcatuiesc idealul educativ; b) valorile indispensabile educatiei, adica acele valori derivate din valorile cadru si pe care le regasim exprimate in diversele continuturi educative; si, in sfirsit, c) valorile reper, in functie de care sunt evaluate rezultatele pe care educatia le inregistreaza in multitudinea demersurilor sale.

In cele din urma, nu pot decit saluta optiunile privind reforma educatiei formulate in temenii unor multiple salturi axiologice de catre Cezar Birzea sau Sorin Cristea. Cel din urma, sintetizeaza excelent gama acestor salturi prefatind o alta lucrare fundamentala a celui dintii. Ar fi vorba, prin urmare, de urmatoarele "rupturi" absolut necesare unei educatii moderne si performante:

" a) Idealul educatiei salt axiologic spre formarea personalitatii complexe, adaptabila in cadrul unui pluralism cultural, politic, economic etc;

b) Scopurile educatiei: salt axiologic spre <egalizarea sanselor>, pe <masura personalitatii> in formare, in scoala de cultura generala;

c) Obiectivele generale ale procesului de invatamant salt axiologic spre <invatarea inovatoare> care permite in acelasi timp, <consum> si <productie> de cultura si civilizatie;

d) Strategia educatiei: salt axiologic spre intelegerea educatiei ca factor anticipativ, in raport cu finalitatile culturale, economice, politice ale sistemului social;

e) Metodologia educatiei salt axiologic spre <modelul invatarii valorilor democratiei>, propriu societatii informatizate;[13]

f) Organizarea practica a educatiei: salt axiologic spre modelul psihosocial, construit pe <unitatea de baza>, individualitatea fiecarei personalitati".

Aceste salturi axiologice necesare devin insa si posibile numai in conditiile unui invatamint de cultura generala, deci obligatoriu, extins pina la virsta de 16-17 ani, deci la cel putin noua ani de studiu, optimul fiind insa, in opinia noastra, de cel putin zece ani. Sint intrutotul de acord ca o asemenea prelungire ar putea asigura:

"a) baza dezvoltarii normale a personalitatii, intre premisele socioculturale aflate intr-o mare varietate la intrarea elevului in scoala si finalitatea insusirii <trunchiului comun> care asigura, la iesire, structurarea corecta a fondului aptitudinal si atitudinal al fiecarui elev;

b) baza dezvoltarii normale a societatii, sustinuta prin descoperirea si promovarea valorilor aflate potential in toate mediile socio-culturale si in comunitatile locale".

De altfel, aceste exigente sunt in deplin acord atit cu dezvoltarea personalitatii copilului, asa cum a fost ea pusa in lumina de scoala geneveza a lui Piaget, cu relatiile dintre aceasta dezvoltare si procesele educative evidentiate nu doar de Piaget in finalul carierei, dar si de Whitehead inca de la jumatatea deceniului al treilea, cit si cu pretentiile pe care o societate in tranzitie spre dezvoltare are dreptul sa le formuleze educatiei pe care o sustine. Trebuie sa semnalam ca, cel putin principial, forurile de decizie au adoptat sugestia extinderii scolii obligatorii pana la nivelul a noua clase in orizontul temporal al anului 2003.

Interesant este insa altceva, si anume faptul ca lucrurile erau foarte limpezi pentru specialistii romani inca din primii ani post-revolutionari, dar ele nu s-au dovedit la fel de limpezi si pentru factorii de decizie politica ce s-au perindat la putere in cei peste unsprezece ani de guvernari democratice. Problema care trebuie urgent rezolvata este tocmai cea a transferului de expertiza din domeniul cercetarii educatiei in cel al politicii si practicilor educative, iar aceasta este o chestiune ce nu se poate rezolva in absenta deschiderii si a bunavointei factorilor de decizie politica, incepind cu legislativul si guvernul si sfirsind cu directiile descentralizate, din teritoriu, ale ministerului de resort. Societatea, prin factorii sai de responsabilitate, trebuie sa invete ce anume trebuie sa pretinda de la educatia sa si trebuie sa sustina tendintele care vin inspre satisfacerea pretentiilor legitime. Dar, pentru a accede in aceasta situatie favorabila, trebuie mai intii sa invete sa-si asculte specialistii iar, atunci cand se intimpla sa ii si coopteze in pozitii de responsabilitate, ar fi excelent sa tina seama de capacitatea lor probata de expertiza.