Democratizarea educatiei si educatia parintilor

Democratizarea educatiei si educatia parintilor

Educatia parintilor, ca si educatia, in general, apare necesara atat pentru cresterea si educarea copiilor cat si ca o cale de emancipare spirituala si sociala, ca un vector al democratizarii educatiei si societatii.

Evolutiile rapide din viata sociala genereaza o cerere de continuare a proceselor de reinnoire a cunostintelor, deprinderilor si valorilor pe durata vietii. Din perspectiva unei analize sistemice, educatia parintilor apare ca o dimensiune a educatiei permanente si, desigur, a educatiei adultilor. "Educatia permanenta este un proces de perfectionare a dezvoltarii personale, sociale si profesionale pe durata intregii vieti a individului in scopul imbunatatirii calitatii vietii atat a indivizilor cat si a colectivitatii lor. Aceasta este o idee comprehensiva si unificatoare care include invatarea formala, nonformala si informala pentru dobandirea si imbogatirea unui orizont de cunoastere care sa permita atingerea celui mai inalt nivel de dezvoltare posibil in diferite stadii si domenii ale vietii." (Dave, R. H., 1991, p. 47 - 48). Din aceasta perspectiva, actualul sistem de invatamant apare ca inflexibil, prea formal si disfunctional in contextul necesitatilor comunitatilor sau al noilor evolutii; el izoleaza scoala de familie si comunitate, avand astfel o influenta alienanta asupra elevului. In aceeasi lucrare e mentioneaza ca o etapa initiala a oricarei strategii, proiectata sa indeplineasca aspiratiile educatiei permanente este "construirea unui pod de legatura" intre "o varietate de elemente intereducationale" (structuri, curriculum, pregatirea profesorilor) si "un numar considerabil de elemente extraeducationale." (configuratii personale, sociale, istorice etc.) (Dave).

Deoarece educatia parintilor (cu exceptia unor programe de promovare profesionala) nu poate deveni obligatorie, ea trebuie sa fie adaptata nevoilor acestora si sa acorde celor ce studiaza conditii liberale (de autoeducatie si autoevaluare, de alegere a continuturilor si metodelor, a locului si timpului de invatare). Un sistem de educatie pentru adulti este bine organizat functional atunci cand este intemeiat pe motivatii si centrat pe obiective care rezolva problemele indivizilor sau ale grupurilor de adulti. Trebuie sa existe strategii intemeiate pe cunoasterea nevoilor reale, specifice educatiei pentru a stimula motivatiile lor de invatare si de participare la programe educative. Asemenea strategii presupun si un sistem de "autopurtare" a invatarii - specific educatiei adultilor - care sa se realizeze atat prin apelul la educatori (formatori) specializati (profesori, medici, juristi etc.) cat si prin apelul la formatori formati dintre adulti cuprinsi in programele educationale.

Democratia, transformarile sociale, emanciparea femeii, modificarea statului copilului, dispersia familiei, incercarea de a restitui educatiei familiale prestigiul pe care l-a avut pana la introducerea invatamantului obligatoriu, progresele sociologiei si psihologiei, precum si alte cauze au dus la intelegerea faptului ca orice sistem de educatie ramane neputincios daca se izbeste de indiferenta sau de opozitia parintilor. Misiunea scolii devine astfel primordiala. "Deoarece axa directoare a civilizatiei occidentale este inaintarea persoanei spre mai multa libertate si fericire, inaintarea societatilor spre mai multa intelegere si justitie si dat fiind demisia unui numar de parinti si faptul ca un numar crescand de copii vin din familii destramate, fie din medii analfabete, iar comunicarea dintre parinti si copii nu se face intotdeauna foarte bine, pentru toate aceste motive scoala are o misiune suplimentara." (Domenach, 1989, p. 48).

Dintotdeauna au existat educatori remarcabili si parinti iubitori care nu si-au pus probabil atatea probleme si totusi au reusit foarte bine; dar acest lucru era mai usor intr-o lume statornica in care traditia avea ultimul cuvant. Modificarea pe care a suferit-o, in curs de o generatie sau doua, relatiile dintre parinti si copii, dintre adulti si tineri apare mai vadita in consideratia pentru copil ce are "semnificatia de recunoastere intima si profunda a valorii persoanei copilului si de incredere in potentialul lui de dezvoltare" (Osterrieth).

Sentimentul de siguranta - singurul care permite copilului sa se emancipeze si sa-si dobandeasca personalitatea - depinde de urmatoarele conditii (Osterrieth, 1973, pg. 70):

Protectia impotriva loviturilor din afara:

Satisfacerea trebuintelor elementare.

Coerenta si stabilirea cadrului de dezvoltare.

Sentimentul de a fi acceptat de ai sai:

a)      ca membru al familiei: sa fie iubit, sa daruiasca dragoste, sa fie izvor de bucurie si de multumire pentru adulti; sa fie condus si indrumat;

b)     ca fiinta umana: sa i se accepte caracteristicile individuale; sa aiba posibilitatea de actiune si experienta personala, sa aiba asigurata o anumita arie de libertate.

Pentru indeplinirea functiei fundamentale a familiei - de securizare a copilului - si rolului sau socializator, aculturant si individualizator, finalitatea definitorie a educatiei parintilor devine formarea constiintei educative a parintilor, a necesitatii unui efort constient pe masura evolutiei nevoilor (inclusiv de educatie) ale copilului.

In educatia parintilor exista cateva puncte de reper si anume: educarea viitori parinti (in scoala sau in afara scolii); educarea parintilor cu copii mici; relatia scoala - familie; rolul mass-media in educatia parintilor; programe de formare a formatorilor pentru educatia parintilor.

Cu privire la relatia scoala - familie se impun deschideri oferite parintilor privind aspectele scolare, psiho-pedagogice, pe langa cele medicale, juridice etc. Se cunosc urmatoarele forme mai importante de organizare (institutionalizata) a educatiei parintilor si a colaborarii scoala - familie:

asociatii ale parintilor (si profesorilor) care au o larga libertate de initiativa; au aparut pentru prima data in S.U.A. in secolul trecut;

scoli ale parintilor (initiate in Franta) si scoli ale mamelor (initiate in Germania);

consilii de administratie scolara avand rol informational, consultativ si decizional; fiinteaza in Belgia, Olanda, Danemarca si in alte tari occidentale;

comitete de parinti pe clase si scoli, fara rol decizional, care sprijina scoala in rezolvarea unor probleme (in tarile est-europene).

In majoritatea tarilor occidentale exista reviste si programe radio-tv destinate educatiei parintilor prin care se valorifica avantajul mass-media de a se adresa unui public larg; astfel acestia au libertatea de a alege in cunostinta de cauza daca isi insuseste sau nu experienta propusa.

Un raport asupra relatiilor dintre scoala si familie in tarile Comuniunii Europene (Mecbeth, Al., 1984), bazat pe cercetari comparative, documentare si empirice enumera patru motive pentru care scoala si familia converg in nevoia de a stabili legaturi intre ele:

a)      parintii sunt, juridic, responsabili cu educatia copiilor lor. Legislatia reflecta astfel libertatea parintilor de a-si creste copiii asa cum doresc; exista diferente intre tari privind masura in care parintii pot alege intre diferitele scoli si cursuri pe care sa le urmeze copiii ori masura in care parintii trebuie consultati de responsabilii scolari;

b)     invatamantul nu este decat o parte din educatia copilului; o buna parte a educatiei se petrece in afara scolii;

c)     cercetarile pun in evidenta influenta atitudinii parentale asupra rezultatelor scolare a elevilor, in special asupra motivatiilor invataturii, precum si a faptului ca unele comportamente ale parintilor pot fi favorizate prin dialogul cu scoala;

d)     grupurile sociale implicate in institutia scolara (in special parintii si profesorii) au dreptul sa influenteze gestiunea scolara.

Obstacolele relatiei scoala - familie pot fi de ordin comportamental, deci, subiectiv (si se pot ivi atat din partea parintilor cat si a profesorilor si administratorilor scolari) sau de ordin material (relatia scoala - familie cere un surplus de efort material si de timp). Dificultatile de comunicare pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului si a familiei privind educatia copiilor, libertatea de alegere a scolii de catre parinti sau unicitatea institutiei scolare; impactul mediului familial asupra rezultatelor scolare ale copilului, randamentul pedagogic si datoria parentala; participarea parintilor la gestionarea si procesul decizional din institutia scolara. Se considera, in general, ca problema este de atitudine: este dificil sa pretinzi atat parintilor cat si profesorilor sa recunoasca ca relatia de colaborare scoala - familie (nu) este doar un "drept de optiune".

In general, reprosurile care se faca parintilor privind colaborarea cu scoala vizeaza: apatia, lipsa de responsabilitate, timiditatea, participarea cu ingerinte (critica cu impertinenta scoala); preocupari excesive (exclusive) pentru randamentul scolar (notele) al copilului; rolul parental rau definit; contacte limitate cu scoala; conservatorism.

Reprosurile care se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare si privesc dificultati de a stabili relatia cu adultii (trateaza parintii ca pe copii si nu ca parteneri in educatia elevului, decizand autoritar la reuniunile cu parintii); definirea imprecisa a rolului de profesor (oscileaza intre autonomia traditionala si perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregatirii privind relatia scoala - familie (Mecbeth, Al., 1984).

Informarea si formarea parintilor in ceea ce priveste scolaritatea copilului presupune, cel putin, ca fiecare parinte sa cunoasca:

obligatiile legale privind educatia copilului;

drepturile de care dispune pentru educatia copilului;

importanta atitudinii lui pentru reusita scolara a copilului;

metodele de colaborare cu scoala.

In acest scop, dialogul intre profesori si parinti este necesar, mai mult, parintii trebuie sa fie pregatiti pentru a-si indeplini rolul educativ in cooperare cu profesorii; in acelasi timp, scolile trebuie sa asigure parintilor asistenta necesara.

Relatia profesor-parinte in beneficiul individual nu se poate substitui participarii parintilor la gestiunea scolii din mai multe motive: fiind responsabili legali ai educatiei copiilor lor, parintii trebuie sa aiba posibilitatea de a influenta natura acestei educatii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative si la orientarea adaptarii scolii la schimbarile ce survin in societate; este necesara, pentru aceasta, o influentare pe plan local in rezolvarea problemelor locale si in luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos cu putinta; este necesara determinarea indepartarii indiferentei guvernamentale; cei afectati de o decizie trebuie sa poata avea o influenta asupra ei; dezechilibrele balantei grupurilor de interes trebuie sa fie corectate autorizand persoanele interesate sa fie reprezentate dupa importanta implicarii lor in institutia scolara; participarea trebuie sa implice competente locale; participarea poate stimula initiativele si inovatiile.

Un rol deosebit, atat pentru colaborarea familie-scoala si participarea la gestiunea scolii, cat si pentru educatia parintilor il au asociatiile de parinti a caror finalitate este, in principiu, protectia copilului prin educatie. Asociatiile de parinti se pot deosebi si dupa scopurile lor astfel: pot fi organizate ca grup de sustinere a scolii, pot fi implicate in rezolvarea problemelor needucationale; se pot constitui ca grup de cooperare, educatia considerandu-se ca un proces comun in care parintii si profesorii sunt parteneri, decid impreuna viitoarele programe; in fine, pot fiinta ca grup de aparare a intereselor parintilor fasa de alte grupe.

In ceea ce priveste relatia scoala - familie exista doua teorii importante, si anume:

teoria profesionalismului, dupa care activitatea se organizeaza pornind de la ideea ca un element esential este serviciul facut altora, fara a lua in calcul eventualele avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competenta, servirea "clientilor", codul de etica profesionala;

teoria schimbului, care considera actiunea umana in functie de un castig personal; se considera privilegii traditionale statutului de procesor: un anume grad de autonomie, un salariu asigurat, o competitie stransa (Mecbeth, Al., 1984).

In evolutia istorica a relatiei familie - scoala se pot deosebi trei etape:

a)      etapa scolii autosuficiente: scoala este considerata o institutie inchisa, care nu influenteaza mediul familial si nu se lasa influentata de el. Caracteristicile etapei sunt: contactele cu parintii sunt rare, formale; parintii accepta ideea ca nimic din ceea ce se intampla in scoala nu ii intereseaza; administratia alege scoala pentru copii; parintii nu participa la consiliile de administratie scolara; asociatiile de parinti nu sunt incurajate; in pregatirea profesorilor relatia intre familie si scoala este neglijata;

b)     etapa de incertitudine profesionala: profesorii incep sa recunoasca influenta factorilor familiali asupra rezultatelor scolare in vreme ce parintii continua sa creada ca scoala este autosuficienta. Caracteristicile etapei sunt: tendinta de a intensifica acuzele ce se aduc familiei pentru proastele rezultate scolare; administratia scolara are tendinta de a conserva atitudinea din etapa anterioara; contactele cu parintii pastreaza caracterul formal, de rutina; local, apar experiente privind comunicarea cu parintii; apar organizatiile voluntare de parinti; se constituie consilii de gestiune scolara, in care participarea parintilor are un rol minor, nedecizional, dar e prezenta; in formarea profesorilor se abordeaza problema relatiei familie - scoala, dar are un statut de problema secundara;

c)      etapa de dezvoltare a increderii mutuale: parintii si profesorii descopera impreuna ca neincrederea este treptat inlocuita cu increderea unora fata de altii. Caracteristicile etapei sunt: relatia cu familiile este din ce in ce mai mult incurajata de scoala; consiliul scolar include reprezentanti ai (asociatiilor) parintilor, cu rol decizional in toate problemele educationale; organizatiile de parinti sunt acceptate si incurajate in activitatea scolara; profesorii specializati (consilieri) trateaza problemele speciale ale colaborarii cu familiile; organizatiile de profesori recunosc statutul si rolul asociatiilor de parinti; administratorii si politicienii educatiei insista asupra importantei relatiei familie - scoala; in formarea profesorilor se abordeaza problema relatiei cu familia ca una din problemele importante; se organizeaza cursuri pentru profesori si parinti (vezi Anexa 2).

I. 5. Sarcinile educatorului in relatia cu parintii elevilor sai

Un educator constient de rolul sau esential in educatia parintilor actioneaza astfel:

a)      cunoaste si organizeaza colectivul de parinti pe clasa (alegerea comitetului de parinti si a unui responsabil; confirmarea unor date culese anterior despre personalitatea copiilor si familiile lor etc.);

a)      stabileste programul activitatilor cu familia (intalniri colective, consultatii individuale etc.) si ii consulta pe parinti, retinand propuneri si sugestii venite din partea acestora;

b)     definitiveaza tematica generala a adunarilor colective cu parintii, centrate pe situatiile instructiv-educative specifice clasei pe care o conduce;

c)     mediaza eventualele stari conflictuale aparute in relatia profesor - elev - parinte;

d)     pregateste si conduce adunarile colective, armonizeaza posibilele puncte de vedere discordante;

e)     tine permanent legatura cu parintii (prin vizite, corespondenta etc.) si ii contacteaza prompt in situatii speciale (abateri disciplinare, tensiuni in stare incipienta etc.);

f)      in urma cunoasterii elevilor sai, realizeaza caracterizarile individuale si de grup;

g)     ii invita pe parinti la scoala si ii antreneaza ca parteneri in solutionarea unor probleme ale clasei / scolii;

h)     initiaza si conduce programul de educatie a parintilor clasei sale, in raport cu nevoile lor de educatie.