Didactica. Teoria procesului de invatamant

Didactica. Teoria procesului de invatamant

A.     Definitii, conexiuni si delimitari

Didactica. Teoria instruirii. Introducere

Teoria instruirii - didactica generala:

Are ca obiect de studiu procesele concrete de predare-invatare-evaluare ce se desfasoara in contextul scolar,

Defineste conceptele de baza privind realizarea procesului de invatamant,

Elaboreaza principiile generale ale predarii si invatarii,

Emite teorii explicative si actionale asupra eficientizarii activitatilor instructiv-educative,

Defineste subcomponentele procesului educational: procesul de invatamant, obiectivele pedagogice, continutul invatamantului, metodologia didactica, proiectarea pedagogica a procesului de invatamant.

Conceptul de didactica [limba greaca, "didaktike" (derivat din "didaskune"): a invata pe altii, didaskein = a invata pe altul, didaskal = invatator, didasko = invat] a fost introdus in circulatie de catre pedagogul ceh Jan Amos Comenius [Komenski] (1592-1670), prin lucrarea sa "Didactica Magna" publicata in anul 1632.

Se pot delimita 3 etape distincte in procesul fundamentarii didacticii ca stiinta:

B.     Etapa traditionala de tip magistrocentrist - sec. 17-19, cand accentul prioritar se punea pe activitatea de predare.

C.     Etapa didacticii moderne - sf. sec. 19-20 - are loc descoperirea relatiei predare-invatare si determinarile ei psihologice si sociologice.

D.    Etapa postmoderna - a II-a jumatate a sec. 20 care punea accentul pe raportul predare-invatare-evaluare.

Aceste etape releva 3 ipostaze esentiale pe care domeniul didacticii le-a cunoscut in evolutia sa istorica:

eforturile de intemeiere a didacticii ca stiinta a predarii

dezvoltarea obiectului didacticii pentru a deveni stiinta a predarii-invatarii

extinderea obiectului didacticii ca stiinta a predarii-invatarii-evaluarii

Conceptia despre desfasurarea proceselor de predare-invatate reflecta, de altfel, nivelul atins in diferite perioade istorice de cercetarea stiintifica in domeniul fenomenelor pedagogice.

Dupa anii 80, domeniul didacticii sta sub semnul a doua mari orientari complexe si, deseori, convergente: reflectiile de natura epistemologica si cele de natura psihologica care incearca sa impace caracterul dual al interactiunii educationale pe care se intemeiaza:

A. Abordarile epistemologice iau ca reper rezultatele cercetarilor in domeniul achizitionarii cunostintelor cu caracter stiintific, considerand ca prioritar caracterul didactic al interactiunii profesor-elev

B. Abordarile psihologice si psihosociale se concentreaza, mai ales, asupra caracterului pedagogic al interactiunii profesor-elev. In acest caz, exista o preocupare deosebita atat pentru modul in care individul asimileaza cunostintele care ii sunt oferite de catre profesor dar si pentru modul in care contextul psihosocial influenteaza calitatea proceselor de invatare.

Datorita etapelor diferite parcurse de conceptia privind desfasurarea procesului de invatamant, astazi se opereaza distinctia intre

didactica traditionala si didactica moderna, distinctie ce se refera in primul rand la deosebirile intre sferele de cuprindere ale acestora in sensul urmator:

Didactica traditionala a avut ca obiect de studiu esenta procesului de invatamant, cu scopul si sarcinile sale, procesul de invatamant si factorii acestuia, continutul invatamantului, principiile, metodele si formele de organizare a activitatii educative, organizarea invatamantului, clasa, scoala si sistemul educational, profesorul.

Didactica studiaza urmatoarele patru mari domenii:

invatamantul in ansamblul sau, pe toate treptele de scolaritate si autoinstruirea, caz in care poarta denumirea de didactica generala

procesul de invatamant din perspectiva pedagogica a predarii si invatarii obiectelor de studiu, caz in care poarta denumirea de didactica speciala sau metodica (fiecare obiect de invatamant are deci didactica sa care studiaza continutul, principiile, metodele si formele de organizare proprii obiectului respectiv in detaliile concrete aplicative)

didactica adultilor

autoeducatia/autoinstruirea

Didactica generala sintetizeaza experienta acumulata in practica scolara, oglindita in metodici si elaboreaza reguli si legitati valabile pentru procesul de invatamant in ansamblul sau.

In acelasi timp, stabileste principiile necesare desfasurarii acestui proces, asigurand astfel baza dezvoltarii didacticilor speciale, oferind orientarea necesara solutionarii problemelor specifice oricarei didactici speciale, precum si didacticii adultilor.

Rezulta ca didactica generala, didacticile speciale si didactica adultilor se afla intr-un raport de interdependenta. De altfel, didacticile speciale si didactica adultilor pot fi considerate subramuri ale didacticii generale.

Datorita extinderii si aprofundarii cercetarii din ultimele decenii, didactica isi justifica statutul de stiinta distincta in ansamblul stiintelor educatiei. Din didactica generala s-au desprins subdisciplinele: didactica prescolara, didactica scolara, didactica mijloacelor de invatamant, didactica adultilor, didactica predarii disciplinelor (matematica, fizica, chimie, educatie fizica), didactica invatamantului special.