EDUCATIA IN SOCIETATEA BAZATA PE CUNOASTERE

EDUCATIA IN SOCIETATEA BAZATA PE CUNOASTERE

In ecuatia luptei cu limitele timpului si spatiului in care coexistam si traim, omenirea a inventat educatia - ca forma de actiune umana regenerabila in care se invata din experienta pozitiva si negativa a trecutului - atat ceea ce este necesar sa se intreprinda, cat si ceea ce nu mai trebuie facut. La inceput, se invata in cadrul familiei, sub forma celor "sapte ani de acasa", dupa aceea in scoala, pentru ca, in celelalte segmente ale vietii traite, in cadrul activitatilor pe care le desfasuram - unde invatam sa producem cele necesare vietii, pentru ca atunci cand oamenii creeaza utilitati, de fapt, invata sa produca in conditii din ce in ce mai avantajoase - si apoi, in partea de apus a vietii, invata sa se adapteze la neajunsurile varstei si, de ce nu, la nedreptatile oamenilor, pentru ca treptat sa poata parasi lumea noastra, convinsi fiind ca nu au facut umbra pamantului degeaba.

Educatia, in calitate de forma a actiunii umane, desfasurata de oameni si pentru oameni, se afla in permanenta sub exigentele nevoilor de adaptare la schimbare, dar si sub dictatul limitarii mijloacelor. Aflata sub tensiunea acestor doua magistrale ale timpului si spatiului vietii noastre pe planeta Pamant, educatia pentru comunul tranzitiei prin viata, ca si educatia specializata si concret localizata, reprezinta prima "intreprindere" de globalizare a luptei omului pentru depasirea limitelor progresului sub forma invatarii, pentru adaptare la schimbare prin anticipare .

1.1. Rolul si functiile educatiei

Educatia ocupa o pozitie centrala in formarea omului. Kant subliniaza importanta educatiei atunci cand scrie: "Exista doua descoperiri ale omului ce pot fi considerate ca cele mai dificile: arta de a guverna oamenii si cea de a-i educa".[2]

A neglija astazi educatia unei persoane inseamna a o condamna maine la mediocritate. Educatia este baza unei societati libere, temelia pe care este cladit un stat puternic si sanatos. Cerintele erei moderne sunt din ce in ce mai mari datorita progresului tehnologic rapid. Societatile care anticipeaza aceste progrese si isi pregatesc urmasii cel mai bine pentru viitor vor profita in cea mai mare masura de pe urma acestora, iar cele care nu vor face acest lucru vor fi dezavantajate. Societatea contemporana trebuie sa devina o societate care invata, pentru ca numai astfel ea va naste cetateni bine informati, capabili de a se integra deplin in contextul socio-cultural in care traiesc.

Cel de al treilea presedinte al Statelor Unite ale Americii, Thomas Jefferson, spunea: "Lumineaza oamenii in general, iar tirania si opresiunea psihica si fizica vor disparea ca spiritele rele in zorii zilei". Punctul de vedere al lui Jefferson poate fi apreciat, oarecum, ca idealist, insa legatura dintre educatie, democratie si sansele economice este vitala pentru orice societate libera. Aceasta legatura a fost inteleasa si materializata  de la inceputurile constructiei societatii americane deoarece, chiar inainte de adoptarea Constitutiei guvernul a decis ca, o data cu vanzarea pamanturilor din vest colonistilor , o rata fixa sa fie alocata educatiei. In acelasi sens, in Marea Britanie, Ducele de Brunswick a fost convins de ideile iluminismului sa promoveze educatia universala : la acea vreme printre fiii de tarani educati in acest mod a fost descoperit un talent de exceptie care avea sa devina unul dintre cei mai mari matematicieni : Carl Friedrich Gauss.

Totusi, de unde aceasta generozitate? De ce paturile superioare au renuntat la monopolul educatiei ? Cum se poate justifica acceptarea din partea elitelor sociale a preocuparii, mai mult  sau mai putin permanente, de a facilita accesul maselor la educatie si cunoastere, astfel incat sa se poata vorbi de educatie universala ? In acest sens, se pot identifica doua justificari cu caracter general: ideea ca societatea beneficiaza de pe urma unui numar mai mare de talente descoperite a fost un motiv ; ideile egalitariste au constituit un alt motiv. O importanta deosebita, cel putin la un moment dat, a avut-o perceperea necesitatii de a avea un electorat educat. Cand britanicii au largit dreptul la vot, in 1876, pentru a cuprinde pe toti adultii, un om de stat important a zis : "Trebuie sa ne educam stapanii"; iar legamantul britanicilor cu educatia universala dateaza din acea perioada.

Potrivit unor argumente ale lui Kenneth J. Arrow, nu se stie cu certitudine daca educatia a fost gandita pentru a-l cuminti pe cei din afara legii, indepartandu-i astfel de la o viata de delicte.[3] Exista un proverb larg raspandit : "Diavolul gaseste de lucru pentru mainile libere". Totusi si angajarea acestor "maini libere" ar putea fi la fel de buna ca si scolarizarea.

Termenii "educatie" si "scolarizare" pot fi folosite ca si sinonime. Exista frecvent o identificare intre omul educat si omul cu carte (invatat). Insa, deslusirea exacta a sensului celor doi termini obliga la formularea unei terminologii mai convingatoare. Daca termenii sunt folositi cu mai multa atentie, nu orice "scolarizare" este "educatie" si nu orice "educatie" inseamna "scolarizare". Nu toti absolventii de studii superioare pot fi considerati oameni educati, in timp ce nu toate persoanele educate au parcurs obligatoriu o experienta scolara completa. Aceasta conceptie deriva, de cele mai multe ori, din anumite erori in orientarea sistemelor de invatamant care au condus la aparitia unor fenomene ca separatia invatamantului de cultura, separatia invatamantului de cercetare si chiar separatia invatamantului de educatie. Aceasta situatie se datoreaza, de regula contrastului existent intre scoala si viata, intre experienta scolara si cea sociala.

1.2. Societatea bazatǎ pe cunoastere

Discutiile la nivel european vizand politicile de coeziune economica si sociala (Strategia Lisabona, 2000) acorda universitatilor un rol tot mai important in realizarea legaturii intre pregatirea profesionala a persoanelor si cerintele de pe piata locurilor de munca.

1.2.1. Strategia de la Lisabona

Acum 30 de ani, in domeniul educatiei si formarii a aparut primul program european de cooperare (februarie 1976), care a fost urmat de programele Comett, Erasmus, Petra, Lingua, Force si Tempus. Tratatul de la Maastricht a recunoscut educatiei rolul avut in consolidarea integrarii, rol care urma sa fie confirmat de Strategia Lisabona.

Declaratia de la Lisabona reprezinta un acord al guvernelor europene, reunite cu ocazia Consiliului European din martie 2000 (tinut la Lisabona), menit sa coerentizeze politicile economice si sociale la nivel european, ca raspuns la provocarile globalizarii si a societatii informationale. La aceasta reuniune s-a stabilit ca: "in anii 2010-2020, Europa va deveni regiunea cu cea mai competitiva economie la nivel mondial" (actualmente existand decalaje importante intre UE si SUA-Japonia).

Cu alte cuvinte, UE si-a stabilit ca obiectiv strategic sa devina cea mai competitiva si mai dinamica economie din lume, bazata pe cunoastere, capabila de o crestere economica durabila, generatoare de noi locuri de munca, mai bune, si caracterizata printr-o mai mare coeziune sociala.

In 2002, Consiliul European a subliniat faptul ca educatia reprezinta baza modelului social european si ca sistemele de educatie din Europa trebuie sa devina "repere mondiale de calitate" pana in anul 2010.

Dreptul la educatie este un drept al omului si invatamantul superior care, instrumental, este in scopul si progresul cunostintelor, reprezinta un bun de o importanta culturala si stiintifica de exceptie atat pentru indivizi, cat si pentru societate.

Legatura intre educatie si cresterea economicǎ

In 1973, Daniel Bell afirma ca rolul de motor al schimbarii catre o "noua ordine tehno-economica" o vor juca informatia si cunoasterea, sustinand astfel modelul modern neo-clasic al economiilor ca sisteme adaptabile si dinamice.[4]

In procesul de crestere economica regasim doi indicatori: cantitatea si calitatea muncii. Astfel, in anii '80 apare noua teorie a cresterii economice, a lui Paul Romer[5] si Robert Lucas care porneste de la premisa ca o acumulare de capital implica cel mai adesea o acumulare de cunostinte.

Deci, cresterea economica in societatile contemporane este conditionata si de educatia populatiei. Astfel "capitalul uman"[6] devine la fel de important pentru dezvoltarea unei societati precum resursele naturale sau capitalul fizic. Mai mult, el este, teoretic, nelimitat, iar omul isi poate depasi prin progres limitele devenind un factor principal in realizarea dezvoltarii economice si sociale durabile.

Teoriile economice asupra "capitalului uman" inaintate de Theodor W. Schultz (1961) sau Gary S. Becker (1962) sustineau ca imbunatatirea componentelor umane ale productivitatii poate fi generata prin cresterea resurselor financiare alocate invatamantului.

In 1989, de exemplu, 80% din bunastarea tarilor dezvoltate "s-a asigurat pe baza contributiei capitalului uman, in sensul ca 80% din venitul real obtinut s-a datorat investitiilor in oameni () constatandu-se ca o distributie inegala (a educatiei in societate) tinde sa aiba un impact negativ, in cele mai multe tari, asupra venitului per capita".[7]

Una din functiile educatiei devine astfel contributia pe care o aduce la dezvoltarea capitalului uman.  In anii '60 s-a constatat o inadaptare puternica a scolii la viata reala si problemele societatii, cunoscuta sub numele de "Criza mondiala a educatiei". Philip Coombs constata in acest sens ca exista un set de decalaje functionale intre educatie si celelalte subsisteme ale societatii:

in raport cu educatia de calitate se constata ca oferta este prea mica si cererea este prea mare;

necesitatile sociale de calitate a resurselor umane nu sunt satisfacute de produsul educational;

metodele si programele educationale nu sunt adaptate nevoilor societatii;

dinamismul societatii actuale vs inertia structurilor organizatorice ale sistemelor de invatamant.

Globalizarea si cresterea competitivitatii, dereglarea structurala a pietei muncii sau procesele de tranzitie sociala din diferite state ale lumii, au amplificat aceste decalaje functionale dintre educatie si celelalte sectoare sociale generand noi si noi provocari pentru educatia contemporana. Aceasta insa mentine limitele si contradictiile traditionale, generand pattern-uri deficitare ale resurselor umane, reprimate, conformiste si non-autonome.

1.2.3. Legatura dintre educatie si "dezvoltare durabilǎ"

Un alt aspect ce trebuie luat in calcul atunci cand este vorba despre educatie si relatia ei cu societatea, este "dezvoltarea durabila" definita in raportul Comisiei Brutland din 1987 drept un proces menit "sa satisfaca nevoile prezentului, fara sa compromita posibilitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile nevoi". Cu alte cuvinte ea presupune "asigurarea unei calitati superioare a vietii, atat in prezent, cat si pentru generatiile viitoare" (Strategia pentru dezvoltarea durabila a Guvernului Marii Britanii, iulie 1999).

La nivelul societatilor contemporane s-a constatat aparitia unui fenomen denumit "decalajul uman" prin care se intelege o crestere mult mai mare a complexitatii problemelor cu care se confrunta omenirea in raport cu capacitatea acesteia de a le face fata. Solutia identificata de cercetatori pentru acesta o reprezinta "invatarea societala" conform careia in procesul de invatare nu mai intra doar indivizii ci si grupuri, societati, dezvoltandu-se astfel noi metodologii, abilitati, atitudini si valori pentru a face fata dinamismului lumii noi.

In concluzie, viitorul depinde in special de cresterea capacitatii de intelegere si actiune umana, dependente la randul lor de sistemul educational care trebuie sa adopte o noua atitudine fata de cunoastere, fata de dezvoltare, fata de viata si sa puna accentul pe participare si initiativa in rezolvarea problemelor reale, concrete, ale societatii.

"Educatia trebuie recunoscuta ca procesul prin care oamenii si societatile umane pot sa-si atinga potentialul maxim. Educatia este esentiala pentru promovarea dezvoltarii durabile si imbunatatirea capacitatii oamenilor de a rezolva problemele de mediu si dezvoltare [.] Educatia este . drumul catre egalitatea sanselor, catre o democratie sanatoasa si echitabila, catre o economie productiva si o dezvoltare durabila". (Agenda 21, Earth Summit, 1992)

De exemplu, infrangerea in cel de-al doilea rǎzboi mondial a determinat Japonia sa ia totul de la capat, intr-un alt mod devenind in mai putin de doua decenii o tara moderna, cu o economie de piata functionala, cu o cercetare tehnologica la varf, o democratie stabila. In legatura cu aceasta trebuie mentionat ca tot ea a devenit prima tara care a realizat ceea ce se numeste "educatie permanenta".

1.2.4. Economia bazatǎ pe cunoastere

Noua economie, bazata pe cunoastere, a modificat astfel regulile dezvoltarii economice durabile in asa masura incat "societatile sau regiunile pot sa treaca de la societati agrariene catre o economie a cunoasterii, fara a mai fi absolut necesara parcurgerea acelorasi etape cu cele din era vechiului stil de industrializare".[8]

Cu alte cuvinte acum este posibil pentru statele din Europa de Est sa realizeze o integrare din mers, o diminuare a decalajelor fata de nivelul mediu de dezvoltare a tarilor membre UE. Romania a inregistrat in permanenta un astfel de decalaj, nereusind insa depasirea lui pana in prezent de aceea se impune o racordarea la principiile si mecanismele economiei bazate pe cunoastere.

"Societatea cunoasterii este scop si context al dezvoltarii contemporane, deoarece cunoasterea este singura resursa care creste odata cu utilizarea, competitivitatea este dependenta de cantitatea si calitatea cunoasterii utilizate iar profitabilitatea oricarei intreprinderi poate creste mai ales in functie de investitiile in producerea de cunoastere (capital intelectual) decat in achizitionarea de cat mai multe active fizice."[9]

Educatia in societatea bazatǎ pe cunoastere

Dupa cum afirma A. Tffler, "traim un moment cand se dezintegreaza intreaga structura a puterii care a mentinut lumea asamblata. Ia forma o structura de putere radical diferita, care afecteaza toate nivelurile societatii omenesti: aceasta este cunoasterea (informatia)"[10]. Cunoastere, care a devenit componenta "number one" a dezvoltarii umane, in general, a celei economice, in special. Tarile dezvoltate ale lumii ." evolueaza rapid pe coordonatele unor economii postindustriale care sunt percepute si catalogate ca economii ale cunoasterii . Insusi Winston Churcill a anticipat fericit noul mers al societatii, considerand ca "imperiile viitorului vor fi imperii ale mintii" (ale cunoasterii si invatarii).

Procesul trecerii spre economia bazatǎ pe cunoastere a fost declansat in S.U.A. la jumatatea celui de-al saselea deceniu al secolului al XX-lea si a continuat, in mod fericit, in majoritatea tarilor dezvoltate Japonia, Canada, Germania, Marea Britanie, Franta etc). In aceste tari, date fiind noile conditii ale societatii bazate pe cunoastere si invatare, se pune in discutie in mod curent "problema scopului social si a responsabilitatilor educatiei, conturandu-se deja o serie de solicitari/cerinte-cheie ale educatiei":[13]

educatia in cadrul unei societati a invatarii va avea un pronuntat scop social. Toate momentele procesului educativ vor avea conotatie social-axiologica, interventia formativa trebuind sa se intemeieze pe linii de forta valorica; scoala este institutia investita de comunitate cu misiunea de a transmite un anumit sistem de valori sociale, ierarhizate in numele unei autonomii si responsabilitati actionale specifice;

noul sistem de invatamant trebuie sa fie unul deschis, conceput pentru a asigura sanse egale de instruire tuturor membrilor societatii date. Cei capabili si performanti trebuie sa aiba acces liber la studii astfel incat sa li se permita ascensiunea sociala indiferent de originea, veniturile si pregatirea lor anterioara. Din perspectiva acestei cerinte, se va intensifica si rolul consilierii si al pilotarii carierei;

afirmarea educatiei permanente. Intr-o societate a invatarii apare necesitatea ca persoanele cu studii sa revina sistematic la scoala; este indeosebi, situatia celor cu o instructie scolara de nivel superior. Continuarea pregatirii (formarea continua) va deveni o "industrie" care este posibil sa inregistreze un puternic avant in viitor;

educatia nu mai poate fi lasata numai pe seama institutiilor de invatamant. Va fi, in viitor, necesar ca fiecare firma, angajatorii sa se preocupe mult mai mult de instruirea si formarea propriilor angajati, apeland la propriile resurse financiare;

educatia va avea si raspunderea sociala de a impiedica degenerarea "meritocratiei" in "plutocratie". Titlul scolar (diploma de studii) va facilita accesul la cele mai bune locuri de munca si la cele mai promitatoare cariere profesionale numai daca este acordat pe criterii de competenta, capabilitate si talent si nu pe criteriul bogatiei fiind, in acest caz, un simbol al clasei sociale. Practic, aceasta ultima cerinta - cheie, impune ca "produsul" educatiei sa fie o persoana instruita, performanta, eficienta si cultivata, indiferent de conditia sa sociala.

Realizarea acestor exigente ale societatii bazate pe cunoastere si invatare, are drept scop crearea noului mod de viatǎ specific unei societati deschise. In context, cunostintele, informatiile, aceste variabile - cheie ale economiei cunoasterii, reprezinta o reala sursa de putere deoarece ele nu se epuizeaza, ci se amplifica, multiplica si diversifica prin utilizare. Spre deosebire de alte resurse, epuizabile pe masura ce se consumǎ, cunostintele sunt extensibile la infinit (cel putin in principiu), devenind o resursa practic inepuizabila pentru dezvoltarea economicǎ, fapt nu numai recunoscut dar si promovat cu consecventǎ de marile puteri ale lumii care considera ca progresul poate fi asigurat prin performanta, creativitate si imaginatie. Sporul in cunoastere devine astfel o conditie   sine-qua-non a progresului, acumularea si stocarea cunostintelor realizandu-se pe diferite filiere: experiente profesionale, mijloacele mass-media dar, mai ales, instruirea si educatia.

"Cunoasterea - aceasta resursa economica deosebit de eficienta in productia de bunuri si servicii si care este, in acelasi timp, si o marfa posibil de comercializat sub forma de cunostinte, experienta, informatii de piata - impune neconditionat invatarea permanenta si adaptarea continua la problemele complexe, inter si transdisciplinare specifice societatii post-capitaliste"[14].

IDEI IN REZUMAT

In societatea moderna, rolul si functiile educatiei formeaza obiectul unor intense dezbateri. De fiecare data experienta a demonstrat insa ca in colectivitatile cu un grad ridicat de educatie, cu un nivel ridicat de pregatire profesionala, se contureaza mai rapid si mai clar atat exigentele viitorului, cat si posibilitatile de infaptuire a acestora.

Educatia devine esentiala pentru orice economie, pe de-o parte pentru ca, prin educatie, sunt diversificate relatiile dintre om si societate, individul avand capacitatea de a contribui in calitate de membru al societatii cu ceva care sa echilibreze ceea ce el primeste ca urmare a convietuirii cu ceilalti indivizi.

Pe de alta parte, economia actuala are nevoie de forta de munca bine pregatita, in conditiile globalizarii si revolutiilor tehnologice, care necesita dezvoltarea competentelor, a creativitatii, cunostinte solide, o crestere a responsabilitatii.

In economia bazata pe cunoastere, relatia dintre munca si cunoastere a devenit punctul de concentrare a analizelor, deoarece doar acumularea de capital nu poate asigura mentinerea unei cresteri economice de durata, din cauza randamentelor descrescatoare specifice acestui factor de productie.

Contextul mondial impune necesitatea ca Romania sa se adapteze conditiilor noii economii a cunoasterii, in care avantajul competitiv se obtine prin inovare si forta de munca inalt calificata. Societatile puternice, de viitor sunt acelea care vor putea produce, detine si controla informatia.