EDUCATIA IN SOCIETATEA CONTEMPORANA - Formele si functiile educatiei

Educatia - delimitari conceptuale

Educatia ca obiect de studiu al pedagogiei are in vedere activitatea de formare si dezvoltare a personalitatii, ca si modalitatile concrete de realizare a acesteia. Originea latina a cuvantului sugereaza mai multe semnificatii: "educatio" = crestere, hranire, formare; "educo-educare" = a creste, a hrani, a forma, a instrui; "educo-educere" = a scoate din, a ridica, a inalta.

Pe parcursul evolutiei omenirii educatia a capatat sensuri multiple si variate. In esenta, semnificatia majora a acestui concept este de scoatere a fiintei umane din starea biologica si ridicarea ei inspre starea spirituala, culturala. Pentru a exemplifica mai bine conceptul de educatie, redam in cele ce urmeaza cateva definitii ale acestuia, conturate de-a lungul timpului:

Educatia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare si moralizare a omului, iar scopul educatiei este de a dezvolta in individ toata perfectiunea de care este susceptibil (I. Kant);

Educatia constituie actiunea generatiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a forma acestora din urma anumite stari fizice, intelectuale sau mentale necesare vietii sociale si mediului pentru care sunt destinate (E. Durkheim);

Educatia inseamna tot ceea ce facem noi insine si tot ceea ce fac altii pentru noi, spre a ne apropia de perfectiunea materiei noastre (J. Stuart Mill).

Unele definitii evidentiaza scopul educatiei, altele natura, continutul sau chiar functiile educatiei. In general, principalele perspective de abordare a educatiei se structureaza in jurul a trei repere: sociale, psihologice si psihosociale. Raportarea la aceste trei repere genereaza variate abordari ale educatiei: ca produs, ca proces si ca activitate.

educatia ca produs - reflecta in special rezultatele educatiei (cultura generala si de specialitate, comportamentul, atitudinile, valorile impartasite, deprinderile si priceperile, motivatia, etc.) la nivelul formarii si dezvoltarii personalitatii.

educatia ca proces - are in vedere actiunea de transformare in sens pozitiv si pe termen lung a fiintei umane, in perspectiva unor finalitati explicit formulate. Educatia este un proces specific uman care urmareste valorificarea resurselor interne ale personalitatii.

educatia ca activitate - reprezinta un ansamblu de actiuni constiente, sistematice in principal, pe care un subiect educational (educatorul) le exercita asupra unui obiect educational (cel care se educa) in vederea realizarii unui scop bine determinat. In conditii optime efortul comun si constient al celor doi actori (educatorul si cel care se educa) evolueaza inspre un stadiu superior al educatiei si umanizarii: autoeducatia.

Se poate spune ca educatia inglobeaza actiunile (deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau neorganizate) de modelare a omului in perspectiva unor finalitati racordate la repere social-istorice si culturale.

Evoluand de la o etapa istorica la alta sub aspectul finalitatilor, continuturilor sau modurilor de realizare, educatia si-a pastrat insa misiunea ei fundamentala, si anume de a transmite de la o generatie la alta valorile materiale si spirituale acumulate de societate la un moment dat, asigurand continuitatea la nivelul culturii si civilizatiei, dar si schimbarile inerente progresului omenirii.

2. Formele educatiei

Educatia se obiectiveaza in trei forme: educatia formala, nonformala si informala.

Educatia formala include ansamblul actiunilor intentionat educative, organizate si realizate in mod planificat, sistematic in cadrul institutiilor scolare si universitare, prin intermediul sistemului de invatamant, structurat si ierarhizat in trepte scolare si ani de studii (Cerghit, 1988).

Instruirea si educarea elevilor, studentilor se realizeaza pe baza unor documente (planuri de invatamant, programe scolare, manuale) intr-o structura organizatorica clara, asigurandu-se continutul si continuitatea la nivelul procesului de invatamant, concretizat in activitati de predare, invatare si evaluare.

Avantajul principal al educatiei formale consta in posibilitatea asimilarii sistematice a cunostintelor din diferite domenii ale cunoasterii, in formarea de capacitati, atitudini sau aptitudini necesare individului pentru integrarea in societate. Din acest motiv, educatia formala este considerata nucleul demersurilor de instruire si educare a individului. In pofida acestui fapt, la nivelul educatiei formale persista cateva probleme, cum ar fi: tendinta de centrare exclusiva pe performantele inscrise in programe, accentul pus pe asimilare masiva de informatii, restrangerea libertatii de actiune a elevului sau studentului, caracterul monoton al unor activitati, ceea ce predispune la dezinteres. Pe fondul acestor probleme, specialistii domeniului atrag atentia asupra nevoii de deschidere a scolii fata de realitatile si problemele lumii contemporane, de reconsiderare a educatiei scolare din perspectiva educatiei permanente.

Educatia nonformala include ansamblul actiunilor instructiv-educative structurate si organizate intr-un cadru institutionalizat, dar in afara sistemului de invatamant. Educatia nonformala integreaza doua tipuri de activitati: parascolare (de perfectionare, reciclare, etc.) si periscolare (vizite, excursii, cercuri stiintifice, etc.).

Activitatile desfasurate in aria educatiei nonformale sunt optionale sau facultative, exercitandu-se prin intermediul unor institutii sau medii, cum ar fi: cluburi ale copiilor, biblioteci, muzee, teatre, cinematografe, case de cultura, organizatii non-guvernamentale. Acest tip de educatie acopera nevoile de invatare ale copiilor, tinerilor, adultilor sau chiar varstnicilor, permitand atingerea unor scopuri multiple in raport cu segmentul de populatie vizat, cum ar fi: largirea orizontului cultural, dezvoltarea unor interese si aptitudini speciale, cultivarea unor modalitati eficiente de petrecere a timpului liber, perfectionarea profesionala sau initierea intr-o noua activitate, destinderea, etc.

Educatia nonformala prezinta avantajul unui spatiu instructiv-educativ mai flexibil decat cel scolar, oferind individului o mai mare libertate de actiune, o diferentiere a ofertei educationale in raport cu solicitarile beneficiarilor, un camp motivational mai larg si mai deschis procesului de formare a personalitatii. Dezavantajul major ar fi acela ca demersurile de evaluare nu sunt foarte sistematice, ceea ce conduce spre absenta unor autoevaluari riguroase.

Educatia informala se refera la "totalitatea informatiilor neintentionate, difuze, eterogene, voluminoase - sub aspect cantitativ - cu care este confruntat individul in practica de toate zilele si care nu sunt selectate, prelucrate din punct de vedere pedagogic" (Cucos, 1996, p.36).

Educatia informala este rezultatul multitudinii de influente cotidiene, venite din zona mediului social, cultural, economic al individului (familia, civilizatia rurala-urbana, cercul de prieteni, discutiile ocazionale, mass-media, etc.). Aceasta forma a educatiei este prezenta de-a lungul vietii, motiv pentru care se poate spune ca educatia informala precede si depaseste ca durata, continut si modalitati de realizare educatia formala. Educatia informala integreaza un continut extrem de variat, rezultat din valorile, activitatile sau preocuparile mediului existential al individului.

In toate tarile lumii, educatia informala este in expansiune, cantitatea influentelor dobandite in afara scolii sporind semnificativ. Nu de putine ori insa influentele educatiei informale pot intra in contradictie cu actiunile promovate in zona educatiei formale. Ne referim la fenomene de infractionalitate, la consumul de droguri, etc. In acest context rolul scolii este de a ghida, completa si corecta achizitiile obtinute prin intermediul educatiei informale si nonformale. (Jinga, Istrate, 1998).

Scoala nu isi mai poate permite sa ignore mesajele celorlalte forme ale educatiei si experientele acumulate de elevi in diferite contexte de viata, ci dimpotriva are sarcina de a prelua si prelucra influentele educatiei nonformale si informale.

Frontierele dintre cele trei forme ale educatiei nu sunt rigide. Viziunea moderna asupra educatiei acrediteaza raporturile de complementaritate si interdependenta intre educatia formala, nonformala si cea informala. Articularea reala a celor trei forme ale educatiei este insa o problema complexa. Iata cateva posibilitati de integrare a celor trei forme ale educatiei, din perspectiva educatiei formale:

lectii organizate interdisciplinar cu echipe de profesori, pregatite in legatura cu informatii dobandite de elevi in cadrul informal;

activitati educative care valorifica informatiile de tip nonformal si informal (ore de dirigentie, ore de consiliere si orientare);

utilizarea la clasa a metodelor de invatare independenta;

activitati extradidactice si/sau extrascolare (cercuri stiintifice, excursii didactice).

Integrarea sau articularea celor trei forme ale educatiei poate asigura cresterea potentialului pedagogic al activitatilor de formare si dezvoltare a personalitatii in spatiu didactic si extradidactic.

3. Functiile educatiei

In ceea ce priveste functiile educatiei, specialistii domeniului au viziuni nuantate. Dupa I. Nicola (1992), functiile educatiei sunt:

selectarea si transmiterea valorilor de la societate la individ;

dezvoltarea potentialului biopsihic al omului;

pregatirea omului pentru integrarea activa in viata sociala.

Racordand rosturile educatiei la realitatile romanesti, Jinga si Istrate (1998), delimiteaza urmatoarele functii ale educatiei in Romania:

asigura realizarea idealului educational ("dezvoltarea libera, integrala si armonioasa a individualitatii umane, formarea personalitatii autonome si creative"- Legea Invatamantului, 1995)

selectioneaza si transmite, de la o generatie la alta, un sistem de valori materiale si spirituale, considerate fundamentale;

asigura pregatirea resurselor umane, in raport cu cerintele dezvoltarii economico-sociale ale tarii, ale pietei muncii;

ii pregateste pe copii, tineri si adulti pentru integrarea socio-profesionala, ca si pentru adaptarea la schimbarile care au loc in stiinta si in cultura, in lumea muncii si a profesiilor, in societate si in modul de viata al oamenilor;

pune la dispozitia tuturor oamenilor mijloacele necesare pentru dezvoltarea lor neintrerupta, pe tot parcursul vietii, potrivit principiului educatiei permanente.

Oricare ar fi diferentierile teoretice sub aspectul functiilor educatiei, trebuie spus ca de la educatie se asteapta mult. Sistemul educational depinde de sistemul social in care se integreaza, iar educatia trebuie sa fie in pas cu progresul general si chiar sa depaseasca mersul celorlalte sectoare ale vietii sociale. In acest sens, educatia are un caracter prospectiv. Societatea contemporana marcata de un dinamism accentuat sub aspectul schimbarilor genereaza in permanenta noi exigente, noi provocari, carora educatia trebuie sa le faca fata, prin structura, obiective, continuturi si modalitati de realizare, uzand de capacitatile ei de adaptare si autoreglare.

4. Educatia si problematica lumii contemporane

In ultimele decenii realitatea nationala si internationala se confrunta cu probleme multiple: caracterul limitat al resurselor naturale, cresterea demografica, deteriorarea mediului, proliferarea conflictelor intre natiuni, accentuarea decalajelor intre tarile sarace-tarile bogate, etc.

Prin dimensiunile lor regionale si universale aceste aspecte constituie un fenomen complex denumit generic "problematica lumii contemporane". Acest concept a fost introdus de Clubul de la Roma, intemeiat in 1968 sub conducerea lui A. Peccei, ca o institutie ce reuneste specialisti din intreaga lume preocupati de evolutia si destinul omenirii.

In mod firesc sistemele educationale trebuie sa raspunda exigentelor acestor realitati si provocarilor lansate de spatiul social. Conservatorismul specific sistemelor educationale, determina insa o ramanere in urma a acestora in raport cu exigentele sociale, ceea ce genereaza un fenomen foarte incomod, identificat in criza educatiei. In anii 1960, Philip H. Coombs explica criza mondiala a educatiei prin prisma a patru cauze:

intensificarea cererii de educatie, a afluxului candidatilor la studii, pe de o parte si penuria resurselor pedagogice, pe de alta parte;

costurile ridicate pentru fiecare elev sau student investite si rezultatele aflate sub nivelul cheltuielilor, constatate la iesirea din sistem;

inadaptarea structurilor interne ale sistemelor de invatamant la necesitatile externe in continua schimbare;

conservatorismul, inertia cadrelor didactice, pe de o parte si cerintele de perfectionare continua a procesului de invatamant, pe de alta parte (Coombs, P.H., 1968).

Aceste cauze sunt evidente si astazi la nivelul sistemelor de invatamant. Solutiile propuse pentru rezolvarea crizei mondiale a educatiei se inscriu in doua directii de actiune socio-pedagogica: o directie de critica distructiva si o directie de critica constructiva (Paun, E., 1982).

Directia de critica distructiva il are ca reprezentant pe Ivan Iilich, care la inceputul anilor 1970 sustinea idea unei societati lipsita de scoala (descolarizarea societatii), propunand ca alternativa o educatie exclusiv in afara scolii. Dar este greu de imaginat ca o societate a timpurilor noastre ar putea incerca un asemenea experiment, renuntand la educatia sistematica, realizata prin scoala in procesul de formare a tineretului. Chiar daca unele critici la adresa scolii sunt justificate, pozitia lui Iilich este una extremista, pentru ca "a recunoaste ca scoala nu este o institutie perfecta nu echivaleaza cu a sustine anularea ei" (Cucos, 1998, p.40).

Directia de critica constructiva reflecta o politica educationala coerenta in proiectarea si realizarea reformelor scolare. Aceasta directie se reflecta in Rapoartele UNESCO, dupa 1970. Unul dintre cele mai cunoscute rapoarte este cel coordonat de Ed. Faure - "A invata sa fii", care sustine ca educatia trebuie sa fie globala si permanenta ca urmare a trei fenomene noi: educatia tinde sa preceada nivelul dezvoltarii economice; educatia tinde sa pregateasca oameni pentru tipuri de societate care inca nu exista; societatea tinde sa respinga un  numar mare de produse oferite de educatia institutionalizata (Faure, 1974).

Cele trei fenomene propulseaza reformele educationale ca singurele alternative pentru iesirea din criza, datorita capacitatii acestora de a propune schimbari structurale si sistemice opuse unor solutii conjucturale, fragmentare, partiale. Astfel de solutii au fost exersate in anii 1960 si au condus la persistenta unor probleme care intretin si astazi criza educatiei, cum ar fi: pierderile scolare, inegalitatile pedagogice sat-oras, familii sarace-familii bogate, scoli de elita-scoli de masa, scoli centrale-scoli periferice, intarzierile scolare, costurile ridicate ale educatiei. Toate aceste probleme au fost identificate si analizate de J. Thomas (1977). Expertii domeniului educational considera ca reformele anilor 2000 trebuie sa se bazeze pe politici educationale de anvergura, care sa vizeze solutii inovatoare la nivelul sistemelor de invatamant.

5. Noile educatii

In contextul schimbarilor din spatiul social, educatiei ii revin o multitudine de sarcini inedite si dificile. O directie de evolutie a acesteia o reprezinta si ceea ce numim "noile educatii". Conturate ca raspunsuri pe plan international in raport cu problemele majore care delimiteaza problematica lumii contemporane, noile educatii sunt reprezentate de: educatia pentru mediu, educatia pentru pace si cooperare, educatia pentru participare si democratie, educatia pentru comunicare si mass-media, educatia pentru schimbare si dezvoltare, educatia pentru tehnologie si progres, educatia demografica, educatia sanitara moderna.

Educatia pentru mediu sau educatia ecologica vizeaza ameliorarea calitatii mediului ambiant, consumarea si utilizarea rationala a resurselor naturale, formarea unei conduite ecologice.

Educatia pentru pace si cooperare isi propune sa formeze si sa cultive aptitudini si atitudini civice de abordare a problemelor sociale, prin dialog si participare la rezolvarea conflictelor care apar in contextul comunitatii locale, zonale, nationale sau chiar internationale.

Educatia pentru comunicare si mass-media urmareste formarea capacitatii de valorificare culturala a informatiei furnizata prin presa, radio, televiziune, in conditiile unei oferte diversificate si nu intotdeauna din perspectiva unor valori autentice.

Educatia pentru participare si democratie isi propune responsabilizarea individului, pentru a deveni un cetatean constient de drepturile si responsabilitatile sale.

Educatia pentru schimbare si dezvoltare are in vedere formarea capacitatii de adaptare rapida si responsabila a omului la reformele, inovatiile, transformarile petrecute in diferite sectoare ale vietii sociale.

Educatia pentru tehnologie si progres este necesara in conditiile progreselor tehnologice si vizeaza formarea unor aptitudini si atitudini deschise in directia aplicarii acestora intr-o societate dinamica.

Educatia demografica urmareste cultivarea responsabilitatii civice a indivizilor in raport cu problemele specifice populatiei (crestere, scadere, migratie, etc.).

Educatia sanitara moderna vizeaza formarea unor competente de organizare rationala  a vietii in conditiile rezolvarii unor probleme specifice educatiei nutritionale, educatiei sexuale, educatiei casnice, etc.

Noile educatii genereaza noi obiective si continuturi in practica educationala. In principiu s-au conturat patru modalitati sau demersuri de introducere a noilor educatii in sistemele moderne de invatamant: demersul disciplinar, modular, infuzional si transdisciplinar.

Demersul disciplinar presupune introducerea de discipline centrate pe un anumit tip de educatie. De exemplu, educatia ecologica apare ca disciplina de studiu in planurile de invatamant la nivelul unui sistem scolar, cu obiective si continuturi reflectate in programele scolare.  Alte exemple de asemenea discipline: educatia civica, educatia pentru drepturile omului, educatia sanitara, educatia demografica, educatia tehnologica, etc. Dificultatile sau obstacolele unui asemenea demers constau in: supraincarcarea planurilor de invatamant, costuri implicate in pregatirea profesorilor care sa predea astfel de discipline, etc.

Demersul modular/disciplinar implica crearea de module specifice noilor educatii in cadrul disciplinelor traditionale. De exemplu, educatia ecologica este abordata ca modul in cadrul biologiei. Dificultati: posibilitatea reala de a corela diferitele module.

Demersul infuzional vizeaza transmiterea de mesaje ce tin de noile educatii in aria unor discipline diferite. De exemplu, problemele educatiei ecologice sunt abordate simultan la biologie, fizica, chimie, geografie. Dificultati: riscul de a fi tratate ca "anexe" la disciplinele clasice.

Demersul transdisciplinar presupune abordarea noilor educatii sub forma unor sinteze stiintifice, realizate semestrial sau anual de echipe de profesori. De exemplu, problemele ecologice sunt abordate de o echipa de profesori (de filosofie, sociologie, economie, biologie sau chimie) in cadrul unor lectii de sinteza, seminarii, conferinte, dezbateri, concursuri. Dificultati: mobilizarea si responsabilizarea sociala a educatorilor, abordarea globala a tematicii.

Preocuparea de a asimila aceste noi educatii in curriculum-ul scolar este in crestere. In invatamantul romanesc s-au facut cativa pasi in aceasta directie, aceste noi continuturi fiind abordate la orele de dirigentie, precum si la cele de consiliere si orientare. Educatia tehnologica si educatia civica intrunesc rigorile demersului disciplinar si apar ca obiecte de studiu distincte. Curriculum-ul la decizia scolii ofera o alta posibilitate de integrare a noilor educatii in scoala romaneasca.

6. Educatia permanenta

Educatia permanenta este un concept pedagogic fundamental care inglobeaza toate aspectele, dimensiunile sau formele actului educativ, realizabile pe intreaga durata de viata a unui individ (vezi figura 1.1.). Educatia nu se mai limiteaza la institutia scolara si nici la anii copilariei, adolescentei sau tineretii, pentru ca in conditiile unui dinamism existential evident pentru fiecare dintre noi, scoala nu mai poate transmite cunostinte valabile pentru o viata de om. Pe de alta parte, capacitatea si posibilitatea omului de a invata toata viata vin sa intareasca idea educatiei permanente.

Figura 2.1 Paradigma educatiei permanente

R. H. Dave (1991) apreciaza ca educatia permanenta vizeaza activitatea de formare-dezvoltare a personalitatii umane prin corelarea mai multor resurse: stadiile educatiei (realizabile in ciclurile de viata: copilarie, preadolescenta, adolescenta, tinerete, maturitate, batranete); continuturile educatiei (dimensiunile: intelectuala, morala, estetica, fizica, tehnologica); formele educatiei (formala, nonformala, informala) si factorii educatiei (familie, scoala, comunitate).

Educatia permanenta este considerata un principiu organizator al sistemelor educationale moderne. Educatia permanenta tinde sa devina o paradigma pentru organizarea educatiei contemporane, presupunand o expansiune pe verticala si orizontala sub aspectul duratei de desfasurare si a multiplicarii situatiilor de invatare (Cucos, 1996).

Realizarea unei educatii permanente presupune trecerea de la heteroeducatie (educatia prin altii) la autoeducatie. Educatia (prin altii) dezvolta conditiile esentiale (atitudini, motivatii, capacitati, deprinderi, cunostinte, tehnici de munca intelectuala) pentru aparitia autoeducatiei, ca activitate desfasurata in scopul perfectionarii propriei personalitati.

Necesitatea educatiei permanente decurge din mai multe aspecte, cum ar fi: procesul de accelerare a schimbarilor din diferite sfere ale vietii sociale, dezvoltarea in ritm accelerat a stiintei si tehnicii, intensificarea mobilitatii profesionale, cresterea gradului de tehnologizare a profesiilor, confruntarea cu probleme ecologice, economice, demografice, etc. Educatia permanenta apare ca o modalitate de a tine pasul cu ritmul schimbarilor din viata sociala, dar si ca o cale spre perfectionare, spre desavarsirea personalitatii. Educatia permanenta devine "o necesitate pentru orice om si o posibilitate pentru toate varstele si pentru toata viata" (Salade, 1995, p.143).

Obiectivele educatiei permanente, acestea vizeaza: insusirea deprinderilor intelectuale fundamentale (lectura, scriere, calcul matematic), dezvoltarea capacitatii de adaptare la societate, cultivarea unor trasaturi de personalitate care asigura o noua calitate a vietii (capacitatea de optiune responsabila, angajare sociala, capacitate de autodepasire, insusirea si reinnoirea cunostintelor), dezvoltarea capacitatii de a invata sa inveti, perfectionarea profesionala, etc. (Dave, 1991). Realizarea acestor obiective presupune actiuni convergente ale factorilor educatiei permanente (scoala, familie, mass-media, asociatii cultural-educative, institutii cultural-artistice, fundatii, etc.), eforturi de armonizare a formelor de instruire (sistematice sau ocazionale, colective sau individuale), precum si un sistem educational global, coerent, care sa asigure continuitatea intre educatia scolara si cea a adultilor, intre educatie si autoeducatie.

Tendinte in educatia contemporana

Schimbarea, innoirea, adaptarea sunt atribute ale educatiei contemporane, determinate de aspecte, precum: progresele in dezvoltarea cunoasterii, a stiintei, culturii, a tehnologiei informatiei, rezultatele cercetarilor pedagogice, dinamica vietii sociale, globalizarea . Sincronizarea intre dezvoltarea educatiei si dezvoltarea societatii este absolut necesara.

J.W. Botkin si colaboratorii sai (1981) disting intre invatarea de mentinere si invatarea inovatoare. Autorii arata ca societatile traditionale au promovat invatarea de mentinere, care asigura achizitia de norme, metode sau reguli fixe pentru a putea face fata unor situatii cunoscute sau pentru a rezolva probleme date. Invatarea de mentinere este esentiala, dar insuficienta, deoarece nu face fata unor situatii-limita. In conditii de permanenta schimbare, de innoiri este necesara invatarea inovatoare. Aceasta are in vedere evenimente posibile in viitor, schiteaza alternative si pregateste indivizii sa actioneze in situatii noi. Invatarea inovatoare presupune formularea de probleme, renuntarea la clisee. In societatea contemporana invatarea inovatoare pare a fi mai productiva decat invatarea de mentinere, deoarece ii pregateste pe indivizi sa actioneze in situatii noi.

Trecutul si viitorul educatiei se intemeiaza pe paradigme diferite, chiar contradictorii. Astfel, distingem intre o paradigma educationala veche specifica  pedagogiei traditionale si o paradigma educationala noua specifica pedagogiei moderne. Folosind procedeul contrapunerii, prezentam in tabelul 2.1. caracteristicile celor doua paradigme (Chis, 2005, Cucos, 2004):

Tab. 2.1 . Paradigme educationale - abordare comparativa

In ciuda acestor deschideri la inceputul mileniului III multe sisteme educationale sunt inca tributare vechii paradigme in educatie. Rezistenta trecutului, conservatorismul creeaza obstacole in drumul spre o educatie a viitorului. Este solicitata mai mult ca oricand capacitatea de adaptare a educatiei la dinamica sociala. Reformele educationale coerente, monitorizarea rezultatelor implementarii acestora, motivarea agentilor schimbarii, promovarea cooperarii si parteneriatului in educatiei sunt principalele parghii inspre o educatie cu fata spre viitor.

Bibliografie

Botkin, J., Elmandjra, M., Malita, M., (1981), Orizontul fara limite al invatarii, Ed. Politica, Bucuresti

Cerghit, I., (1988), Determinatiile si determinarile educatiei, in Curs de pedagogie, Universitatea Bucuresti

Chis, V., (2005), Pedagogia contemporana Pedagogia pentru competente, Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca

Coombs, Philip, H., (1968), La crise mondiale de l'education, P.U.F., Paris

Cristea, S., (1998), Dictionar de termeni pedagogici, E.D.P., Bucuresti

Cucos, C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iasi

Cucos, C., (1998), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare si grade didactice, Polirom, Iasi

Faure, Editura, (coord.), (1974), A invata sa fii, E.D.P., Bucuresti

Dave, R.H., (1991), Fundamente ale educatiei permanente, Bucuresti

Jinga, I., Istrate, E. (coord.), (1998), Manual de pedagogie, Editura All

Legea Invatamantului, nr. 84/1995, Monitorul Oficial al Romaniei, nr.167

Nicola, I., (1992), Pedagogie, E.D.P., Bucuresti

Salade, D., (1995), Educatie si personalitate, Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca

Thomas, J., (1977), Marile probleme ale educatiei in lume, E.D.P., Bucuresti

Vaideanu, G., (1988), Educatia la frontiera dintre milenii, Editura Politica, Bucuresti

Teme de seminar

Realizati corespondenta dintre factorii educatiei si cele trei forme ale educatiei, bifand in rubricile corespunzatoare.

Elaborati in scris cateva sugestii privind modul in care ati putea valorifica informatiile oferite de educatia nonformala si informala in predarea disciplinei dumneavoastra.

In ce masura continuturile transmise in cadrul disciplinei dumneavoastra pot contribui la realizarea noilor educatii?

Identificati modalitati de pregatire a elevilor pentru educatia permanenta. 

Elaborati un organizator grafic care sa includa urmatoarele concepte: educatia, formele educatiei (formala, nonformala si informala), functiile educatiei, noile educatii, educatia permanenta, autoeducatia.

Criterii pentru evaluarea organizatorului grafic: tema principala este plasata in centrul organizatorului; subtemele sunt plasate in jurul ei si sunt insotite de exemple; toate subtemele importante sunt prezente; contine cel putin 15 "sateliti"; organizatorul este ordonat si construit cu multa imaginatie si simt artistic.

Realizati un eseu cu tema: "Educatia la inceputul mileniului III" in care sa abordati urmatoarele aspecte: problematica lumii contemporane, noile educatii, educatia permanenta, tendinte in educatia contemporana.

Criterii pentru evaluarea eseului: ofera informatii relevante pentru tema; analizeaza conceptele fundamentale ale temei si legaturile dintre acestea; are argumente bine dezvoltate; are introducere, continut si concluzii clare; este scris ingrijit si corect; eseul ofera un raspuns creativ; are intre 1-2 pagini.