FORME DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE INVATAMANT

Forme de organizare a procesului de invatamant

Analiza acestora are importanta pe de o parte pentru ca va identifica si prefigura noi forme, iar pe de alta pentru ca va favoriza perfectionarea formelor traditionale. Intre formele de organizare a invatamantului amintim:

1. Lectia;

2. Activitati in cabinete, laboratoare, ateliere, baza de practica;

3. Activitati extrascolare desfasurate sub indrumarea unor educatori (cercuri, excursii etc.)

4. Invatarea asistata de ordinatori (I.A.O.);

5. Organizarea modulara a invatamantului;

6. Predarea in echipe de invatatori;

7. Planul Dalton;

8. Planul Winetka;

9. Planul de la Jena;

10. Metoda proiectelor.

Organizarea modulara e o forma mai noua, foarte costisitoare, dar cu randament scolar maxim, tinand seama de dorintele si disponibilitatile elevilor. Orarul zilnic in cazul organizarii modulare e structurat pe module de activitati astfel incat fiecarui modul ii sunt consacrate 20 de minute. Fiecare activitate se poate derula pe parcursul unuia sau mai multor module. Particularitatile organizarii modulare constau in faptul ca:

1. Elevii au la dispozitia lor o treime din timpul zilnic al activitatilor scolare, incat ei in acest interval pot opta pentru activitati independente sau desfasurate cu alte grupuri decat cel din care fac parte; de ex: poate alege o activitate sportiva, de educatie muzicala, de aprofundare a cunostintelor la o discoteca, de intelegere a unei teme la care are lacune.

2. Constructia scolii este gandita pentru a satisface asteptarile elevilor astfel incat vor exista spatii pentru activitati comune tuturor elevilor; pentru activitati care sa cuprinda toate spatiile paralele, spatii destinate clasei-grup, dar si spatii pentru activitati individuale si grupuri mici (2-3 elevi).

3. Activitatea profesorilor se desfasoara cu grupuri mari si foarte mari, cu grupe mici, dar si individual, deoarece ei, profesorii, isi organizeaza activitatea astfel incat sa poata indeplini inclusiv nevoile individuale ale elevilor.

LECTIA - Forma principala de desfasurare a procesului de invatamant

Evolueaza de la invatarea individuala spre invatarea in grupuri mici pana la lectia frontala desfasurata in fata grupului clasa. Lectia organizata pentru grupul clasa se instituie in aceasta forma in timpul Renasterii, din dorinta de a da acces maselor largi la invatamant. Aceasta forma care a entuziasmat in urma cu 300 de ani pe toti actorii procesului de invatamant va suferi la sfarsitul secolului XX aspre critici din partea acelorasi actori si mai ales din partea cercetatorilor fenomenului. Criticile sunt indreptate spre incapacitatea mobilizarii elevilor scolii, activarii acestora in timpul orelor. Apoi impotriva neconsiderarii dorintelor acestora de catre profesorul educator. Obiectul criticii este dorinta de a porni procesul instructiv-educativ de la nevoile, posibilitatile si asteptarile elevilor. Reprosurile se intemeiaza pe faptul ca profesorul este acela care stabileste singur si obiectivele si metodele si mijloacele prin care se transforma elevul intr-un simplu executant fara a avea posibilitatea sa-si exprime propriile aspiratii ale descrierii sale. Aceste atitudini critice se vor regasi la inceputul sec. XX in miscari pedagogice sub numele de "scoala noua", mai tarziu "scoala act" care apreciaza ca "pe o Arca a lui Noe de pe vremea pedagogiei vechi nu trebuie luat nimic".

Amploarea acestei miscari este exprimata si printr-o lucrare a pedagogului suedez Elen Key care cere ca noul secol sa fie "Secolul copilului" (1904). "Sa pornim de la copil" este deviza tuturor pedagogilor de inceput de secol. In ciuda imposibilitatii urmarii intr-u totul a programelor acestor orientari pedagogice, lectia desfasurata in grupul-clasa va suferi modificari, imbunatatiri, ameliorari, constand in identificarea unor forme complementare de desfasurare a procesului instructiv-educativ. Astfel se amplifica formele de educatie nonformala si informala. Cunoscand accente deosebite invatamantul in grupuri mici si chiar individual, pe aceasta cale se implinesc imperativele (cerintele) elevilor.

Tipuri de lectie

Pedagogia traditionala identifica lectia de insusire a cunostintelor, de formare a priceperilor si deprinderilor, de control si de evaluare a priceperilor si deprinderilor si lectia mixta.

Pedagogia contemporana, moderna accentueaza pe necesitatea promovarii unor forme si structuri flexibile, cu posibilitati cat mai diverse de realizare a lectiei, astfel lectia mixta va imbina doua sau mai multe tipuri identificandu-se o multitudine de variante in functie de obiectivele urmarite, de volumul cunostintelor de transmis, de ordinea etapelor fixate, de modalitatea predarii, invatarii (expunerea, problematizarea, cercetarea, lucrul cu manualul, textul programat, fisele etc.).

In functie de:

1. Formele evaluarii (orale, scrise, grila, fise);

2. Dupa forma consolidarii ce poate fi realizata cu mijloace audio-vizuale, activitati practice;

3. Dupa locul desfasurarii (in clasa, in cabinete, laboratoare, ateliere);

4. Dupa varsta elevilor;

5. Dupa forma de organizare a invatamantului (zi, fara frecventa, seral);

Variante ale lectiei de comunicare

1. Lectia introductiva;

2. Lectia prelegere;

3. Lectia problematizata;

4. Lectia desfasurata dupa metoda studiului de caz;

5. Lectia experimentala;

6. Lectia desfasurata in cabinete, ateliere pe terenul scolar; intr-o unitate de productie;

7. Lectia de imbinare a muncii frontale cu munca individuala;

8. Lectia realizata cu elevii organizati in grupuri

Variante ale lectiei de formare si insusire a deprinderilor

- proprii fiecarei discipline de studiu

1. De elaborare a compunerilor, eseurilor;

2. De exemple si probleme;

3. De utilizare a aparaturii de laborator;

4. De folosire a aparatelor de masura si control;

5. Desfasurate prin activitate independenta, de munca individuala, dandu-i-se fiecarui elev posibilitatea insusirii acestor deprinderi;

6. Desfasurate pe grupuri de elevi.

Variante de lectie de consolidare

1. Lectie de recapitulare cu text programat;

2. Lectie de recapitulare cu ajutorul fiselor;

3. Lectie de recapitulare desfasurate experimental;

4. Lectie de verificare initiala si finala;

5. Lectie de recapitulare la sfarsitul semestrului.

Variante de lectie de control si evaluare

1. Cu ajutorul lucrarilor de control;

2. Cu ajutorul fiselor, textului programat;

3. Cu ajutorul lucrarilor practice, care vor lua forma proprie disciplinelor de studiu;

4. Lectie de evaluare cumulativa.

Alegerea variantei de lectie

Se cere facuta de profesor, de fiecare in parte, deoarece optiunea realizata va purta pecetea personalitatii acestuia, a conditiilor de desfasurare a procesului, a nivelului de cunoastere al elevilor.

Pregatirea profesorului pentru lectie este necesara chiar si dupa o indelungata activitate. Modul in care este pregatita lectia demonstreaza respectul de sine al profesorului si devotiunea pentru profesie exprimata prin respectul pentru elevi, generatii de elevi.

Pregatirea pentru lectie consta in:

- elaborarea unei reprezentari clare asupra desfasurarii lectiei;

- proiectarea mai intai mental, apoi in scris a tuturor etapelor pe care le va parcurge, incepand cu obiectivele, continuand cu metodele, mijloacele si inregistrand inclusiv timpul consacrat fiecarei secvente;

- proiectarea cat mai riguroasa a lectiei conditioneaza in mare masura calitatea si eficienta acesteia. De retinut ca insasi didactica poate fi optimizata daca este abordata in termeni de eficienta, ca o activitate de conducere corecta a unor procese.

Evaluarea lectiei si autoevaluarea acesteia

Evaluarea lectiei reprezinta o modalitate de perfectionare a activitatii educatorului intemeiata pe raportarea rezultatelor obtinute la obiectivele initiale.

Autoevaluarea lectiei se bazeaza pe capacitatea de autoobservare si autoanaliza, raportandu-se rezultatele la obiectivele proprii stabilite initial.

Evaluarea lectiei se realizeaza de catre fiecare profesor pentru sine sub forma autoevaluarii, dar si de persoane special investite cu aceasta misiune (revizorul scolar inlocuit de inspectorul scolar, directorul scolii, metodistii).

Calitatea evaluarii este data de valoarea personalitatilor reprezentata de inspectori, directori si metodisti. Lor li se cere prezenta unor capacitati intelectuale deosebite, mobilitate intelectuala, tact pedagogic, absenta prejudecatilor, disponibilitate de dialog, cultura generala, autoritate, experienta in invatamant. Spiru Haret este cel dintai care a gandit organizarea invatamantului pornind de la calitatea revizorilor scolari.

Criterii de analiza a lectiei (de evaluare)

1. Lectia trebuie evaluata in raport cu sistemul de lectii din care face parte tinandu-se seama de corelatia obligatorie a acestora cu lectiile anterioare si celei ce ii vor urma;

2. Lectia se cere evaluata ca fenomen educativ concret, in functie de conditiile specifice de desfasurare, luandu-se in consideratie particularitatile fiecarei lectii, date de personalitatea profesorului care are mai multa experienta, nivelul de pregatire a elevilor, climatul scolii, al clasei, tipul de scoala etc.;

3. Lectia se cere inteleasa ca fenomen ireversibil, irepetabil fapt ce obliga la inregistrarea prompta, simultana cu derularea acesteia, a tuturor observatiilor in caietul de asistenta, pe banda magnetica, video-caseta. Conditia credibilitatii aprecierilor e data de fidelitatea inregistrarii observatiilor.

Aspecte: irepetabilitatea; ireversibilitatea - adica imposibilitatea reluarii lectiei deoarece fiecare lectie este unica, neputandu-se vorbi de lectii identice, chiar daca sunt desfasurate de acelasi profesor, cu aceeasi elevi, cu aceeasi tema si in acelasi loc.

In derularea lectiei particularitatile sale sunt date de factori proprii momentului atat pentru profesori, cat si pentru elevi. De asemeni, este de retinut, ca aprecierile vor purta si ele amprenta momentului derularii care influenteaza intr-un mod unic pe evaluator. Evaluarea se va face in functie de un sistem de obiective stabilite precis si anuntate inaintea efectuarii inspectiei. In acest scop se distinge intre inspectiile tematice si inspectie cu scop didactic. George Vaideanu supune atentiei urmatoarele obiective de evaluare a lectiei.

1. Fondul stiintific urmarit in raport cu programa logica fiecarei discipline, particularitatile acesteia.

2. Orientarea educativa, valoarea formativa a lectiei sub aspect intelectual, etic si estetic.

3. Scopul si structura lectiei raportate la specificul disciplinei, la locul lectiei in sistemul din care face parte, la varsta elevilor, tipul de scoala.

4. Desfasurarea lectiei inteleasa ca proces didactic bilateral, de transmitere si asimilare activa a cunostintelor, de intarire a intelegerii elevilor.

5. Rezultatele lectiei in plan cognitiv, afectiv, psihomotor, exprimate prin atitudinea elevilor, in cantitatea si calitatea cunostintelor dobandite.

Concluziile dobandite la finele derularii actiunii de cercetare a lectiei se vor intemeia si formula dupa utilizarea unui set de metode specifice cercetarii pedagogice. Evaluatorul isi va dubla actiunea de asistenta la lectie cu observarea profesorului si in alte situatii cu discutii, convorbiri cu acesta, cu analiza lucrarilor de control solicitate de el elevilor, cu cercetarea documentelor scolare, astfel incat opiniile finale vor avea o forma stimulativa pentru profesorul inspectat; fara a se omite elementele negative. Rezultatele se cer prezentate cu accentuarea punctelor de sprijin in viitoarea cariera. Cu atat mai importanta este identificarea elementelor pozitive, daca profesorul se afla la inceputul carierei.

Observam ca evaluarea e o forma de analiza si perfectionare. Educatorul incepe prin a fi evaluat, acceptand aceasta actiune, dar continua prin autoevaluare.

Autoevaluarea poate fi spontana datorita momentelor in care fiecare constata reusitele sau esecurile profesionale; si sistematica efectuata printr-o actiune pregatita anterior derulari lectiei. In acest scop se imprima pe banda magnetica lectia si este revazuta de catre autorul ei.

Analiza se va face pe de o parte in functie de obiectivele si scopul urmarit, iar pe de alta parte in functie de aspectele pozitive sau negative ce se remarca pe parcursul derularii.