învatarea motrica

ÎNVATAREA MOTRICA

Sunt numeroase lucrarile de teorie sau metodica a domeniului nostru in care, cu putine exceptii, termenii de baza ai domeniului activitatilor corporale sunt definiti, fie logic, fie operational. În acest sens va fi abordata in continuare si invatarea motrica, sub diferite forme pe care le dobandeste in contextul practicarii exercitiilor fizice, precum si a relatiilor dintre aceasta si alte concepte inrudite.

Motricitate si miscare - repere conceptuale

Motricitatea este, de regula, discutata sub aspectul fiziologic si psihofiziologic, iar miscarea este privita ca schimbare in spatiu si timp a pozitiei corpurilor .Motricitatea este 'ansamblul functiilor care asigura mentinerea posturii si executia miscarilor specifice fiintelor vii; ea este gandita in opozitie cu functiile de receptie si senzoriale. Se distinge: motricitatea reflexa (complet independenta de vointa), motricitatea automata (in care vointa nu intervine decat pentru a declansa o succesiune de miscari automatizate: mersul, inghitirea etc.) si motricitatea voluntara (in care fiecare gest este gandit inainte de a fi efectuat. Termenul tine mai ales de limbajul fiziologic decat de cel psihologic.' (J. Didier, 1994, p. 180)

Din punct de vedere psihologic, motricitatea desemneaza functia care asigura relatiile cu ambianta materiala si sociala si care are drept suport periferic musculatura striata. La ora aceasta, literatura stiintifica prefera termenul de senzorimotricitate pentru a sublinia rolul informatiilor senzoriale in declansarea, conducerea si adaptarea miscarilor. (J. Pailhous, M. Bonnard, 1999)

Miscarea poate fi definita, sub aspect general, ca deplasare, schimbare de pozitie, a unui corp in spatiu. Retinem aici numai sensul miscarii corporale, a organismului care foloseste functiile locomotori, de stabilitate si manipulare pentru adaptarea la cerintele vietii proprii si de relatie. Miscarea presupune comanda nervoasa, care pune in miscare sistemul muscular si pe cel osos.

Orice miscare necesita transmiterea unei comenzi nervoase pentru mobilizarea aparatului locomotor. Dupa originea comenzii, se disting trei feluri de miscari:

1. Miscarile reflexe. Sunt forme elementare si rapide de miscari, generate de stimularile senzoriale specifice (musculare sau cutanate). De exemplu o stimulare dureroasa provoaca o contractie puternica a flexorilor, pentru a evita stimularea.

2. Miscarile automate. Acestea implica o integrare senzorial-motrica mai elaborata, efectuandu-se in mod deosebit la nivelul trunchiului cerebral si al ganglionilor bazali. Ele asigura functiile motrice rudimentare care raspund la patternuri de stimulari senzoriale. De exemplu, nou-nascutii poseda astfel de structuri ale trunchiului cerebrale care le asigura suptul, eliminarea unui aliment dezagreabil si chiar urmarirea unui obiect cu privirea..

3. Miscarile voluntare. Au ca origine o comanda nervoasa generata la nivelul cortexului. Aceasta motricitate este numita uneori 'telecinetica'', in masura in care exprima intentiile individului. La om, miscarile voluntare pot lua forme foarte elaborate, datorita capacitatilor cognitive. Miscarile topokinetice sunt orientate spatial si au amplitudine si directie in functie de pozitia obiectelor in spatiu (de exemplu, apucarea obiectelor cu mana), iar miscarile morfocinetice au intentia de a realiza o actiune motrica, de exemplu dans sau scriere. (J.Pailhous, M. Bonnard, 1993)

Învatare motrica - definire

Între tipurile de invatare, atat invatarea senzori-motrica (perceptiv-motrica), cat si invatarea motrica propriu-zisa, ocupa locuri insemnate datorita faptului ca stau la baza unui sir intreg de acte de comportament, intalnite in viata cotidiana.

Învatarea motrica o vom trata in ansamblul ei, ca un tot unitar, evidentiind diferentierile intre cele doua tipuri amintite (perceptiv-motrica si motrica propriu-zisa) numai acolo unde va fi nevoie, intrucat formele finale ale invatarii, priceperile, deprinderile si chiar obisnuintele, au caracter preponderent motric.

Pe masura ce invatarea unei miscari se realizeaza la niveluri superioare, indicatorii senzoriali care dirijau actiunea isi pierd intensitatea, individul conducandu-se dupa anumite particularitati ale acestora care, fin diferentiate, conduc la o eficienta crescuta a actului motric. Învatarea motrica rezulta astfel dintr-o structurare globala a tuturor datelor incluse in procesul perceptiv (sinteza senzoriala, cum o numeste Lawther, in 1977)

Învatarea motrica incepe inca din stadiul initial al dezvoltarii copilului, fiind ancorata in reactiile motrice naturale, innascute, care se asociaza cu stimulii externi ai alimentatiei si ingrijirii materne. J. Piaget (1972) stabileste etapa inteligentei senzori- motrice, durand de la nastere pana la 18 luni, considerand-o ca prima etapa in dezvoltarea motrica a copilului. Desigur ca evolutia motricitatii nu se opreste aici; ea va progresa pe masura cresterii, maturizarii si dobandirii experientei de viata a individului, ea reprezinta baza vietii de relatie.

Învatarea miscarilor este necesara atat in actele utilitare, adaptative (in dialogul cu natura, cu semenii), cat si in actele 'gratuite', in joc (dialogul cu sine cu, obiectele, cu altii). Motricitatea raspunde in egala masura nevoilor de dezvoltare si de integrare sociala, invatarea diferitelor structuri de miscari fiind legic determinate de cerintele vietii.

Învatarea motrica consta, in principal, din acte de comportament in care reactiile stabilizate sunt dependente de componentele senzoriale proprioceptive. Deoarece individul actioneaza intr-o ambianta fizica, modelul 'pur' al invatarii motrice poate fii gasit doar in acele acte in care gesturile sunt atat de bine invatate, incat pot fi conduse exclusiv prin simtul chinestezic (dactilografia dupa metoda oarba, executia unei legari de elemente de gimnastica la sol sau la patinaj artistic s.a.).

R.Schmidt (1991) include patru caracteristici distincte in definitia invatarii motrice: "invatarea motrica este un set de procese (1) asociate exersarii sau experientei (2) care determina schimbari relativ permanente (3) in capacitatea de a raspunde la stimuli.(4)" (pag.153)

Învatarea perceptiv - motrica prezinta in viata de toate zilele aspecte diferite, ea constand din stabilizarea relativa a unor raspunsuri motrice in raport cu datele fenomenelor externe, percepute ca indicatori sau stimulatori ai activitatii. G. Montpellier (1968) considera aceasta invatare ca o adaptare a reactiilor preexistente la conditiile perceptive schimbate, care implica fie stabilirea unor noi coordonari senzori - motrice, fie o crestere a preciziei si finetei coordonarilor sau schemele preexistente. În viata de toate zilele si in practica exercitiilor fizice, ambele situatii sunt prezente (in actiuni de trasaj, ochirea tintei, aruncarea obiectelor la tinta, urmarirea unei tinte in miscare, in scriere, dactilografie, cantat la pian, reactii diferentiate dupa natura sau locul de aparitie al stimulului, ca in jocuri sportive, de exemplu).

Un concept important pentru intelegerea invatarii, in general, si a celei motrice, in special, este acela de invatare multisenzoriala. Prin natura sa, invatarea este un proces care presupune atat informatie de tip senzorial, cat si motor. Caracterul sau multisenzorial este dat de faptul ca invatarea este dependenta de ceea ce vedem, ce pipaim, ce simtim, ce auzim in urma efectuarii unei miscari. "Învatarea multisenzoriala este procesul de modificare a conduitei determinat de internalizarea si integrarea stimulilor externi din care rezulta raspunsuri perceptive sau perceptiv-motrice." (D.L.Gallahue, 1993, p.50-57)

Procesul perceptiv-motric este descris de Williams (citat de D.L.Gallahue, 1993, p.50-51) ca avand urmatoarele etape:

input senzorial: receptionarea diferitelor tipuri de stimuli si transmiterea acestora catre nivelul central;

integrarea senzoriala: prelucrarea informatiilor receptionate si stocarea sub forma codificata in memorie;

interpretarea motorie: adoptarea de decizii motorii pe baza calibrarilor dintre informatia senzoriala (prezenta) si informatia din memoria de lunga durata (trecuta, stocata);

producerea miscarii: executarea unei miscari observabile;

feedback: evaluarea miscarii prin intermediul diferitelor modalitati senzoriale. (schema nr.2.1)

Schema nr.2.1. Etapele procesului perceptiv-motric

D.L. Gallahue, 1993, p.151

Componentele invatarii perceptiv-motrice, in conceptia lui D.L.Gallahue, sunt: constientizarea corporala; constientizarea spatiala; constientizarea directionala si constientizarea temporala. (schema nr.2.2.)

Schema nr. 2.2. Componentele invatarii perceptiv-motrice

D.L. Gallahue, 1993, p.53

În domeniul activitatilor corporale se poate vorbi despre existenta invatarii sociomotrice. M. Epuran (1997) evidentiaza ideea ca invatarea sociomotrica este in acelasi timp invatarea sociala si invatarea motrica, si ca o abordare pragmatica a conceptului de sociomotricitate trebuie sa se bazeze pe cele doua teorii ale tipurilor de invatare amintite.

Caracteristicile invatarii motrice in educatia fizica si sport

În activitatea de educatie fizica scolara invatarea unor acte motrice, de baza sau structurate dupa tipologia ramurilor sportive, figureaza ca obiectiv central si specific al procesului instructiv. Lui i se mai adauga obiectivul formarii unui sistem de cunostinte specifice domeniului activitatilor corporale, pe baza carora actele motrice exersate pot dobandi eficienta in situatii tipice sau atipice, prin fenomenul transferului motric si cognitiv. Activitatea sportiva, fie ea scolara sau de nivel superior, performantial, adauga invatarii motrice parametrii calitativi deosebiti, determinati de existenta situatiei competitionale, de faptul ca individul actioneaza in conditii 'limita' de solicitare fizica si psihica.

Rezulta ca invatarea din domeniul activitatilor corporale cuprinde, pe langa invatarea gestuala, motrica realizata la nivel de priceperi, deprinderi sau obisnuinte motrice, forme de invatare inteligenta, constand din insusirea notiunilor, conceptelor si din invatarea creatoare. Este vorba de o invatare complexa, in care modificarile comportamentului preponderent motric se realizeaza prin acordarea schemelor motrice cu cele intelectuale, individul conducand miscarile proprii, actionand cu obiectele si aparatele sau asupra adversarului in mod inteligent, utilizand cunostintele, deprinderile, aptitudinile in deplin acord cu cerintele constientizate ale situatiilor in care se afla.

P.Parlebas (1976) preciza ca atunci cand este vorba de un practicant al exercitiilor fizice se poate discuta despre existenta spatiului psihomotric. Acesta reprezinta spatiul in care isi desfasoara activitatea un sportiv si analiza lui vizeaza doua situatii complet diferite:

a. Situatii in care mediul este stabil si standardizat. Este cazul spatiului sportiv formal, cu caracteristici identice, ca in cazul probelor de 100m, saritura in inaltime, saritura cu prajina.

Acest spatiu poate fi analizat din punct de vedere cantitativ - trebuie parcurs de sportiv (alergari, sarituri) sau de un material (aruncari), sau calitativ - organizat dupa criterii de dificultate tehnica, in care intervine estetica (aparate de gimnastica, patinaj, sarituri in apa).

b. Situatii in care mediul este instabil si generator de incertitudine. Principala caracteristica este a acestui mediu este imprevizibilitatea. Sportivul care actioneaza in aceste conditii trebuie sa examineze spatiul, sa evalueze permanent situatiile concrete, sa decida asupra solutiilor pe care le alege.

Acest spatiu poate fi la randul sau abordat din doua puncte de vedere:

spatiu natural - il intalnim in sporturi cum ar fi alpinismul, sporturi extreme, etc., in general in activitati care se desfasoara in natura, intr-un spatiu "mobil", bogat in neprevazut. Totusi si in aceste activitati desfasurate in natura apare tendinta de delimitare a spatiului, de standardizare a lui. De exemplu, in schi traseul este marcat de porti;

spatiu social - reprezentat de adversari, in cazul sporturile de lupta, jocuri sportive.

Principalele caracteristici ale acestui spatiu sunt: incertitudinea locala, care impune adaptare permanenta a conduitelor motrice; variabilitate impusa de deciziile celorlalti participanti la activitate; presupune manifestarea unor conduite partial automatizate sau neautomatizate.

Analiza invatarii motrice se poate realiza, asa cum se poate observa, si din perspectiva spatiului care determina de fapt tipologia ei, precum si particularitatile deprinderilor motrice, ca rezultate ale procesului de invatare.

Sociomotricitatea

Reunirea termenilor de 'socios' si 'motricitate' pune in lumina un anumit raport care poate exista intre indivizii ce apartin unui grup si care coopereaza prin miscare pentru realizarea unui anumit obiectiv.

În domeniul sportului, astfel de raporturi se stabilesc deplin in jocurile sportive, dar le intalnim si in sporturile colective (echipaje de canotaj) sau in sporturile individuale (in probele de stafeta sau in colaborarile si opozitiile alergatorilor pe distante mai lungi.

Conceptul de sociomotricitate. Manualele de metodica a jocurilor sportive trateaza pe larg problemele pregatirii tactice a sportivilor, aceasta fiind considerata ca un comportament complex de rezolvare a problemelor din ambianta de concurs. Se deosebeste, de regula, tactica individuala si tactica colectiva, de grup, prima in sporturile individuale si ambele in sporturile colective.

Din punct de vedere psihologic, atentia specialistilor se indreapta in mod deosebit asupra dezvoltarii gandirii 'tactice' si a luarii deciziilor. Mai putin studiate, din acest punct de vedere, au fost relatiile dintre sportivi in campul tactic.

În sporturile colective se observa modele ale interactiunii sociale si motrice in care se regasesc constant doua elemente majore: opozitia si asociatia, forte care se infrunta si forte care se aduna. Pentru aceasta motricitate in care se intalnesc prezenta simultana a adversarului si a partenerului P.Parlebas propune termenul de sociomotricitate. Autorul citat porneste de la analiza sferei de psiho-socio-motricitate, pentru a discuta cele doua aspecte dominante.

P.Parlebas considera ca sociomotricitatea poate fi discutata sub doua niveluri:

a) la nivel de echipa, ca unitate sociala. Echipa este un super-individ, cu norme, organizare, stil de conducere, climat, inclinatii si preferinte tactice. Echipa dispune de structuri si retele de comunicare, nivel de participare a jucatorilor, rol al liderilor, articulatii de sub-grupuri, realizare efectiva a tacticii proiectata etc. In ea se pot observa configuratiile socio-emotionale, structura interelatiilor motrice (pase, driblinguri, aruncari, retrageri in aparare, urcari ofensive) si, in sfarsit, relatia subtila intre structurile afective si instrumentale care determina in final motricitatea echipei;

b) la nivelul fiecarui jucator, asa cum s-a aratat mai inainte, care participa la joc imaginand si anticipand situatii, prelucrand semnale si emitand informatii utile. tesatura de relatii parteneri-adversari nu il impiedica sa improvizeze actiuni individuale in serviciul colectivului (P.Parlebas, 1976, p.25)

Componentele sociomotricitatii. Analitic, sociomotricitatea cuprinde, dupa P.Parlebas (1976) lucrul in grup; lucrul pentru grup; cooperarea pentru organizarea actiunilor; ajutorarea partenerilor; respectarea regulilor; primirea, acceptarea responsabilitatilor; asumarea responsabilitatilor; evaluarea partenerului; evaluarea adversarului; respectarea adversarului; decelarea partilor bune si a slabiciunilor adversarului; utilizarea caracteristicilor adversarului pentru a-l invinge.

Componentele din partea finala a enumerarii fac parte din ceea ce se mai numeste si 'opozitia', ca potentialitate cultivata de sportiv, prin exersare, de a aprecia exact fortele propriei echipe si ale adversarului, pentru a-si conduce cat mai rational comportamentul.

Spatiul sociomotric. Un alt aspect de ordin sociomotric care exercita o anumita influenta asupra trairilor complexe ale sportivilor in echipele de jocuri este ceea ce numeste P.Parlebas spatiul sociomotric, distanta de contact dintre sportivi (in raport cu adversarul) si spatiul (suprafata) de care dispune fiecare pentru evolutia tehnico-tactica.

Distanta de contact in raport cu adversarul stabileste de la inceput raporturile diferentiate intre sportivi, mai ales in privinta comunicarii, a posibilitatilor de organizare a actiunilor grupului si toate acestea in conditiile interventiei mai mult sau mai putin active a componentilor echipei adverse.(tabel nr.2.2)

Tabelul nr.2.2. Plasarea sporturilor colective dupa 'distanta de contact'

P. Parlebas, 1971[2]

În privinta spatiului individual de care dispune fiecare jucator pentru evolutia sa tehnico-tactica se ia in discutie raportul dintre suprafata terenului si numarul jucatorilor. Aici vom avea o raportare variabila a suprafetei spatiului individual la 'distanta de contact' si la maiestria tehnica. Cu cat spatiul va fi mai mic, cu atat se va reduce si distanta de schimb si va creste maiestria sportivului. Acesta este cazul jocului de volei. Raporturile se mentin tot asa, direct proportionale intre spatiul individului si distanta de contact si invers proportional intre spatiul individual si maiestria tehnica. (tabel nr.2.3)

Tabelul nr.2.3. Comparatia intre cinci jocuri sportive

colective ordonate dupa patru dimensiuni sociomotrice

P.Parlebas, 1974

v b h r f

Spatiul individual creste de la baschet la handbal, apoi la rugby, fotbal, celelalte elemente variind dupa regula aratata mai sus.

Consecintele psihopedagogice si metodice ale analizei sociomotrice sunt dintre cele mai diverse. Ele se refera la procesul instruirii tehnico-tactice, corespunzator conditiilor spatiale (ca intindere si caracteristici), la modul de stabilire a relatiilor de comunicare dintre membrii echipei in timpul jocului, precum si la modul de comunicare dintre antrenori si jucatori - independent de prevederile regulamentului diferitelor jocuri. in sfarsit, un aspect deosebit de important il constituie relatia parteneri-adversari in conditiile unei mai mici sau mai mari incertitudini a actiunilor in timpul jocului.

Învatarea sociomotrica

Învatarea sociala se refera, dupa N.E.Miller si J.Dolard (1974), la procesul de asimilare a experientei sociale, proces care consta din schimbari de conduita, din invatarea experientei sociale concentrata in norme, valori si roluri sociale, in atitudini si norme de comportare morala, culturala, politica sau profesionala, realizate sau practicate in contexte microsociale (interactiuni si relatii interpersonale) sau macrosociale (de la grupuri mici la comunitati sociale). Din aceasta caracterizare desprindem elementele constitutive de tip social care vor sta la baza intelegerii esentei invatarii sociomotrice.

Întarirea 'indirecta' induce un proces de invatare a ceea ce se poate intampla unui sportiv, daca va face ceea ce a facut un altul, felicitat sau sanctionat de catre antrenor. Cand un jucator foarte bun este sanctionat, situatia lui ii va pune pe ganduri pe ceilalti.

Învatarea observationala este folosita atat in insusirea tehnicii, cat si in imitarea conduitelor tactice. Urmarirea inregistrarilor video sau TV, se realizeaza dand fiecarui component al grupului sarcini speciale pentru perceperea unui anumit jucator sau a ansamblului echipei inregistrata. Observarea este insotita de completari de fise, schite de scheme tactice sau de discutii tematice, comentarii, sugestii si concluzii. Efectele unui astfel de demers sunt evidente, cei mai multi sportivi incercand sa imite singuri sau in grup actiunile considerate valoroase la jucatorii si echipele observate.

Din punctul de vedere al invatarii sociale, comportamentul sportivului este un comportament motric si inteligent - motric, in conditii de relatii interpersonale, condus de rol, sarcini si reguli specifice fiecarui sport, in cazul nostru specifice jocului de baschet, dupa caracteristicile lui de desfasurare; in acest comportament sunt incluse evident si comportamentele fair-play ca si 'modelele' de conduita generala, din teren sau din afara lui, a celor mai apreciati si 'imitati' sportivi-vedete.

Tot aici este necesar sa includem procesul de comunicare prin miscare (kinezie, cf. M.Epuran, 1976), intrucat sportivii 'se inteleg' intre ei prin gesturi sau semne (comunicare nonverbala), care au semnificatie tactica.

Însusirea notiunilor in invatarea motrica

Notiunile despre actele motrice subliniaza generalul si esentialul in miscarile corpului, usureaza procesul cunoasterii si ajuta insusirea activa a diferitelor miscari. Prin formarea notiunilor se asigura si posibilitatea prevederii rezultatelor actiunilor proprii si implicit dirijarea lor constienta. Exprimarea notiunilor in cuvinte reprezinta mijlocul realizarii si memorarii actelor motrice, asigurand premisele insusirii lor constiente.

Notiunile elevilor/sportivilor despre actele motrice in curs de invatare sunt incomplete, omitandu-se de multe ori elemente esentiale si nediferentiindu-se note caracteristice si importante. Acest fapt isi are explicatia in orientarea preponderenta a activitatii instructive spre latura practica, de executie, neacordandu-se atentie proceselor psihice care au ca efect invatarea. De regula, profesorul prezinta 'modelul' actului motric si le cere elevilor sa il reproduca cat mai fidel. El apreciaza executia, iar cand corecteaza, explica si demonstreaza, se refera tot la executie si nu la programul mental, care nu poate fi cunoscut decat indirect, prin manifestarile exterioare ale elevilor. Aceasta este calea obisnuita, folosita de catre cei mai multi profesori.

Executia actului motric se poate imbogati paralel cu procesul perfectionarii notiunilor sau in salturi. Oricum, intelegerea unor elemente asa-numite 'cheie', a unor reguli de executie, a unor legi sau principii biomecanice se reflecta direct in actul motric care devine mai precis si mai adecvat sarcinii. Trebuie sa mentionam ca insasi executia repetata a actului motric este o sursa de informatii si precizari a reprezentarilor si notiunilor, aportul ei fiind mai mare in directia evidentierii unor caracteristici particulare, care diferentiaza si delimiteaza esentialul de neesential.

Asistam astfel la un proces in circuit, in care actul motric depinde de actul intelectual, iar acesta, la randul lui, de actul motric. Acest circuit nu trebuie sa se inchida la acelasi nivel, ci la unul superior la fiecare revenire, atat actul motric cat si procesele ideale care il dubleaza dezvoltandu-se in spirala.

Rezulta ca insusirea notiunilor este o parte componenta a procesului de invatare in educatia fizica. Elevii si sportivii nu pot desfasura o activitate eficienta pentru dezvoltarea fizica generala, formarea deprinderilor motrice si, pe aceasta baza, pentru obtinerea performantelor, fara insusirea corespunzatoare a unor notiuni spcifice.

Învatarea tacticii

Tactica este activitatea mental-actionala de rezolvare a situatiilor problematice din intrecerea sportiva. În 1968, M.Epuran definea tactica drept activitatea prin care un sportiv desfasoara toate posibilitatile sale tehnice, fizice si psihice, pentru a dobandi rezultatele cele mai bune in conditiile si in fata unor adversari diferiti. Factorii psihici implicati in conduitele tactice sunt informationali, decizionali si reglatori.

Pregatirea tactica se refera la procesul de formare la sportivi a cunostintelor, deprinderilor si priceperilor tactice, toate intelese atat sub forma modalitatii schematice de rezolvare a situatiilor, cat si sub forma creatoare, inventiva, euristica.

Tactica este constituita din conduite invatate si conduite noi, create 'ad hoc". Are la baza si se desfasoara prin:

A. Informatiile stocate, fondul memoriei alcatuit din reprezentari motrice si

topografice; priceperi si deprinderi tehnice si tactice; cunostinte; reguli; scheme de rezolvare;

B. Informatiile prezente, a caror utilizare depinde de perceperea corecta a situatiilor, prin indicatorii relevanti care provin de la parteneri, adversari, obiectul de joc, aparate, teren etc; intelegerea corecta si rapida a situatiilor, raportarea lor la experienta, cunostinte si 'consemnele' stabilite pentru intrecerea respectiva.

C. Rezolvarea corecta a situatiilor, care poate fi algoritmica (pe baza de scheme), euristica (creatoare, pe baza de descoperire a unei solutii noi) si mixta.

C. Decizia, care poate fi hedonica (convenabila pentru sportiv) sau de risc. Decizia este mai usor de luat in situatii certe, care presupun o singura solutie decat in cele care au mai multe rezolvari posibile si depind si de adversar (de exemplu: curse de alergari de viteza in atletism, fata de jocuri sportive, lupte, box).

Atat 'priza' de informatii, cat si prelucrarea lor si decizia depind de calitatile atentiei, luciditatea gandirii, capacitatea de reglare afectiva, capacitatea de reglare voluntara, capacitatea de evaluare corecta a propriei persoane si a pregatirii in raport cu adversarii si situatiile, evaluarea corecta a rezultatului secventei deciziei si posibilitatea restructurarii conduitei, nivelul aspiratiei.

Putem afirma ca in conduita tactica se exprima total personalitatea sportivului, capacitatea lui de a utiliza intregul fond de aptitudini, deprinderi, cunostinte, motive si aspiratii pentru realizarea performantei, a succesului.

În acest sens, din punctul de vedere al instruirii tactice, specialistul trebuie sa aiba in vedere formularea unor obiective specifice, care vor viza mai multe laturi ale personalitati. Astfel, din punct de vedere cognitiv, se va urmari: cunoasterea caracteristicilor generale ale jocului sportiv si ale conditiilor realizarii performantei, cunoasterea regulamentului jocului, cunoasterea principilor de construire a atacului si apararii, in diferite variante, cunoasterea, progresiv, a schemelor tactice, de la cele elementare la cele mai complicate, dezvoltarea spiritului de observatie, a initiativei si a creativitatii, formarea si dezvoltarea calitatilor atentiei si vigilentei, dezvoltarea calitatilor gandirii tactice: analiza, sinteza, fundamentare logica, critica, suplete, rapiditate, creativitate, luciditate, evaluare corecta etc., formarea capacitatii de rezolvare a situatiilor problematice.

Din punct de vedere afectiv, pregatirea tactica urmareste: dezvoltarea dorintei de a invata combinatiile tactice complicate si de le aplica, dezvoltarea spiritului de colaborare cu partenerii, dezvoltarea subordonarii tendintelor individualiste, nevoilor si sarcinilor grupului, dezvoltarea modestiei si combaterea infumurarii si supraaprecierii.

Domeniul psihomotor si sociomotor este vizat, din punct de vedere tactic prin perceperea relatiilor corp - spatiu, corp - parteneri, dezvoltarea perceptiilor vizuale si a relatiilor spatiale sportivi - sportivi, sportive - teren, dezvoltarea memoriei vizuale a situatiilor tactice, formarea deprinderilor adaptative complexe, dezvoltarea comunicarii nonverbale; evaluarea partenerului; evaluarea adversarului si folosirea lui pentru a obtine avantaje tactice; provocarea adversarului sa comita greseli; dezvoltarea capacitatii de colaborare cu coechipierii pentru organizarea actiunilor.

Caracteristica instruirii tactice este invatarea inteligent motrica, specifica sporturilor opozitive si euristice in care orice element tehnic este invatat in raport de situatiile tactice concrete care se pot ivi. Învatarea inteligent-motrica priveste rezolvarea situatiilor problematice ale activitatii si actiunilor, situatii create de adversarul opozitiv, asa cum este in scrima, box, lupte sau in jocurile sportive.