Legea ÎnvatamÂntului

LEGEA ÎNVATAMÂNTULUI

Legea învatamântului reprezinta un document scolar fundamental, elaborat la nivel de politica a educatiei, care defineste principiile si linile generale de dezvoltare a activitatii de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii în mediul scolar si extra-scolar aplicabile într-o anumita perioada de timp, stabilita, de regula, pe termen mediu si lung.

Defmtia traditionala evidentiaza caracterul normativ-descriptiv al acestui document de politica scolara, 'care stabileste principiile, organizarea si functionarea sistemului de învatamânt' (vezi Dictionar de pedagogie, 1979, pag.250).

Definitia moderna si postmoderna, angajata în perspectiva reformelor educationale, evidentiaza importanta demersului normativ-strategic-operational care precede, la scara stiintifica si sociala, sustinerea teoretica si practica a textului legislativ (vezi Reforma educatiei/învatamântului).

Legea învatamântului încheie practic un ciclu de (re)proiectare curriculara a sistemului si a procesului de învatamânt, care presupune parcurgerea anterioara a unui demers: normativ (linia de politica a educatiei stabilita la nivelurile superioare ale deciziei politice) - strategic (conceptia pedagogica a legii) - operational (ajustarea conceptiei dupa dezbaterea acesteia în cadrul comunitatii educative) - administrativ (transcrierea juridica a conceptiei adoptata si perfectionata dupa epuizarea demersului operational).

Din aceasta perspectiva Legea învatamântului trebuie sa precizeze: principiile generale ale sistemului de educatiei; finalitatile macrostructurale (idealul-scopurile pedagogice ale sistemului de învatamânt) si microstructurale (obiectivele generale-specifice ale procesului de învatamânt); structura de functionare a sistemului si a procesului de învatamânt (nivelurile-treptele-ciclurile de instruire; modalitatile de evaluare partiala si globala); managementul sistemului si al procesului de învatamânt; dispozitiile finale, tranzitorii si de perspectiva.

Istoria legilor învatamântului din România constituie o tema fundamentala abordata/abordabila la nivelul cercetarii pedagogice. Analiza realizata din perspectiva teoriei educatiei, a 'traditiilor si rezultatelor principalelor reforme scolare' a condus la urmatoarea statistica a legilor învatamântului, raportabile la trei etape istorice distincte (vezi Bunescu, Gheoghe, coordonator. Institutul de Stiinte ale Educatiei, 1990):

1)  Etapa 1864-1918, caracterizata ca 'perioada de constituire a sistemului de învatamânt din România':

- Legea instructiunii/1864 - învatamânt general obligatoriu de 3 ani

Legea învatamântului primar si normal/1893 - învatamânt general obligatoriu de 4 ani (5 ani în mediul rural);

- Legea învatamântului primar si normal/1896 - învatamânt primar general obligatoriu de 4 ani;

Legea învatamântului secundar si superior/1898 - învatamânt secundar uni-tar/liceu, cu doua sectii - clasica-reala - în ciclul superior;

- Legea învatamântului profesional/1899 - scoli profesionale, subordonate Ministerului Instructiunii, organizate pe patru domenii - agricultura, silvicultura, meserii, comert - si pe trei grade: elementar, inferior, superior, de 2, 3-5. 4-6 ani (vezi Stanciu. Ion, Gh., 1977, pag.335-336);

Legea învatamântului primar profesional, primar superior si normal primar/1900 - învatamânt general obligatoriu de 4 ani (5 ani în mediuî rural) si învatamânt primar normal (în mediul rural);

Legea învatamântului secundar si superior/1900 - învatamânt secundar uni-tar(liceu), cu trei sectii - clasica-reala-moderna - în ciclul superior;

- Legea învatamântului secundar si superior/1912 - învatamânt superior finalizat prin diploma de licenta (dupa 3 ani) si diploma de doctorat (dupa 5 ani);

2) Etapa 1918-1948, caracterizata 'perioada de realizare a sistemului national u-nitar de învatamânt' în conditiile economico-sociale si politico-nationale de dupa Marea Unire:

- Legea învatamântului primar si normal primar/1924 - învatamânt general obligatoriu de 4 + 3 ani;

- Legea învatamântului particular/1925 - învatamânt general obligatoriu de 4 + 3 ani;

- Legea învatamântului secundar/1928 - învatamânt secundar de 3 ani (gimnaziu) + 4 ani (liceu);

Legea învatamântului universitar/1932 - învatamânt superior, finalizat prin diploma de licenta (dupa 3 ani) si prin diploma de doctorat (dupa 5 ani);

- Legea învatamântului primar si normal primar/1939 - învatamânt generai obligatoriu de 4 + 3 ani;

3)  Etapa de dupa 1948, caracterizata ca 'perioada marcata de implementarea în structurile traditionale a unor forme straine, care au denaturat si fracturat evolutia învatamântului din România':

- Legea-Decret nr. 175/1948 pentru reforma învatamântului - scoala generala obligatorie de 4 clase în contextul industrializarii care determina tendinta  politehnizarii învatamântului;

- Legea învatamântului/1968 - proiectarea învatamântului general de 10 clase în contextul realizarii unor transformari anterioare (învatamânt obligatonu de 7 ani, în 1956; învatamânt obligatoriu de 8 clase în 1962-1963);

- Legea educatiei si învatamântului 1978- învatamânt obligatoriu de 10 clase (învatamânt general de 8 clase) în contextul poîitehnizârii si al politizarii educatiei.

Etapa dupa 1989: Legea învatamântului nr. 84/1995 - învatamânt general obligatoriu de 8 clase.