Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


Gradinita

METODOLOGIA PROCESULUI DE INVATAMANT

didactica pedagogie

+ Font mai mare | - Font mai mic



METODOLOGIA PROCESULUI DE INVATAMANT[1]



Cuvinte cheie – metodologie, metoda, strategie didactica, procedeu, metode active, metode expozitive (afirmative), metode interogative, conversative, dialogate), problematizare, invatare prin descoperire, modelare, studiu de caz.

1. Delimitari terminologice metodologie, metode, strategie didactica

Desfasurarea procesului de invatamant implica folosirea unor instrumente de lucru adecvate  cu ajutorul carora se infaptuiesc finalitatile educationale. In activitatea didactica aceste instrumente poarta denumirea de metode de invatamant.

Metodologia se constituie ca un segment al didacticii, care studiaza natura, functiile si modul de folosire a metodelor specifice procesului instructiv educativ.

Strategia didactica semnifica modalitati de abordare a predarii, invatarii si evaluarii printr-o combinatie optima a metodelor, mijloacelor si tehnicilor de instruire, prin care sa se poata infaptui obiectivele, finalitatile stabilite la parametri superiori de performanta.

Metodele sunt instrumente de lucru atat ale profesorului cat si ale elevilor. Ele au o sfera de cuprindere a tuturor componentelor procesului didactic, cu implicatii atat asupra predarii, cat si a invatarii si evaluarii. Orice metoda include in structura sa un numar de operatii ordonate intr-o anumita succesiune logica. Aceste operatii, care apar ca tehnici mai limitate de actiune, ca simple detalii sau componente ale unei metode, sunt numite frecvent procedee. In ultima instanta, o metoda ne apare ca un ansamblu organizat de procedee, care se pot succeda sau relua in functie de o situatie noua.

Privite in viziune sistemica, metodele de invatamant sunt indisolubil legate de toate celelalte componente ale procesului didactic. Functionalitatea lor este determinata de modul in care ele sunt angajate in intregul mecanism al actiunii didactice, alaturi de celelalte componente ale sistemului.

Metodele de invatamant reprezinta componenta cea mai dinamica, mai mobila a procesului de invatamant. Iata, in continuare, cateva tendinte de innoire nu atat a metodelor, cat mai ales a modului de utilizare a lor, pentru a le spori eficienta:

cresterea ponderii utilizarii metodelor active, care solicita si exerseaza operatiile gandirii, participarea activa si constienta, intemeiata pe intelegerea profunda a ceea ce se invata: cresterea calitatii formelor de munca independenta a elevilor in procesul invatarii;

folosirea strategiilor participative in activitatea didactica si orientarea invatarii spre formarea de capacitati si atitudini, prin dezvoltarea competentelor proprii in rezolvarea de probleme;

perfectionarea metodelor de comunicare orala, in sensul sporirii gradului lor de eficienta, a capacitatii de a transmite si recepta o cantitate mai mare de informatii intr-un timp relativ mai scurt, de a opera o mai buna selectie a informatiilor;

diminuarea ponderii metodelor verbaliste, relativ pasive, care se bazeaza pe memorie si memorizare, in favoarea extinderii metodelor de elaborare prin eforturi proprii a cunostintelor noi, a metodelor euristice de invatare prin cautare, cercetare, descoperire;

utilizarea metodelor care combina invatarea individuala cu munca in echipa si cu cea colectiva, precum si a metodelor care asigura intensificarea relatiei profesor-elev.

Concluzia care se desprinde din enunturile de mai sus este aceea ca exigentele la care trebuie sa raspunda folosirea unei metode sunt asigurate prin modul in care este prezentata informatia si prin gradul de antrenare a elevilor, a efortului lor intelectual in procesul invatarii.

2. Sistemul metodelor de invatamant. O clasificare posibila

Exigentele invatamantului contemporan nu numai ca nu accepta uniformizarea sau sablonismul metodic, inscrierea metodelor in tipare prestabilite, dar se declara deschis in favoarea diversificarii lor. Insasi diversitatea situatiilor de instruire sugereaza folosirea unei mari varietati de metode si procedee.



Exista o multitudine de clasificari toate argumentate in mod adecvat, dupa criterii viabile, precum: traditionale–moderne, generale–moderne, generale–particulare, verbale–intuitive, expozitive sau pasive–active etc. De altfel, metodele, ca atare, nu apar in stare pura, ci sub forma unor variante determinate de situatiile concrete ale procesului didactic.

O clasificare a metodelor de invatamant, pe grupe, care isi dovedeste viabilitatea,  ar putea fi cea realizata de Ioan Cerghit:

A.     Metode de comunicare

Metode de comunicare orala (bazate pe limbaj): metode expozitive (afirmative); metode interogative(conservative, dialogate).

Metode de comunicare scrisa (bazate pe limbajul scris): activitatea cu manualul si cu alte carti;

B.      Metode bazate pe contactul cu realitatea si cu substitute ale realitatii (intuitive): metode experimentale, metode demonstrative.

C. Metode bazate pe actiune exercitiul, studiul de caz

3.Esenta si continutul principalelor metode de invatamant

Metode expozitive (afirmative)

Avantajele pe care le ofera prezentarea, expunerea prin intermediul cuvantului rostit si receptat mental prin auz a facut ca metodele expozitive sa fie utilizate in procesul de invatamant, inca de la primele forme institutionalizate de educatie.Transmiterea si receptarea experientei acumulate de omenire se face in modul cel mai simplu, prin cuvinte, pe cale orala (sau scrisa), ceea ce permite vehicularea unei mari cantitati de informatii intr-un timp scurt. Folosirea metodelor explozive prezinta insa dezavantajul ca fac apel la receptivitatea elevilor fara ca ei sa participe activ la elaborarea de noi achizitii, sa-si exerseze gandirea si spiritul critic; activitatea lor este redusa, din care cauza poate sa apara plictiseala si chiar oboseala; se poate instala predispozitia spre superficialitate si formalism in invatare.

Explicatia, o varianta a expunerii, presupune aflarea, pe baza unei argumentatii deductive – de la general la particular – a unor adevaruri noi. Profesorul porneste de la enuntarea clara a unor concepte, reguli, norme, teoreme etc. pe care elevii le cunosc deja, dupa care analizeaza argumentele, premisele sau cauzele, iar apoi prezinta si exemple sau diferite cazuri aplicative, particulare; pe aceasta cale se asigura dezvaluirea sau deslusirea, intarirea si confirmarea celor expuse. Astfel, elevii sunt ajutati sa-si clarifice si sa adanceasca intelegerea unor concepte, reguli, principii, legi etc. prin raportarea lor la structuri de ordin inferior acestora.

Metode interogative (conservative) sau dialogate

Conversatia este metoda de invatamant prin care profesorul angajeaza efortul de gandire al elevilor in procesul invatarii, cu ajutorul intrebarilor, fie in scopul dobandirii unor cunostinte noi, fie pentru consolidarea, sistematizarea, verificarea, evaluarea celor invatate anterior.

In situatia in care, prin intrebari adecvate si raspunsuri corespunzatoare elevii sunt condusi spre cucerirea unor cunostinte noi, metoda poarta denumirea de conversatie euristica. Atunci cand, prin conversatie se realizeaza reproducerea celor invatate, care uneori poate lua forma unei invatari mecanice si nu angajeaza decat in mica masura efort intelectualo, conversatia e cunoscuta sub denumirea de catehetica.

Conversatia poate indeplini functii diverse in procesul didactic, in diferitele momente ale lectiei. Astfel, conversatia introductiva are rolul de a familiariza elevii cu natura activitatii pe care urmeaza sa o desfasoare, legat de subiectul lectiei; alteori are functia de a conduce elevii spre dobandirea unor cunostinte noi; conversatia de clasificare si aprofundare a cunostintelor pe care elevii le-au aflat in prealabil; conversatia de verificare sau de control (evaluare, examinare) a performantelor realizate.



Problematizarea, ca orientare noua in didactica este o varianta modernizata a conversatiei euristice, o modalitate a teoriei invatarii prin descoperire (I. Cerghit). Metoda urmareste sa declanseze o problemain mintea unui individ, o incapacitate de moment de a continua actiunea, insotita insa de dorinta si tendinta depasirii acestui moment. Dezadaptarea in actiune se manifesta din cauza nepotrivirii intre elementele (datele) ce le poseda subiectul (cel ce invata) si natura dificultatilor. Pentru aceasta e necesara o completare de informatii, o reorganizare a acestora in conformitate cu specificul „problemei”.

Invatarea prin descoperire este conceputa dupa principii similare cu ale problematizarii. Elevul este pus in situatia de a cauta independent solutia unor probleme, cauza unor fenomene etc. Profesorul il introduce in tehnicile de colectare, organizare si interpretare a datelor si il stimuleaza in eforturile de cautare si de formulare a unor generalizari. Modalitatile de invatare prin redescoperire corespund, in general, formelor de rationament pe care se intemeiaza: descoperirea pe cale inductiva (de la particular la general), descoperirea pe cale deductiva (de la general la particular), descoperirea prin analogie (pe bazaunei asemanari (partiala) intre doua sau mai multe notiuni, situatii, fenomene).

Metode de comunicare scrisa: lectura

Activitatea cu manualul si cu alte carti; tehnica lecturii

Instruirea cu ajutorul cartii reprezinta una dintre cele mai rapide si mai eficiente cai de imbogatire a cunostintelor, de formarea unor capacitati intelectuale, morale, estetice. „Volumul de timp necesar insusirii acestora este de trei sau patru ori mai mic decat cel solicitat de comunicarea orala si cu atat mai restrans fata de cel consumat in practicarea „metodelor de descoperire” (I. Cerghit) (1980, p. 114). A-i invata pe elevi sa invete cu ajutorul cartii, al lecturii inseamna, in primul rand, a-i invata cum sa invete, cum sa foloseasca o carte, cum sa desprinda, sa inteleaga continutul esential al textului tiparit. De aceea, „prin activitatea cu manualul, in general cu cartea, se urmareste atat intelegerea de catre elevi a mesajului unui text, a valorilor multiple ale lui (cognitive, formativ-educative, cultural-artistice, stilistice etc.), cat si formarea capacitatii de a se orienta in mod independent in textul citit, inarmarea lor cu instrumentele muncii cu cartea (Idem).

Metode bazate pe contactul cu realitatea

Observarea independenta este una din metodele cele mai des folosite in procesul didactic, indeosebi in domeniul stiintelor naturii. Aceasta metoda consta in punerea elevilor in contact direct cu obiecte si fenomene, precum si urmarirea (observarea) independenta a acestora, a modului de producere si desfasurare a lor, ceea ce-i da un pronuntat caracter euristic si participativ. Observatia este atat o sursa de informatii, cat si o cale de a forma si cultiva spiritul de observatie, capacitatea de a observa in mod independent, pentru a surprinde si retine ceea ce e esential. De asemenea, aceasta metoda asigura formarea unor capacitati comportamentale cum sunt perseverenta, rabdarea, consecventa, perspicacitatea, imaginatia.

Demonstratia

A demonstra inseamna a arata, a prezenta elevilor obiecte, fenomene, procesele – reale sau fictive – imagini s.a., in scopul asigurarii unui suport perceptiv, pentru usurarea efortului de explorare a realitatii, pentru a asigura accesibilitatea si intelegerea in procesul cunoasterii. Demonstratia imbraca forme dintre cele mai variate, in functie de materialul demonstrativ ce se utilizeaza: demonstratia figurativa (cu ajutorul reprezentarilor grafice), demonstratia cu ajutorul desenului la tabla sau cu ajutorul modelelor (fizice, grafice etc.), demonstratia cu ajutorul imaginilor audiovizuale, demonstratia prin exemple s.a. (Ioan Cerghit).

Conditii care asigura eficienta sporita folosirii demonstratiei:

materialul intuitiv se arata elevilor numai in momentul in care va fi folosit efectiv;

in masura in care e posibil, fara a se forta nota, este bine ca perceperea materialului sa se faca prin intermediul a cat mai multi analizatori;



obiectele si fenomenele sa fie prezentate, de la caz la caz, pe etape, faze specifice dezvoltarii (evolutiei) unui proces;

in dirijarea observatiei sa se porneasca de la perceperea in ansamblu a obiectului, catre partile sale componente, cu sublinierea, pe baza comparatiilor, a unor asemanari si deosebiri si prin raportarea fiecarei parti la intreg;

in timpul demonstrarii sa se asigure angajarea efortului intelectual al elevilor, in scopul formarii si dezvoltarii unor capacitati de cunoastere, a spiritului de observatie; sa se realizeze o explorare perceptiva, mobilizand si exersand procesele de cunoastere.

Metode de modelare. „Modelarea didactica este o constructie artificiala, substantiala sau mentala, a unor modele materiale, privite ca analoage ale unor sisteme sau cazuri originale, reale”. Modelul, la modul general spus, reprezinta ceea ce poate servi ca orientare pentru reproduceri sau imitatii. Ca instrument de invatare, modelul reproduce componentele esentiale, distincte, ale originalului, in scopul accesibilizarii explicatiei, demonstratiei si intelegerii sale. Modelele indeplinesc atat functii demonstrative cat si euristice, prin aceea ca ii ajuta pe elevi sa experimenteze, fie nemijlocit, fie in plan mintal, ceea ce inseamna o reala angajare a efortului lor intelectual, o participare efectiva, specifica intr-un proces de investigatie. In procesul de invatamant se folosesc modele diferite, care pot fi grupate dupa gradul lor de abstractizare in:  modele materiale (intuitive, fizice, tehnice) in randul carora se afla: machetele, care pot fi relativ fidele originalului, dar in miniatura, ale unor aparate, masini, instalatii si mulajele care sunt materiale intuitive; modelele figurative sunt reprezentari grafice: modele moleculare, celulare, atomice etc., diagrame, organigrame s.a.; modelele ideale (abstracte, simbolice) sunt exprimate in formule, scheme, ecuatii. Acest tip de model poate fi prezentat si sub forma unui concept, a unei idei sau teorii, chiar sub forma unui sistem simplu de reguli transpuse in plan ideatic (mintal).

Metode bazate pe actiune (operationale)

Metodele de actiune directa (operationale), ofera sansa de a actiona, de a transpune in fapte, in actiuni cunostintele achizitionate.

Exercitiul. In activitatea didactica, exercitiul reprezinta o metoda de baza, care presupune efectuarea constienta si repetata a unor operatii si actiuni, in esenta mintale sau motrice, in vederea formarii unor deprinderi. Se poate spune ca, de fapt, intreaga activitate scolara are semnificatia unui exercitiu, care angajeaza efortul in procesul invatarii, in autoperfectionare, in perspectiva educatiei permanente. Exersand, elevii nu sunt simpli executanti, mai mult sau mai putin constienti, ai unei actiuni, care are in vedere mai mult capacitatea de reproducere a celor invatate; ei trebuie sa foloseasca in mod constient cele exersate, facand mereu apel la ratiune. Eficienta exercitiilor este determinata de luarea in considerare a unor conditii cum sunt: asigurarea caracterului constient, a intelegerii depline a ceea ce urmeaza a fi exersat; intelegerea, de catre elevi, a scopului urmarit prin exersare; cunoasterea suportului teoretic (cunostinte, reguli, principii, conditii etc.) al exercitiilor; verificarea masurii in care elevii au asigurata cunoasterea temeinica a ceea ce au de efectuat prin exercitii; crearea unor situatii cat mai diferite de exersare; demonstrarea modului de efectuare a exercitiului de catre profesor; asigurarea controlului si autocontrolului, ca mijloc de reglare a actiunii si obtinerii unor performante superioare; esalonarea in timp a exercitiilor in raport cu nivelul atins pe intregul parcurs al actiunii.

Metoda studiului de caz. Caracteristica principala a acestei metode o constituie faptul ca permite celor ce invata, o confruntare cu o situatie reala, cu un caz real, care este luat drept „exemplu” tipic pentru o stare de lucruri mult mai generala si care duce la intelegerea si solutionarea problemei (a cazului luat spre analiza si solutionare). „Cazul” propriu-zis este selectat in mod intentionat din realitatea unui sector de activitate si condenseaza in sine ceea ce e esential. Ca metoda de invatare, cazul reprezinta un suport al cunoasterii inductive, de la particular la general. Astfel, se ia un caz particular, real, se analizeaza, se compara cu alte cazuri din acelasi domeniu al realitatii, se stabilesc asemanari si deosebiri, se desprinde ceea ce este esential din fiecare caz in parte, se formuleaza generalizari sub forma unor concluzii. Analiza de caz se foloseste indeosebi in studierea unor situatii problematice, care se refera la practica vietii sociale (economice, industriale, agricole, administrativ-organizatorice, la aspecte ale conduitei umane). Prin folosirea acestei cai, cei ce invata se apropie de situatii (cazuri) asemanatoare, chiar identice cu cele analizate. Prin studiul de caz se urmareste nu atat dobandirea unor cunostinte noi, ci mai degraba aplicarea in mod creator, la conditii noi, a unei experiente deja dobandite, dar in conditii si la situatii noi. Acestea sunt impuse de noua situatie-problema ce urmeaza sa fie rezolvata prin efortul comun de gandire si imaginatie.



Autor: conf.univ.dr. Ioan Serdean






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1389
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site