PREDAREA - INVATAREA- EVALUAREA

PROCESUL DE INVATAMANT. ABORDARE SISTEMICA

A ACTIVITATILOR SALE FUNDAMENTALE:

PREDAREA - INVATAREA- EVALUAREA

OBIECTIVE

- stabilirea relatiilor intre preda-re, instruire, invatare si evalu-are;

- identificarea componentelor de baza ale procesului de invata-mant;

- structurarea unor factori de-terminanti si favorizanti ai efi-cientei invatarii si, respectiv, ai predarii.

CONCEPTE-CHEIE

- componentele procesului de invatamant;

- teorii ale invatarii si tipuri de invatare;

- instruire si predare;

- evaluare criteriala si norma-tiva.

CLARIFICARI CONCEPTUALE

O definitie sintetica a procesului de invatamant o realizeaza "Dictionarul de pedagogie", potrivit caruia procesul de invatamant reprezinta "educatia institutionalizata privita in desfasurarea ei". [4, p. 372].

Pastrand esenta definitorie a procesului de invatamant - dar explicitand relatiile si caracteristicile dintre componente - autorii "Cursului de pedagogie" al Universitatii Bucuresti defineau procesul de invatamant drept "activitate ce se desfasoara in unitatile scolare, organizata si planificata sub indrumarea si conducerea unor persoane specializate, prin care se realizeaza obiectivele valorice privind formarea personalitatii". [2, p. 90].

Abordat din perspectiva sistemica, procesul de invatamant este procesul prin care cererea educationala sociala (nevoi de competente, specializari etc.) se traduce in oferta educationala (prin definirea obiectivelor si competentelor, a nivelurilor de performanta; prin identificarea continutului: arii curriculare, curriculum la dispozitia scolii, discipline, module de formare etc., adoptand metodologii, strategii, modalitati si forme de desfasurare si organizare, precum si de evaluare, utilizand resurse umane, materiale si financiare specifice), avand ca finalitate: oameni educati, formati, profesionalizati, capabili de educatie permanenta si autoeducatie, de insertie sociala productiva si eficienta.

Din schema procesului de invatamant - pe care o prezentam in pagina urmatoare - rezulta structura sa sistemica si cibernetica, de autoreglare, dinamica si complexitatea sa.

CARACTERISTICILE PROCESULUI DE INVATAMANT

Procesul de invatamant are caracter bilateral, deoarece, in esenta, implica doi actori fundamentali: profesorul, care este responsabil de organizarea, conducerea, indrumarea, consilierea elevilor si asigura predarea, instruirea, educarea si evaluarea etc.; elevul, care este responsabil de invatare, de autoevaluare etc.

Procesul de invatamant este un proces interactiv: agentii implicati in acest proces interactioneaza, existand permanent espectatii, solicitari si raspunsuri, rezolvari de probleme individuale sau colective etc., se creeaza, totodata, situatii de invatare; se provoaca conflicte cognitive, se problematizeaza etc.

	PROCES DE INVATAMANT PREDARE - INVATARE INSTRUIRE EDUCARE CURRICULUM . national (CN) la dispozitia scolii (CDS) STRATEGII . metodologii . experiente de invatare . combinare creativa a: - metodelor - mijloacelor - formelor de organizare STRUCTURI . forme de organizare . forme de desfasurare RESURSE . informationale . umane . materiale . de timp etc. EVALUARE INTERNA AUTOEVALUARE

Intrare Iesire

CERERE INSERTIE

DE SOCIO-

EDUCATIE PROFESIONALA

. Agenti . Produse:

implicati educati,

in instruiti,

procesul  competenti,

de abilitati

invatamant:  pentru:

- profesori;  - educatie

- elevi; permanenta

- parinti; - autoeducatie;

agenti - insertie

economici.  socio-

profesionala

Resurse: 

- informa- . Perfectionarea:

tionale  - procesului;

prelucrate - curriculum-ului;

si selectate - formatorilor;

- umane; - mijloacelor;

- financiare - metodologiilor

- materiale;

- de timp.

EVALUARE EXTERNA

(realizata de beneficiarii produselor procesului de invatamant,

ai viitoarei forte de munca calificate)

. Procesul de invatamant este informativ, dar, mai cu seama, formativ. Locul "capului bine umplut" prin dopaj informational este luat de "capul bine format" printr-un proces de educatie anticipativa si de progres, vizand dezvoltarea preponderenta a inteligentei, creativitatii si imaginatiei.

. Procesul de invatamant constituie un act specific de cunoastere, de (re)descoperire sau de pregatire pentru descoperirea adevarului.

. Procesul de invatamant este bazat pe un tip deosebit de comunicare: comunicarea pedagogica, valorizand parghii motivationale, atitudinale si tintind modificarea pozitiva a comportamentului in procesul dezvoltarii si afirmarii personalitatii celui educat.

. Procesul de invatamant este un proces cibernetic, cu autoreglare prin evaluare (diagnostica, formativa, sumativa, criteriala, normativa etc.). prin evaluare se regleaza continuturi, comportamente ale elevilor si profesorilor, metodologii si mijloace etc., in raport de gradul de realizare a obiectivelor, de progresele obtinute si de resursele disponibile utilizabile etc.

COMPONENTELE ESENTIALE

ALE PROCESULUI DE INVATAMANT

. Agentii, principalii actori ai procesului de invatamant sunt profesorii si elevii, implicati interactiv in procesul de predare-invatare-evaluare.

. Obiectivele procesului de invatamant sunt definite in functie de cererea social-educativa, de continutul vehiculat, de nivelul dezvoltarii, de competentele solicitate etc.

. Continutul procesului de invatamant (informational, motivational, atitudinal, comportamental) este chintesenta stiintei, prelucrarea didactica a informatiei, este organizarea ariilor curriculare, modulelor si disciplinelor, abordarea pluridisciplinara sau intradisciplinara a informatiei.

. Mijloacele tehnico-materiale cuprind: materiale didactice, mijloace de invatamant (organizate in cabine, laboratoare etc.), mijloace materiale, spatii, dotari, timp, mijloace financiare utilizate in scopul desfasurarii eficiente a procesului de invatamant, asigurarii randamentului acestuia.

. Formele de organizare a procesului de invatamant cuprind: lectia (in diversele sale variante), precum si alte forme (vizite, intalniri, excursii didactice etc., e-Learning, I.A.C. s.a.).

. Modalitatile de organizare a elevilor sunt frontale (pe microgrupuri) sau individuale (prin activitati de munca independenta) etc.

. Strategiile didactice vizeaza combinarea creativa si eficienta a metodelor, mijloacelor si formelor, in scopul realizarii obiectivelor propuse (mai repede, la cote valorice superioare, cu efort si consum redus de energie si resurse etc.).

. Relatiile pedagogice instituite intre elevi, intre elevi si profesori, precum si intre profesori determina trasaturi distincte intregului proces de invatamant (cooperante sau competitive, de autoritate sau democrate, oficiale, formale sau informale etc.).

. Produsele procesului de invatamant sunt reprezentate de: calitatile si competentele dezvoltate celor implicati in acest proces, cu impact deosebit in plan social, pentru progresul social precum si de efectele colaterale asupra mijloacelor de invatamant, asupra planurilor, programelor, manualelor s.a. - perfectionate prin rolul evaluarilor si autocontrolului, prin functia de reglare a acestora.

ESENTA PROCESULUI DE INVATAMANT

TRIADA INVATARE - PREDARE - EVALUARE

Invatarea

Scopul esential al procesului de invatamant este determinarea invatarii, care este un proces deosebit de complex si dificil, despre care autorii lucrarii "Orizontul fara limite al invatarii" sustin ca "azi nimeni nu invata inca la nivelul, cu intensitatea si cu viteza necesare pentru a face fata complexitatii lumii moderne".

Definitie: Invatarea este, in esenta, asimilarea activa a informatiei (prin confruntarea cu situatii problematizante si experiente de viata), dar si achizitionarea de operatii si deprinderi cu valoare adaptativa si de progres.

Teorii ale invatarii

Pentru a intelege tipurile de invatare, principiile ce stau la baza invatarii, precum si variabilele invatarii, este necesara o succinta prezentare a catorva teorii care pun in evidenta mecanismele procesului de invatare.

1. Teoria interiorizarii actiunilor fizice obiectuale si transformarea acestora in operatii intelectuale: promotorii acestei teorii sunt P. Janet, J. Dewey, P.I. Galperin.

2. Teoria psihogenezei, sau a stadialitatii dezvoltarii intelectuale, de la gandirea preoperatorie (2-7 ani) la stadiul operatiilor concrete (7-12 ani), catre stadiul operatiilor formale (12-14 ani). Promotorul acestei teorii este J. Piaget, psiholog elvetian, fondatorul epistemologiei genetice.

3. Teoria cognitiv-structuralista: potrivit acesteia, existenta structurilor intelectuale pretinde educatorului doar activarea lor prin metode adecvate: active (prin experienta practica), iconice (prin imagine, schita etc.) si simbolice. Promotorul acestei teorii este americanul J. S. Bruner, care afirma, exagerand, ca "nu exista motiv sa credem ca nu poate fi predata orice tema, intr-o forma adecvata oricarui copil, indiferent de varsta, daca dispui de metoda adecvata". Aceasta teorie vine in contradictie cu scoala elvetiana, care sustine indreptatit teoria stadialitatii. Intre cele doua scoli au existat dispute, concretizate si in volumul "Teorii ale limbajului. Teorii ale invatarii". Avantajul pentru stiinta l-a reprezentat imbunatatirea metodologiei adecvate invatarii.

4. Teoria invatarii cumulativ-ierarhice sustine ideea invatarii secventiale a capacitatilor: o capacitate invatata se transfera, favorizand procesul insusirii unei capacitati supraordonate. Promotorul acestei teorii este R. M. Gagn. Potrivit conceptiei acestuia, tipurile fundamentale ierarhice de invatare sunt in numar de opt: invatarea de semnale; invatarea de genul stimul-raspuns; invatarea prin inlantuire; invatarea prin asociatii verbale; invatarea prin discriminare; invatarea de notiuni; invatarea de reguli si invatarea de rezolvare a problemelor.

5. Teoria organizatorilor cognitivi si anticipativi de progres. Potrivit acestei teorii, invatarea eficienta si de durata trebuie sa fie concentrata in jurul unor borne (organizatori), a unor idei-ancora puternice si clare, care sa polarizeze toate celelalte cunostinte. Promotorul acestei teorii este D. P. Ausubel, care evidentiaza alte patru tipuri de invatare: prin receptare, prin descoperire, invatare constienta si, respectiv, mecanica.

6. Teoria holodinamica este dezvoltata de italianul Renzo Titone. Acesta sustine ideea potrivit careia o invatare eficienta este asigurata daca sunt indeplinite doua conditii fundamentale: integritatea si organicitatea; intelegand prin acestea integrarea cunostintelor intr-un ansamblu bine structurat, in cadrul caruia fiecare grupaj informational sa indeplineasca o functie organica. Autorul teoriei adauga tipurilor enuntate anterior de alti autori inca sase genuri de invatare: invatarea de atitudini si motive; invatarea de opinii si convingeri; invatarea autocontrolului; invatarea capacitatii de selectie si decizie; invatarea statutului relatiilor sociale; invatarea capacitatilor organizatorice. Totodata, invatarea trebuie sa indeplineasca si o alta conditie: sa fie dinamica, trecand de la vointa de a opera la dobandirea capacitatii de a opera, catre actul concret de a opera. In acest sens, Renzo Titone mai enunta invatarea strategica si tactica.

Tipuri fundamentale de invatare

1. In functie de procesele psihice (memorie sau gandire) implicate preponderent in invatare, aceasta se divide in:

- invatare constienta, pe baza careia se achizitioneaza informatii ce sunt asociate intr-o maniera rationala unui sistem de idei anterior constituit;

invatare mecanica, in procesul careia elevul se limiteaza la memorarea informatiei fara efort rational de integrare si asociere.

2. Dupa gradul si modul de achitionare a informatiei, invatarea poate fi:

prin receptare: pasiva (mecanica), sau activa (rationala, constienta);

prin descoperire: determinata de propria experienta de investigare, de incercare si eroare etc., prin cercetare.

Din analiza realizata asupra unor teorii ale invatarii, s-au desprins multe alte tipuri de invatare, asupra carora nu mai revenim.

In lucrarea "Orizontul fara limite al invatarii" sunt prezentate alte trei tipuri de invatare:

- invatarea de mentinere, de tip mestesugaresc, pentru mentinerea nivelului de performanta al maistrului;

- invatarea prin soc: crizele, dramele, socurile catalizeaza invatarea, conducand la progres (exemple: criza energetica determina cautarea altor surse neconventionale de energie; cutremurele - socuri telurice - i-au invatat pe constructori sa proiecteze structuri flexibile, invatand de la firul de orez; tragedia unor navete cosmice va propulsa tehnologia sa depaseasca bariere si sa elimine asa-zisele riscuri asumate de pionierii progresului uman);

- invatarea inovatoare si anticipativa, de previzionare a viitorului, de evitare a socurilor traumatizante, de creatie si performanta continua.

Principiile invatarii

Invatarea umana este guvernata de principii a caror realizare confera acesteia eficienta si temeinicie. Intre aceste principii se evidentiaza:

- principiul continuitatii atat intre situatia-stimul si raspuns, cat si intre secventele invatarii esalonate in timp adecvat;

- principiul repetitiei, stiut fiind ca "repetitio mater studiorum est";

- principiul intaririi (Edward Lee Thorndike, psiholog american), potrivit caruia invatarea unui act este intarita printr-o recompensa (o stare de satisfactie). Dar, de cele mai multe ori, profesorii, in loc sa premieze, sanctioneaza, penalizeaza greselile subliniate cu creionul rosu;

- principiul motivarii si al increderii in invatare. In acest context este plina de semnificatii afirmatia marelui psiholog roman Alexandru Rosca: "Ar fi de asteptat ca problema motivatiei sa constituie o parte esentiala din programul oricarei scoli. Dar in loc de aceasta, se fac studii laborioase cu privire la diferitele metode de prezentare a materialului la situatia actuala a invatarii si se are in mica masura sau deloc in vedere motivatia.";

- principiul valorificarii unor deprinderi intelectuale de invatare, construirea unor strategii vizand invatarea elevului cum sa invete.

INSTRUIREA

Ca demers, invatarea umana poate apartine individului, fiind invatare personalizata. Dar invatarea umana poate fi si act social pedagogic, programat organizat si condus. In acest caz - vorbim de proces de instruire.

Instruirea este procesul prin care mediul unui subiect este deliberat schimbat, incluzand experiente ce provoaca, determina invatarea.

Instruirea este "aplicarea eficienta a cunostintelor, experientei si a priceperilor de ordin pedagogic, psihologic, logic, filozofic, etic, psiho-social (atat a profesorului, cat si a elevului - n.n.), pentru organizarea unui mediu care sa genereze sau sa faciliteze invatarea." [3, P. 149].

Factori si variabile ce influenteaza reusita instruirii

- structurarea logica a materialului de invatat, care sa confere organicitate, substantialitate, functionalitate cunoasterii;

- valorificarea potentialitatilor intelectuale specifice nivelului dezvoltarii, prin adaptarea continuturilor, metodelor si formelor de organizare;

- promovarea unor factori dinamogeni favorabili invatarii, motivational-atitudinali: pasiunea, interesul, curiozitatea puternica, ambitia, dorinta de afirmare etc.;

- personalizarea invatarii si combinarea cu factorii de grup favorizanti invatarii: climat, relatii, atractia apartenentei etc.;

- preponderenta recompenselor in raport cu pedepsele in stimularea invatarii: lauda, apreciere, diploma, simboluri etc.;

- construirea unor situatii de invatare stimulative, problematizarea si crearea conflictului cognitiv pentru determinarea invatarii;

- permanenta raportare la practica, la domeniile concrete de aplicare a teoriei si dezvoltarea increderii in adevarurile si puterea invatarii.

PREDAREA

Predarea reprezinta o alta latura esentiala a procesului de invatamant, prin care se intelege, de regula, "transmitere de cunostinte", desigur, printr-un gen specific de comunicare - comunicarea pedagogica. Termenul se coreleaza cu cel de instruire, cu notele distinctive evidentiale prin definitiile prezentate.

Modele ale predarii

Modelul comportamental, elaborat de E. Preese, consta in definirea performantelor finale si a comportamentului terminal, precum si a algoritmului didactic (pas cu pas) pentru realizarea acestuia. Se evidentiaza astfel pragmatismul acestui model, corelarea lui cu cerinta educatiei, iar azi cu competentele si nivelele de performanta inscrise intr-un standard pe care piata fortei de munca il pretinde si caruia scoala trebuie sa-i faca fata, prin strategii adecvate.

Modelul predarii pe structuri sistematice, pe unitati si arii de invatare, cu posibilitati integratoare, organizare modulara etc.

Modelul cognitiv-rational (B. O. Smith): axat pe operatii logice si variabile ce tin de personalitatea profesorului si a elevului (verbale, performative sau expresive), precum si de fondul aperceptiv, de conceptii etc., de perceperea reciproca a comportamentelor. Acest model poate produce reactii favorizante invatarii.

Modelul predarii interactionale (R. S. Fox, R. Lippit), in care cele doua sisteme de comunicare pe verticala si orizontala functioneaza benefic, rolul profesorului fiind acela de organizator de situatii de invatare, de catalizator al cooperarii intre elevi, de orientare si consiliere. Profesorul accepta clarificari, stimuleaza, deleaga responsabilitati, sustine interactiunile, este arbitru, promoveaza pentru sine si pentru elevi comportamente de initiativa, dar si de raspuns.

Predarea eficienta este conditionata de: definirea si formularea corecta a obiectivelor, competentelor si nivelurilor de performanta; competente ce tin de comunicare, expunere, putere de argumentare, de explicare, entuziasmare si pasiune transmisa empatic; capacitatea de indrumare, consiliere; structurarea, selectarea, impunerea si personalizarea informatiei; functia de dezvoltare, de emulatie si stimulare a colectivului; functia de personalizare si de valorificare a experientelor; De evaluarea formativa, ca permanenta parghie de autoreglare.

EVALUAREA

Definitie: evaluarea este un proces complex de comparare a rezultatelor activitatii instructiv-educative

cu: ceea ce determina o:

obiectivele planificate → evaluare a calitatii;

rezultatele anterioare → evaluarea progresului;

resursele utilizate → evaluare a eficientei.

In procesul de invatamant, evaluarea se poate raporta la sistem. In acest sens, evaluarea analizeaza, cuantifica, ierarhizeaza, apreciaza diversele parti ale sistemului: evaluarea intrarilor (efective, costuri, participanti etc.); evaluarea structurilor si procesului; evaluarea iesirilor (beneficiari, incadrari, domenii de excelenta etc.).

Tipuri de evaluare

. Evaluarea propriu-zisa a rezultatelor procesului de invatamant poate fi:

- diagnostica sau initiala, prin care se stabileste nivelul, starea de fapt la un moment dat, pentru a se cunoaste deficientele, pentru adaptarea continutului si pentru luarea masurilor specifice in perspectiva;

- formativa: pe parcursul procesului de invatamand, prevenind insuccesul, ameliorand si atentionand;

- cumulativa sau sumativa: la sfarsitul unei perioade, pentru clasificarea si selectia elevilor;

- predictiva sau de orientare: la filalul unui ciclu, pentru consilierea in cariera sau orientare scolara si profesionala.

. In functie de indicatorul de ierarhizare, evaluarea poate fi:

criteriala: ce apeleaza la un criteriu pentru a judeca performanta unui individ in functie de gradul de realizare a criteriului stabilit (ce a realizat din sarcina fata de "pragul de reusita" - criteriul de performanta);

normativa: ce apeleaza la o norma pentru a furniza date privind pozitia unui individ intr-un grup comparativ cu ceilalti.

. In functie de cine face evaluarea, aceasta poate fi:

interna: realizata in cadrul unitatii scolare, de catre profesori;

externa: realizata de virtualii beneficiari ai produsului procesului de invatamant (forta de munca performana, competenta etc.);

autoevaluare: realizata de beneficiarii procesului de educatie (elevii).

. Alte tipuri de evaluare: de proces; de sistem; formala sau informala; cantitativa sau calitativa; profilata pe domenii (cognitiv, psihomotor, socio-afectiv etc.).

Functiile sociale si educationale ale evaluarii

. In procesul de invatamant, evaluarea are functii de reglare si de control a:

1. progreselor, prin:

- functia de diagnoza (de depisatare a lacunelor);

- functia prognostica (de estimare a performantelor viitoare);

2. profesorului (ce-si poate regla comportamentul, strategiile, relatiile etc.);

3. continutului (adaptarea, reluarea, alocarea de timp diverselor componente curriculare);

4. metodologiei (de promovare a metodelor eficiente de predare sau de evaluare).

. Functia de selectie: pentru ierarhizarea, clasificarea, admiterea celor buni.

. Functia motivationala: prin valoarea alocata notei sau calificativului.

. Functia de insertie socio-profesionala, pe baza calificativelor inscrise in diplome, certificate, atestate.

. Functia de orientare in cariera: pentru domenii socio-profesionale asociate unor discipline de invatamant cu rezultate inregistrate.

. Functia de impunere a institutiei scolare: perioadele de evaluare, de admitere, de examene impun institutia in comunitate; dupa cum blocarea unor asemenea momente (inghetarea anului, de exemplu) atentioneaza, de asemenea, opinia publica asupra existentei unor probleme in aceste institutii.

A P L I C A T I E

Faceti relatia dintre principiile invatarii si conditiile predarii eficiente:

B I B L I O G R A F I E

1. Bruner J. S., Pentru o teorie a instruirii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970.

2. Cerghit I., Neacsu I., Negret-Dobridor I., Panisoara I. O., Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iasi, 2001.

3. Gagn R. M., Conditiile invatarii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975.

4. Gagn R. M., Brigges L. J., Principii de design al instruirii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.

5. Galperin P. I. (coord.), Studii de psihologia invatarii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975.

6. Kenzie N. M., Eraut M., Jones H. C., Arta de a preda si arta de a invata, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975.

7. Piaget J., Chomsky N., Teorii ale limbajului, teorii ale invatarii, Editura Politica, Bucuresti, 1988.

8. Thordike G. L., Invatarea umana, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983.