PROCESE SI ACTIVITATI PSIHICE ÎN ÎNVATAREA MOTRICA

Raportul dintre cognitie, ca functie psihica, si motricitate, ca functie de relatie este esential pentru intelegerea invatarii motrice. Unitatea dintre cele doua laturi ale existentei obiective a fiintei umane, va putea fi inteleasa si prin demersul cercetarii analitice, chiar daca nu poate oferi o imagine holistica.

Informatiile senzoriale in actele motrice

Senzatiile. Senzatiile sunt considerate, pe drept cuvant, imaginile subiective cele mai simple, rezultate din transformarea stimulilor fiziologici in fapte de constiinta. Aceasta caracterizare este cea mai simpla, intrucat analiza atenta ne dezvaluie multe caracteristici care nu sunt constiente, de exemplu, informatiile subliminare sau interrelatiile diferitelor modalitati senzoriale in care un gen de senzatie provoaca cresterea sau diminuarea acuitatii alteia.

Senzatiile dermice. Senzatiile dermice, numite si cutanate, sunt acele senzatii care apar in urma excitarii corpusculilor senzitivi aflati sub piele. Aceste senzatii sunt de trei feluri: a) de tact (pipait), din care fac parte cele de contact si presiune; b) de temperatura, impartite in senzatii de cald si rece; c) de durere.

Senzatiile vizuale. Senzatiile vizuale sunt considerate cele mai importante pentru viata si activitatea omului, intrucat asigura orientarea in mediul inconjurator. Ele sunt senzatii de lumina si de culoare. Culorile se impart in culori cromatice si culori acromatice. În grupa culorilor cromatice intra: rosu, galben, verde, albastru, cu toate nuantele lor posibile, iar din grupa culorilor acromatice fac parte culorile alba, neagra si diferitele nuante de cenusiu.

În activitati corporale, particularitatile vederii culorilor si ale perceperii marimii, distantei si miscarii obiectelor au o deosebita importanta.

Cercetarile de laborator au demonstrat ca dintre culorile cromatice, verdele se vede cel mai putin cu privirea periferica. Urmeaza in ordine culoarea rosie, albastra si galbena, aceasta din urma fiind cea mai bine perceputa cu periferia retinei. Fata de acestea, culoarea alba este totusi superioara.

Cercetarile facute de A.N.Krestovnikov au aratat ca sensibilitatea cromatica si indeosebi perceperea culorilor cu periferia vederii pot fi dezvoltate prin invatare. Aceste cercetari au dovedit ca sportivii experimentati au vederea periferica mult mai dezvoltata decat sportivii cu categorii inferioare de clasificare. Pe de alta parte, R. Chappuis a stabilit experimental ca fiecare individ are anumite sectoare preferentiale ale vederii, care ii confera maximul de eficienta in actiuni. (figura nr.5.2.)

Figura nr.5.2. Campul vizual pentru ochiul drept

Particularitatile perceptive cromatice au determinat o serie de masuri privind desfasurarea anumitor ramuri de sport.

Nu lipsit de importanta este si faptul ca, printre alte calitati, culorile o au si pe aceea de a crea o anumita stare afectiva celor care le privesc: rosu creste excitabilitatea nervoasa, galbenul predispune la melancolie, albastrul induce o stare de liniste, de confort psihic. De remarcat si faptul ca oboseala se resimte si asupra gradului de percepere a culorilor, reducand acuitatea vizuala pentru galben, alb, rosu, verde.

Senzatiile auditive. Senzatiile auditive au importanta nu numai datorita faptului ca il ajuta pe individ sa se orienteze in mediul inconjurator, percepand diferitele sunete sau zgomote, ci mai ales pentru ca, prin auz, este perceputa vocea omeneasca.

Senzatiile auditive sunt de doua feluri: sunetele muzicale (sunetele cantecelor, ale instrumentelor muzicale, ale diapazonului) si zgomotele (scartaiturile, ciocaniturile, trosniturile, pocnetele etc.). Limbajul consta atat din sunete muzicale, cat si din zgomote.

În afara de diferentierea sunetelor, care este deosebit de importanta in perceperea limbajului, sensibilitatea auditiva se manifesta in stabilirea directiei acestora, element cu rol foarte insemnat in activitatea sportiva. Aprecierea justa a directiei sunetelor se face cu ajutorul ambelor urechi. Capacitatea de a localiza directia sunetelor se numeste "biaurala" sau efect "biauricular". Ea depinde de doua elemente:

- de diferentierea intensitatii cu care sunetul ajunge in cele doua urechi, datorita departarii lor diferite de sursa sonora;

- de diferenta fazelor sau de diferenta de timp intre fazele identice ale undelor sonore care patrund in fiecare ureche.

În procesul instruirii comanda si numaratoarea joaca, de asemenea, un rol major. Accentuarea, expresivitatea comenzii, ritmul cu care este data aceasta contribuie considerabil la executia corecta a miscarii.

Exercitiile de muzica dezvolta auzul muzical, la baza caruia sta, inainte de toate, capacitatea de a diferentia dupa inaltime raporturile dintre sunete. În multe exercitii fizice, muzica ajuta executia. De exemplu, in gimnastica ritmica, muzica nu numai ca aduce un colorit emotional miscarii, dar ea ii da masura si ritmul.

Senzatiile de echilibru si orientare a corpului in spatiu. Mersul, alergarea, sariturile, aruncarile, elementele de gimnastica acrobatica sau sariturile la aparate, precum si actiuni motrice specifice altor ramuri de sport (inot, schi, patinaj, etc.) pretind celor care le executa un simt al echilibrului dezvoltat si capacitatea de orientare corecta a corpului in spatiu. Acest simt presupune aprecierea pozitiei sau miscarilor corpului in spatiu, inregistreaza rotatia capului si corpului, schimbarea accelerarii in rotatie sau in miscarea rectilinie si verticala.

În actele si actiunile motrice simple, echilibrul si orientarea spatiala sunt asigurate de colaborarea simtului echilibrului cu cele kinestezic, vizual si tactil. În exercitiile fizice mai dificile, cand corpul se afla in pozitii neobisnuite, echilibrarea si orientarea sunt lipsite in cea mai mare masura de ajutorul celorlalte simturi.

Senzatiile de echilibru si de orientarea a corpului in spatiu sunt de mai multe feluri:

senzatia de verticalitate si de inclinare a capului. Aceasta senzatie apare in urma excitarii de catre miscarea otolitelor a terminatiilor nervoase din urechea interna;

senzatia de miscare rectilinie este mai putin constientizata. Ea apare la inceputul si sfarsitul miscarii corpului in linie dreapta sau cand viteza variaza;

senzatia de rotatie apare, de asemenea, in momentele in care incepe sau se termina o miscare sau cand se inregistreaza accelerarea sau intarzierea miscarii. Daca miscarea de rotatie se prelungeste, senzatia devine foarte intensa, fiind urmata de reflexe motorii si vegetative (in momentul incetarii invartirii, sensul aparent al miscarii este invers celui pe care il are miscarea reala). Senzatiile provocate de rotatie sunt foarte persistente, uneori mentinandu-se multe secunde dupa incetarea miscarii. O rotatie indelungata are drept urmare senzatia de ameteala, in care ni se pare fie ca noi continuam sa ne invartim, fie ca lumea din jurul nostru face acest lucru.

Senzatiile de ameteala ar putea fi considerate ca al patrulea tip de senzatii de echilibru si de miscare a corpului. Cu toate acestea, caracterul lor pregnant este acela de reflexe vegetative provocate de o miscare accelerata, circulara, laterala, in spirala. Raul de altitudinea, de avion sau de ascensor, sunt cateva aspecte pe care le iau reflexele vegetative provocate de miscare.

Senzatiile kinestezice. Senzatiile kinestezice, numite si musculo-articulare, informeaza asupra miscarii si pozitiei segmentelor corpului nostru. Împreuna cu senzatiile de echilibru, formeaza grupa senzatiilor proprioceptive care informeaza asupra gradului de tensiune musculara si articulara.

Simtul kinestezic informeaza despre:

pozitia segmentelor corpului. Daca ridicam un brat tinand ochii inchisi, putem sa il ridicam si pe celalalt in aceeasi pozitie. Controlul kinestezic ne ajuta in stabilirea cu precizie a pozitiilor initiale si finale ale miscarilor, precum si stabilirea diferitelor momente ale unei executii tehnice;

miscarea partilor corpului. În functie de experienta motrica de care dispune, subiectul executant al actelor si actiunilor motrice va fi capabil sa stabileasca: directia, intinderea, rapiditatea, amplitudinea, forta optima necesara efectuarii miscarii. În acelasi timp, simtul kinestezic informeaza asupra miscarilor pasive la care pot fi supuse segmentele corpului de catre diferitie agenti externi (de exemplu, conducerea prin miscare realizata de antrenor);

rezistenta intalnita de membre in miscare sau cea pe care trebuie sa o invinga prin miscare. În felul acesta simtul kinestezic contribuie la compararea a doua greutati diferite si se poate aprecia tractiunea sau presiunea exercitata asupra tendoanelor sau suprafetelor articulare.

A.Hotz (1982) evidentia faptul ca simtul miscarii rezulta din coroborarea informatiilor furnizate de toti analizatorii

Perceptiile. Rolul perceptiilor este primordial si deosebit de important, constituind baza cunoasterii lumii externe si interne, iar in problemele invatarii si ale realizarii performantei reprezinta conditie a cunoasterii specifice a situatiilor (multe dintre ele problematice).

Ca proces cognitiv, perceptia este o imagine a obiectelor in totalitatea lor, care se formeaza prin sinteza mai multor stimuli complecsi ce provin de la diferitele calitati senzoriale pe care le au obiectele respective.

Particularitatile perceptiei sunt date de caracteristicile si conditiile ambiantei si activitatii, la care se adauga insusirile obiectului perceput si ale celui care percepe. Ca urmare a unei experiente perceptive indelungate se formeaza asa-numitele perceptii specializate, in care obiectele se reflecta prin ceea ce au ele mai caracteristic, prin ceea ce le diferentiaza fin de altele asemanatoare, de exemplu "simtul" mingii, al rachetei, al spatiului portii etc.

Perceptiile spatiale. Perceptiile spatiale asigura orientarea in mediul inconjurator. Importanta lor in activitatile corporale rezida in aceea ca dau subiectului posibilitatea sa actioneze in cele mai variate situatii si conditii, atat in ramurile de sport in care aceasta evolueaza independent, cat si in activitatile in care el depinde de actiunile partenerilor si adversarilor. Trebuie sa subliniem, inca de la inceput, ca perceptiile spatiale sunt strans legate de perceptiile de timp; aceasta unitate se manifesta in modul cel mai pregnant in perceperea miscarilor, a miscarilor obiectelor exterioare, cat si a celor proprii subiectului.

Perceptiile de spatiu sunt de multe feluri. Obiectele existente in spatiu au marime, forma, volum, sunt percepute in profunzime si miscare. Perceptiile se realizeaza prin colaborarea mai multor analizatori, printre care, alaturi de cel vizual, un rol insemnat il joaca analizatorul motor.

Perceptia marimii si formei obiectelor se realizeaza prin colaborarea analizatorilor vizual si chinestezic. Imaginea obiectului pe retina, variabila dupa distanta obiectului fata de subiect, este insotita de o serie de componente chinestezice, care provin de la muschii ce conduc miscarile de acomodare a cristalinului in vederea aducerii imaginii clare pe retina, precum si de la muschii care realizeaza convergenta si paralelismul axelor celor doi ochi, pentru ca imaginile din fiecare ochi sa cada pe punctele simetrice ale retinei. La toate acestea se adauga senzatiile musculare si tactile formate anterior sau in timpul perceperii obiectului respectiv.

Colaborarea dintre analizatori este si mai evidenta in perceptia volumului obiectelor si profunzimii. Obiectele departate sunt percepute ca avand un anumit volum pe baza experientei anterioare, care ajuta aprecierea mai corecta a variatiilor petelor de lumina si de umbra, pozitia unor obiecte fata de altele etc.

Perceptiile temporale. Perceperea timpului consta din aprecierea duratei si a schimbarilor momentelor actiunilor intreprinse de om. Sub forma perceptiei timpului in constiinta omului se stabilesc raporturile dintre diferitele etape sau momente ale unor anumite fenomene, durata, alternanta si succesiunea lor.

Pentru perceperea diferitelor componente si aspecte ale actiunilor fizice, perceptia timpului este absolut necesara. Coordonarea miscarilor in exercitiile de gimnastica, alegerea celui mai bun moment pentru intensificarea efortului in timpul unei sarituri sau aruncari, aprecierea duratei actiunilor in timpul unui joc sportiv, aprecierea duratei unei parti a cursei de fond, a tempoului alergarii, a ritmului optim pentru exercitiile din gimnastica artistica, gimnastica sportiva, patinaj si alte ramuri sportive, reprezinta diferitele aspecte ale perceptiei timpului in actele motrice.

Ca si perceptiile spatiale, perceptiile timpului se formeaza in decursul vietii si experientei omului, pe baza proceselor psihice care asigura reflectarea particularitatilor fenomenelor lumii ambientale.

Formarea simtului timpului se realizeaza in conditii caracteristice la alergatorii de fond si semifond. Perceptia duratei alergarii consta, dupa cum arata P.A.Rudik, in aprecierea desfasurarii exercitiului in timp, pe baza unor puncte de orientare: numarul pasilor pe o anumita portiune a distantei, senzatiile musculare legate de eforturile depuse, semnalele aparatelor de masurare a timpului si ritmul miscarilor.

Tempoul. Cantitatea ciclurilor repetate in unitate de timp formeaza tempoul, parte integranta din perceptia timpului. Se poate vorbi despre tempo si in actele motrice in care ciclurile nu se repeta cu rigurozitatea celor din alergare. Astfel, vorbim despre tempoul rapid al unui joc atunci cand actiunile se desfasoara repede, cand au o mare densitate in unitatea de timp, cand se succed cu rapiditate una dupa cealalta.

Ritmul. Reprezinta, de asemenea, o forma specifica de organizare si percepere a fenomenelor. Perceperea ritmului evolutiei unei actiuni comporta sesizarea alternarii regulate in timp a anumitor grupe de stimuli si reliefarea unora prin accentuare.

În ritm intalnim intervale de timp sensibil egale, care se repeta intre elemente si au rol de reper. În aceste intervale marcate de reper, exercitiile se pot succeda chiar neregulat. Importanta este in special accentuarea intensitatii care marcheaza reperul ritmului, accentuarea obiectiva sau subiectiva, ce da nastere la miscarea care "marcheaza ritmul". Perceptia directa a ritmului nu poate fi realizata decat in conditiile in care intervalele sunt destul de scurte pentru ca cel putin trei excitatii reper sa se poata succeda la 2 - 2,5 s.

Ritmul este legat intr-o masura mare de reactiile motorii care marcheaza accentul sau reperele, manifestate prin miscari ale capului, membrelor sau ale intregului corp. Ele pot fi insotite de reactiile verbale de numarare si marcare a ritmului. Acompaniamentul sonor este foarte insemnat in formarea ritmicitatii actiunilor.

Ritmicitatea constituie un fenomen fiziologic fundamental, expresie a unor proprietati specifice celulei nervoase; datorita ei chiar miscarile aritmice se pot transforma in miscari ritmice. Pe baza acestei proprietati se produce treptat concentrarea excitatiei in muschii care executa miscarea, ceea ce duce la economie de efort.

Format in decursul activitatii individuale, ritmul are un rol pozitiv in organizarea proceselor de excitatie si inhibitie din scoarta, in sistematizarea lor, reflectata in exercitiile ritmice, ciclice. Totodata, datorita acestei sistematizari, ritmul da o mai mare posibilitate de lucru organismului decat in exercitiile aritmice.

Educarea simtului ritmului se realizeaza in lectii de antrenament. Folosirea semnalelor sonore, in special a muzicii, usureaza foarte mult formarea acestuia.

Perceptia miscarilor. Perceptia miscarii include atat elementele ei spatiale, cat si pe cele temporale. Analiza miscarilor ne duce la raportarea marimilor spatiale la cele temporale, caracteristicile acestora referindu-se uneori mai mult la particularitatile spatiului, alteori la cele ale timpului. Astfel, felul miscarii, forma, amplitudinea, directia ei tin de desfasurarea fenomenelor in spatiu (o desfasurare evident dinamica, deci nu lipsita de dimensiunea temporala), in timp ce viteza, durata, ritmul, accelerarea miscarii tin mai mult de componentele temporale. Oricare ar fi componenta dinamica, un lucru este clar: perceptia miscarii constituie o unificare specifica a elementelor spatiale si temporale, in care experienta anterioara introduce corective de cea mai mare insemnatate.

În discutarea problemei perceptiei miscarii trebuie sa avem in vedere faptul ca ea poate fi perceptia miscarii obiectelor exterioare sau a propriilor miscari ale subiectului.

a) Perceptia miscarii obiectelor. În acest caz rolul principal este jucat de perceptiile spatiale, la care se adauga componente specifice motrice. Miscarea obiectelor este apreciata in primul rand prin intermediul aparatului vizual: miscarea imaginii obiectului pe retina, miscarea ochilor si a capului astfel incat obiectul sa ramana in permanenta in campul vizual al subiectului. Obiectului perceput in spatiu i se adauga componentele de timp, raportarea dimensiunilor spatiului la cele de timp creand tocmai perceptia de miscare.

Perceptia miscarii este importanta in practica exercitiilor fizice, in cadrul activitatii instructiv-educative, cand subiectul percepe exercitiile propuse de catre specialist, cauta sa le imite si actioneaza dupa "modelul" perceput. Cu aceasta ocazie, subiectul cunoaste particularitatile exercitiilor: forma miscarii (rectilinie, curbilinie), felul ei (indoire, ridicare etc.), amplitudinea, directia (in cele trei dimensiuni ale spatiului), energia, gradul de incordare - relaxare, durata, ritmul si accelerarile.

Pentru inducerea in eroare a adversarilor au fost create in sport miscarile inselatoare, fentele, caracterizate prin intentia de a provoca in mintea acestora imaginea unei actiuni care in realitate nu se va produce, fiind inlocuita cu alta. Am numit aceste fente "entropie de lupta", fiind distorsionari ale informatiei. Surpriza pe care o creeaza miscarea inselatoare ofera timp sau loc pentru depasirea adversarului, punerea lui pe picior gresit, provocarea unui raspuns motric neadecvat, deci un avantaj care poate fi folosit cu succes.

b) Perceptiile miscarilor proprii sunt foarte importante din multe puncte de vedere, printre care formarea schemei corporale si a imaginii de sine pe baza kinesteziei, proprioceptiei, senzatiilor de echilibru si de orientare a corpului in spatiu. Numai analiza acestor componente ale perceptiei proprii este suficienta pentru a sublinia cat de insemnata este constientizarea lor in procesul invatarii si in activitate.

Perceptia propriilor miscari se poate referi la aprecierea miscarilor partilor sau segmentelor corpului sau ale acestuia in intregime, precum si a corpului in raport cu spatiul inconjurator. Aprecierea miscarilor segmentelor se face cu mai multa precizie in cazul bratelor si mainilor, care sunt preponderent urmarite cu vederea. Coordonarea miscarilor mainilor si bratelor face parte dintre cele dintai coordonari dobandite de om in prima copilarie. În activitatea sportiva, omul capata obisnuinta de a-si studia vizual miscarile; cele pe care nu le poate privi direct, le urmareste in oglinda sau pe film.

Înca un aspect care merita sa fie mentionat este cel al perceperii miscarii obiectelor sau persoanelor in conditiile in care se deplaseaza insusi observatorul, fapt amintit mai sus. În rezolvarea problemelor tactice, specifice jocurilor sportive, se va putea vedea cat de insemnate sunt aceste informatii pentru organizarea celor mai adecvate raspunsuri.

Perceptiile specializate. Perfectionarea miscarilor in decursul activitatii specifice educatiei fizice si sportului comporta in mod direct o perfectionare corespunzatoare a perceptiilor si a celorlalte procese psihice care participa la infaptuirea actului motric.

Este bine cunoscut insa si faptul ca, prin activitate perceptiva indelungata si variata, in diferite profesiuni, se formeaza o capacitate mare de diferentiere, de apreciere a diferitelor componente senzoriale si particularitati ale obiectelor si fenomenelor. Asa, de exemplu, muncitorii din industria colorantilor diferentiaza foarte nuantele fine ale culorilor (cca.30 de nuante pentru culoarea neagra), mecanicii apreciaza defectele motoarelor dupa zgomotele fine pe care acestea le fac, muncitorii din industria alimentara au foarte dezvoltate perceptiile gustative si olfactive.

Un fenomen asemanator intalnim la cei care practica in mod sistematic exercitiile fizice. La ei se dezvolta intr-un grad foarte inalt perceptiile miscarilor proprii si capacitatea de a-si conduce aceste miscari in mod complex si variat. Capacitatea de a percepe stimulii relevanti din ambianta se formeaza, prin exercitiu, conducand la asa numitele "perceptii specializate" ("simtul" rachetei, simtul zapezii, simtul mingii etc.), prezente la toti sportivii si in toate sporturile la care, in conditii de ambianta tactica, se adauga simtul plasamentului, simtul portii etc. Caracteristicile acestor perceptii, bine si corect exersate, sunt: rapiditatea, exactitatea, oportunitatea, discriminarea, specializarea etc.

Perceptiile specializate apar la sportivii care practica diferitele ramuri de sport in conditiile unei activitati indelungate, pe baza unei tot mai bune diferentieri a excitantilor la nivelul analizatorilor care participa cu precadere in activitatea respectiva. Formarea capacitatilor perceptive ale sportivilor este una dintre primele strategii cognitive folosite de antrenor in instruirea tehnico-tactica a sportivilor, jucatorilor.

Cercetarile au scos la iveala cateva particularitati ale perceptiilor specializate. Simtul apei se caracterizeaza prin aprecierea buna a rezistentei apei in timpul efectuarii miscarilor, in special a celor de vaslire, in care rolul principal il joaca membrele. La senzatiile de rezistenta se adauga senzatiile de presiune, senzatiile tactile si cele care provin din viteza deplasarii si forta vaslirii. Simtul timpului, dezvoltat in special la alergatorii de fond, schiori, ciclisti, patinatori, inotatori, canotori, consta din priceperea de a repartiza just efortul in momentul efectuarii alergarii sau actiunilor in sarituri, jocuri sportive, gimnastica. Sportivii percep cu claritate executia si succesiunea actiunilor, tempoul si ritmul lor si pe aceasta baza isi dirijeaza activitatea. La formare acestei perceptii participa in mod intens simtul muscular si perceptiile vizuale. Simtul mingii se dezvolta la sportivii care practica jocurile sportive (fotbal, handbal, baschet, volei etc.). Fara indoiala ca este o deosebire mare intre simtul mingii la fotbalisti si baschetbalisti, intrucat in formarea primului participa senzatiile din membrele inferioare, in timp ce la formarea celui de-al doilea - senzatiile membrelor superioare, imbogatite cu simtul tactic din contactul direct al mainii cu obiectul de joc. În general, simtul mingii consta din aprecierea greutatii, formei, elasticitatii, asperitatii mingii, din perceperea precisa a vitezei, directiei si locului deplasarii. La sportivii care practica jocurile sportive se dezvolta simtul distantei, al portii, cosului, al demarcajului si interceptiei, fie componente ale simtului mingii, fie chiar perceptii deosebite.

Asemanator simtului mingii este simtul rachetei la jucatorii de tenis, al prajinii la atleti si alte ramuri de sport asemanatoare, in care componentele de greutate, presiune, tact, echilibrare formeaza un complex de excitanti care intra ca elemente de baza in complexul reflex-conditionat al actului motric. Este cunoscut faptul ca schimbarea rachetei, prajinii, sulitei si a altor obiecte si aparate poate provoca dereglari ale actelor motrice. Este ilustrativ cazul unui jucator de tenis de masa care si-a dat seama imediat de faptul ca masa de joc avea cu 1-2 mm mai putin in inaltime decat mesele standard.

Reprezentarile

Creierul are deosebita capacitate de a engrama informatiile pe care le primeste, le prelucreaza si le comanda, asigurand nu numai adaptarea fiintei la prezent, dar si la viitor, prin anticipare si creatie. În istoria psihologiei au fost momente cand s-a considerat ca reprezentarile constituie baza vietii psihice ("L'esprit est un polypier d'images" - psihicul este un polip de imagini - Hippolyte Taine, 1870).

Reprezentarile - aspecte generale. Reprezentarile ocupa un loc privilegiat printre procesele cognitive, avand atat functii de informare senzoriala, cat si de generalizare. Ele sunt privite de cei mai multi autori ca miezul programelor de actiune. (M.Epuran, P.Famose, P.Fleurance s.a.)

J. Piaget, citat de P.Popescu-Neveanu (1984), considera imaginea mentala ca avand valoare de concept sau semiconcept, propunand notiunile de reprezentare retroactiva si anticipativa care, impreuna cu reprezentarea motrica, intregesc aspectele de cunoastere, executie si prospectie a actelor voluntare.

În mod traditional, prin reprezentare se intelege imaginea mintala a unui obiect, care nu presupune prezenta acestuia. M. Miclea (1994) considera ca termenul de reprezentare trebuie folosit pentru "proiectia in sistemul cognitiv a realitatii externe", in locul ei propunand notiunea de imagine mintala, aceasta fiind "o reprezentare cognitiva care contine informatii despre forma si configuratia spatiala (pozitia relativa) a unei multimi de obiecte, in absenta actiunii stimulilor vizuali asupra receptorilor specifici".(pag.221)

Reprezentarile si motricitatea. În literatura de specialitate psihologica si metodica, problema reprezentarii ocupa un loc deosebit. În literatura psihologica, pentru ca reprezentarile, ca imagini mai mult sau mai putin generalizate ale realitatii reflectate in creierul omului, fac trecerea de la senzorial la logic; in literatura metodica a educatiei fizice, pentru ca reprezentarile sunt considerate ca elemente de baza in executia si invatarea actelor motrice.

Reprezentarea, ca proces psihic al cunoasterii, se naste din senzatii si perceptii si oglindeste lucrurile si fenomenele lumii materiale. Reprezentarea nu se reduce insa la elementele de ordin senzorial; in ea se reflecta si caracteristicile generale ale fenomenelor. Pe masura dezvoltarii, reprezentarile capata un caracter tot mai generalizat, astfel facandu-se trecerea la notiune.

Reprezentarea apare, asadar sub dublu aspect: senzorial si logic. În ea se intrepatrund intuitivul si generalul, ceea ce constituie temeiul trecerii dialectice de la senzatie la idee.

Reprezentarea miscarii este activata de gandire. Deci reprezentarea voluntara a miscarii determina excitarea centrilor care o dirijeaza, asigurandu-le tocmai acele caracteristici pe care le stimula inainte executia fizica. Acelasi rol il joaca reprezentarile si in mentinerea capacitatii de executie in cazul intreruperii activitatii din cauza imbolnavirilor sau accidentarilor. Reprezentarea intentionata a miscarii este un mijloc de formare, perfectionare si restabilire a deprinderilor motrice. Înca din 1955, A.T.Puni a stabilit ca reprezentarile au o actiune de antrenare a miscarilor, reprezentarea mentala a exercitiului si pronuntarea lui in vorbirea interna contribuind la o executie mai precisa si mai corecta.

Caracterul complex, plurisenzorial al reprezentarilor miscarilor. În actele motrice, reprezentarile miscarilor nu sunt numai vizuale sau musculare, ci au un caracter deosebit. În mod corect se foloseste termenul de reprezentari ale miscarilor, adica ale actelor motrice care se efectueaza, si nu de reprezentari kinestezice, intrucat acest termen este mai sarac in continut, nu oglindeste in intregime fenomenul, obligandu-ne sa ne referim in special la elementele senzoriale, musculare-articulare (proprioceptive) si sa eliminam componentele vizuale, auditive, tactile si de orientare a corpului in spatiu.

Reprezentarile miscarilor au un caracter preponderent vizual, in special atunci cand subiectii isi reprezinta forma exercitiului si conditiile desfasurarii lui, cand memoreaza succesiunea unor elemente dintr-un exercitiu pe care inca nu l-au executat practic. În metodica instruirii se insista in mod deosebit asupra acestui moment in crearea reprezentarilor miscarilor, recomandandu-se folosirea tuturor mijloacelor intuitive (demonstratie, fotografie, film, desene etc.).

Procesul formarii reprezentarilor nu se opreste insa aici. O reprezentare mai completa a miscarilor se formeaza pe baza experientei anterioare a subiectilor, la care se adauga experienta dobandita in timpul incercarilor de executie, in timpul repetarilor. Executia proprie este perceputa mai mult sau mai putin clar de catre cei care invata. Perceptia propriilor miscari se dezvolta in procesul invatarii, fara a se putea afirma ca se desavarseste. Reprezentarile miscarilor urmeaza acelasi proces. În cazul unor exercitii simple, subiectul percepe cu claritate miscarile sale si calitatile acestora (forta, directia, ritmul etc.). El poate relata verbal despre ele. Reprezentarile sunt si ele clare.

În cazul unor exercitii neobisnuite, in care corpul se afla in pozitii speciale si executa actiuni cu efect de excitare intensa a analizatorilor (in special a celui vestibular), perceptia miscarilor proprii nu mai este posibila; subiectul nu poate sa spuna ce si cum a facut. Reprezentarile unor asemenea miscari sunt lipsite de componenta proprioceptiva.

Caracterul dinamic si stadial al reprezentarilor. Dezvoltarea reprezentarilor este dependenta de activitatea practica a omului. Se considera, de regula, ca reprezentarile joaca un rol important doar in prima faza a formarii deprinderilor motrice, cand, in realitate, ele insotesc permanent modificandu-se procesul invatarii.

Caracterul dinamic si stadial al reprezentarilor miscarilor trebuie inteles ca o trecere de la reprezentarile cu caracter intuitiv, nediferentiat, la reprezentari generalizate, ca o trecere de la reprezentarea unei miscari in forma primei executii sau inaintea executiei, la reprezentarea miscarii corespunzatoare executiei corecte si apoi, la reprezentarea executiei cu maiestrie. În cele din urma, alaturi de reprezentarea cu caracter general, se ajunge la formarea unei reprezentari individualizate, in care elevul se reprezinta pe el insusi executand exercitiul propus (reprezentarea de lucru).

Reprezentarea miscarii trebuie privita ca o componenta dinamica, ce insoteste intregul proces al formarii deprinderii motrice si nu ca o prima etapa. Desigur ca in prima etapa, aceea a insusirii exercitiului, reprezentarea are un rol important; nu trebuie uitat insa faptul ca, pe masura ce se perfectioneaza executia, se modifica si reprezentarea. Executia se reflecta in creierul elevului prin componentele sale proprioceptive, vizuale, tactile s.a., si precizeaza componentele senzoriale formate anterior. (schema nr.5.2.)

Schema nr.5.2. Dinamica formarii reprezentarilor

M. Epuran, 1976, p. 146

Reprezentare

initiala 

Explicatie,

demonstratie

Reprezentare noua

Corectarea (explicatie,  Executie

Demonstratie)

Reprezentare

Modificata

Corectarea (explicatie,  Executie

Demonstratie)

Reprezentare

corecta

Executie corecta

Urmeaza perfectionarea

Reprezentarea miscarii poate fi privita, asadar, ca punct de plecare in invatarea exercitiului fizic si, totodata, ca un fond in continua miscare, provenit din executiile anterioare, pe care se proiecteaza cele urmatoare. Întalnirea dintre componentele reflectate ale executiei constituie momentul diferentierii, moment precizat, clarificat prin interventia specialistului care, prin corectare (in care pot intra in proportii variate elementele de intuitie si cuvant) usureaza perceptiile proprioceptive, indica elementele de baza ale executiei, il face pe elev sa inteleaga si mai bine ceea ce este corect sau gresit, dezvoltand reprezentarea si implicit posibilitatile unei executii ulterioare, mai aproape de ceea ce reprezinta sarcina motrica.

Formarea si modificarea reprezentarii nu pot fi considerate incheiate odata cu obtinerea executiei perfecte. În orice stadiu s-ar afla subiectul, reprezentarea sa despre un anumit exercitiu poate suferi modificari. Din punct de vedere pedagogic, se poate aprecia ca buna o anumita executie, fara ca prin aceasta sa spunem ca a atins culmea perfectiunii.

Analiza rolului reprezentarilor in motricitate si in invatarea motrica evidentiaza diferite modalitati existentiale: reprezentarea scopului, reprezentarea operatiilor, reprezentarea mijloacelor, reprezentarea efectelor secventiale ale actiunilor etc. Toate acestea nu pot fi gandite decat ca parti sau momente (structuri) integrate in proiectul si realizarea (sistemul) miscarii si actiunii umane, unde functiile de abstractizare si generalizare sunt foarte importante in luarea deciziilor. (cf. M. Epuran, 1979)

Atentia in invatarea motrica

În incercarea de a preciza care este rolul atentiei in formarea deprinderilor si priceperilor motrice, ca produse ale invatarii motrice, va trebui sa subliniem o serie de caracteristici ale atentiei, rezultate mai ales din numeroasele analize efectuate asupra acestui fenomen psihic.

Una dintre ele se refera la faptul ca atentia este limitata din punctul de vedere al surprinderii informatiei din mediu. Astfel, la un moment dat se poate face un singur lucru sau ne putem gandi la un singur lucru. În ceea ce priveste invatarea motrica, acest lucru ar insemna ca suntem puternic limitati in ceea ce priveste executarea unor sarcini intr-un anumit timp.

De asemenea, atentia este seriala, in ceea ce priveste modul in care executam diferitele sarcini. Cel mai eficient este sa le executam una dupa alta, abordarea lor simultana fiind aproape imposibila. Aceasta interpretare nu poate fi generalizata, dat fiind ca modul de executie va depinde de natura sarcinilor care se abordeaza la un moment dat.

Interferenta dintre sarcinile motrice este considerata a fi de doua feluri:

a. structurala - rezulta din faptul ca o structura fizica (sau neurologica) poate executa la un moment dat o singura sarcina motrica. De exemplu, scrisul nu se poate desfasura in acelasi timp cu formarea unui numar de telefon, cu aceeasi mana. În acest caz interferenta nu se datoreaza unei limite a capacitatii de control a miscarilor, ci a unei limite de natura fizica;

b. de capacitate - care apare atunci cand interferenta structurala este eliminata ca posibilitate. Este cazul efectuarii unor calcule matematice, simultan cu conducerea masinii.

În sfarsit, un alt mod de operationalizare a notiunii de atentie, este acela ca atunci cand se executa sarcini care presupun atentie, este solicitat un anume efort mental. D.Kahneman (1973, citat R. Schmidt, 1982) a utilizat diametrul pupilelor, ca masura indirecta de determinare a atentiei.

La fel de utila este abordarea atentiei ca stare de activare sau excitare a subiectului la un moment dat. Exista o serie de incercari de a obiectiva modificarile care apar in sarcinile ce solicita atentie, cum ar fi inregistrarea frecventei cardiace si conductibilitatii dermei (Beatty, 1978; Kahneman, 1973, citati de R. Schmidt, 1982).

Tipuri de atentie. Asa cum se cunoaste din psihologia generala, atentia este de doua feluri: atentie concentrata si atentie distributiva, in functie de volumul de informatie care este procesat la un moment dat.

În 1976, R.Nideffer propune pentru atentia concentrata, existenta urmatoarelor dimensiuni:

- departata/apropiata - atunci cand sportivul fie observa mai multe lucruri in acelasi timp (pozitia mingii, a coechipierilor in teren), fie se concentreaza doar asupra unui lucru sau doua (pozitia mingii si a unui anumit jucator).

- externa/interna - subiectul este concentrat asupra pozitiei mingii sau a unui alt subiect/subiectul constientizeaza propriile senzatii, trairi, emotii.

Din combinarea celor doua dimensiuni ale atentiei concentrate, rezulta patru tipuri de atentie concentrata (tabelul nr.5.1).

Tabelul nr.5.1. Tipuri de atentie concentrata

R.Nideffer (1976)

Pentru caracterizarea indivizilor din puncte de vedere atentional, Nideffer a introdus termenul de supraincarcare, pentru a descrie fenomenul care se produce atunci cand se incearca receptionarea si analiza unei cantitati prea mari de informatie la un moment dat.

Stilurile atentionale. Pornind de la semnalarea acestui fenomen de supraincarcare cognitiva, acelasi autor ajunge sa defineasca stilurile atentionale: eficient si ineficient.

Principalele caracteristici ale celor doua stiluri sunt:

- stilul eficient - nu se supraincarca cognitiv. Persoanele care poseda un astfel de stil pot gestiona corespunzator informatia care vine din exterior (reactia publicului) si din interior (ganduri negative, regrete). De asemenea, se caracterizeaza prin aceea ca pot trece rapid de la un tip de atentie la altul, fara riscul de a pierde informatia esentiala (de exemplu, de la analiza plasamentului jucatorilor in teren, la alegerea schemelor tactice);

- stilul ineficient - subiectii posesori ai acestui stil nu se concentreaza adecvat situatiei, devin confuzi in actiunile lor. Întampina dificultati ca urmare a ingustarii campului atentional astfel incat, fie nu pot para loviturile adversarului, fie se concentreaza atat de mult asupra unor executii incat scapa din campul atentiei si alti stimuli importanti.

Memoria in invatarea motrica

Memoria este un procesul psihic de stocare, recunoastere si reproducere a experientei trecute. Analizand tipurile de memorii, specialistii au identificat existenta memoriei motrice sau a miscarilor. Aceasta reprezinta "ansamblul reprezentarilor despre exercitiile efectuate de sportiv sau antrenor." (M.Epuran, 1993)

Dat fiind faptul ca ea se manifesta in contextul specific al practicarii exercitiilor fizice, K.A Skobennicov (citat de M.Epuran, 1993) identifica o serie de trasaturi ale memoriei motrice, si anume:

se bazeaza pe perceperea componentelor senzoriale si logice ale miscarilor: directie, amplitudine, tempou, ritm, legatura dintre elementele miscarilor;

se produce rational, pe baza intelegerii miscarilor, care la randul ei are loc in timpul formarii reprezentarilor despre miscare;

are loc simultan cu dezvoltarea reprezentarii despre miscare;

nu se desfasoara liniar: se memoreaza mai intai elementele de baza, care implica grupe mari musculare, precum si miscarile neobisnuite care trebuie efectuate.

Teorii despre memorie. O contributie importanta la intelegerea structurii si functionarii memoriei si-au adus-o Atkinson si Shiffrin (1968), citati de R.Magill (1989). Ei considera ca structura memoriei implica trasaturile fixe, permanente care pastreaza caracteristicile sarcinii, in tip ce procesele de control se refera la acele procese aflate sub directul control al individului. Aceste procese se refera la stocarea, retinerea si recunoasterea informatiilor. Cei doi autori au folosit analogia cu computerul, pentru a sugera structura memoriei, ca hardware, si procesele de control, ca software. (schema nr.5.4)

Schema nr.5.4. Modelul de transmitere a informatiei in structurile memoriei

Atkinson si Shiffrin (1968, 1971)

În conceptia acestor autori, memoria imediata este legata de organizarea senzoriala care pare sa dispuna de un sistem propriu de inregistrare, ce pastreaza informatia circa 0.25 s, dupa ce a fost receptionata.

Memoria imediata asigura materialul brut din care ulterior sportivul isi extrage informatia importanta pentru efectuarea miscarilor.

Memoria de lucru (de scurta durata) asigura preluarea semnalelor senzoriale deja selectionate si codificarea, identificarea si clasificarea acestora. Durata de stocare a informatiei este de circa un minut.

Memoria de lunga durata (de stocare permanenta) reprezinta acea forma a memoriei la nivelul careia este stocata experienta individului. Dintre calitatile acesteia, prezentate in literatura de specialitate, le retinem pe cele care prezinta importanta si pentru invatarea motrica.

Viteza de pierdere a memoriei: cand trebuie legate in serii noi unitati necunoscute, care merg dincolo de limita imediata a memoriei noastre si cand se exerseaza pana la reproducerea lor aproape fara erori, daca exercitiul nu este repetat in prim ora uitam aproape 50%, intr-o zi, 70%, iar intr-o luna intre 80 - 90 %.

Organizarea memoriei: noile continuturi vor fi inmagazinate cu atat mai usor, cu cat vor fi inserate unitati semantice, in complexe si structuri. Altfel spus, se va urmari integrarea acestora intr-o ierarhie senzoriala, semantica si operativa, respectiv intr-o macrostructura.

Baddely si Hitch (1974), Baddely (1986) (citati de R.Magill, 1989), propun un model functional pentru explicarea memoriei. Ei sugereaza existenta a doua componente: memoria de lucru si memoria de lunga durata.

Memoria de lucru, in multe privinte, este similara memoriei de scurta durata. Asemanarea este data de faptul ca informatiile din memoria de lucru au o durata de stocare scurta. Deosebirea esentiala este aceea ca memoria de lucru vazuta ca o structura activa unde are loc activitatea de prelucrare a informatiei critice, pune persoana in posibilitatea de a raspunde la o solicitare de moment. Unele dintre activitati, servesc la integrarea noilor informatii cu cele din memoria de lunga durata. Acest tip de prelucrare a informatiei este deosebit de important in rezolvarea de probleme si luarea de decizii.

În termeni de stocare, deosebit de importante sunt cele doua caracteristici ale memoriei de lucru:

a.     durata - timpul cat informatia ramane in memoria de lucru. Specialistii considera ca informatia de tip kinestezic este stocata doar 20 - 30 de secunde, dupa care se pierde;

b.     capacitatea - cantitatea de informatie care poate fi pastrata in memoria de lucru la un moment dat. În urma experimentelor desfasurate de Wilberg si Salmela (1972) s-a scos in evidenta faptul ca un individ poate reproduce corect pana la 8 miscari demonstrate.

Memoria de scurta durata nu reprezinta doar sistemul in care este depozitata temporar informatia, ci si locul in care aceasta este pregatita pentru stocarea in memoria de lunga durata.

Structura memoriei de lunga durata a fost descrisa prin intermediul mai multor modele (Chase si Ericsson, 1982; E.Tulving, 1985, citati de R.Magill, 1989). Acesta din urma sustine existenta a trei sisteme de prelucrare a informatiei, pe care le numeste memoria procedurala, episodica si semantica. Fiecare sistem este caracterizat prin natura informatiei incluse, reprezentarea informatiei, modului de exprimare a cunostintelor, nivelul de constiinta care caracterizeaza operatiile fiecarui sistem.

Memoria procedurala este descrisa drept sistemul care ne ajuta cum sa realizam adecvat o anumita sarcina. Serveste adaptarii la solicitarile mediului, prin sustinerea reactiilor adecvate ale organismului in diferite conditii. La nivelul ei se afla stocate programele motorii care stau la baza producerii miscarilor.

Memoria episodica se refera la cunostintele rezultate din trairea unor evenimente anume. Este cea care favorizeaza "calatoria in trecut", ajutand astfel la reactualizarea informatiilor stocate.

Memoria semantica este caracterizata de reprezentarile pe care un individ le are asupra anumitor fenomene, obiecte, miscari, permitandu-i astfel sa inteleaga evenimentele pe care le traieste. Modul in care functioneaza sistemele memoriei la nivelul invatarii motrice poate fi descris cu ajutorul unui exemplu.

Caracteristicile memoriei O caracteristica importanta a modului de functionare a memoriei, consecinta faptului ca in mod natural evenimentele se desfasoara secvential, este aceea ca informatia este prelucrata serial, intr-o anumita ordine. Prin maniera de prelucrare a informatiei se explica de ce atunci cand se prezinta o succesiune de miscari sau o miscare complexa, subiectii retin mai bine anumite aspecte, in special cele legate de inceputul si de sfarsitul miscarii.

Aspecte importante privind modul in care memoria este implicata in procesul invatarii motrice sunt evidentiate prin experimentele legate de factorii care faciliteaza stocarea, organizarea si utilizarea miscarilor. Acesti factori sunt: tipul sau caracteristicile miscarilor care trebuie realizate, strategiile pe care le poate folosi profesorul pentru a ajuta procesul memorizarii, relatia dintre caracteristicile contextului in care o miscare a fost exersata si cele in care trebuie reactualizata.

a.    Tipul de deprindere. Studiile au scos in evidenta faptul ca deprinderile discrete (cele ale caror inceput si sfarsit sunt bine determinate) sunt mai susceptibile uitarii decat cele continue (alergarea, vaslitul, inotul). Adams (1987) furnizeaza ca explicatie faptul ca deprinderile discrete (numite de el procedurale) includ o importanta componenta verbala, care pentru a fi retinuta are nevoie de mai multa exersare.

b.    Caracteristicile miscarilor care sunt cel mai adesea codificate pentru a fi stocate in memorie sunt cele de locatie a segmentelor si cele referitoare la distanta. Studiile au dovedit si ca ele sunt accesate cel mai rapid.

c.     Strategii de invatare si de instruire. Diferenta dintre cele doua tipuri de strategii este aceea ca strategiile de invatare le foloseste cel care trebuie sa-si aminteasca o miscare, iar strategiile de instruire sunt folosite de catre profesor.

Explicatiile care pot fi furnizate pentru eficienta strategiilor amintite se bazeaza pe faptul ca atat imaginile, cat si etichetele verbale contribuie la cresterea vitezei de procesare a informatiei, la stocarea si retinerea ei, functionand ca suport pentru memorie. Alti factori importanti care conditioneaza procesul de memorare sunt: intentia de a retine, precum si modul individual de organizare a miscarii, dependent de experienta motrica a subiectului si de gradul de maiestrie in practicarea unei ramuri de sport.

În educatia fizica si sport, activitatea principala a elevilor si sportivilor consta in memorarea miscarilor si, pe aceasta baza, in formarea si consolidarea deprinderilor motrice. O buna memorare a miscarilor asigura o executie corecta, deci posibilitatea insusirii unei deprinderi corespunzatoare. Memorarea miscarilor consta din intregul ansamblu al reprezentarilor despre exercitiile efectuate de elev sau pedagog. Acest bagaj de reprezentari este complex si variat la cei care poseda o experienta motrica mai bogata; pentru ei fiecare exercitiu se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi, in care rolul principal le revine celor legate de caracteristicile de forma, directie, viteza, ritm s.a.

Memorarea miscarilor in timpul invatarii exercitiilor libere la gimnastica a fost studiata de K.A.Skobennikov (citat de M.Epuran, 1994). Acesta a stabilit urmatoarele particularitati ale memoriei motrice sesizate la sportivii cercetati:

1) memoria miscarilor se bazeaza pe perceperea componentelor senzoriale

apare si la eficienta! si logice ale acestora: eforturile musculare, perceptia directiei, amplitudinii, vitezei, tempoului si ritmului miscarilor;

2) memorarea miscarii se produce rational, pe baza intelegerii ei;

3) intelegerea miscarii se realizeaza in timpul formarii reprezentarii despre miscare in ansamblul ei, cat si despre partile ei componente. Formarea reprezentarii despre intreaga miscare duce la alcatuirea schemei-plan de executie. Un rol important il au in aceasta situatie reprezentarile formate in decursul experientei acumulate in timpul diferitelor incercari ale sportivului;

4) memorarea miscarii se produce simultan cu dezvoltarea reprezentarilor corespunzatoare: de la reprezentarea schematica a miscarii la reprezentarea clara, de la clarificarea reprezentarilor vizuale si motrice, care se refera la fiecare element al miscarii, la reprezentarea miscarii in ansamblul ei;

5) in formarea reprezentarii integrale a exercitiului nu toate elementele lui se memoreaza la fel de bine. Se memoreaza mai ales elementele principale, de baza la care participa grupele mari de muschi, precum si miscarile si pozitiile neobisnuite ale corpului;

6) memorarea este mai eficienta atunci cand se invata intreaga combinatie de miscari ce formeaza exercitiul complex.

Rolul gandirii in invatarea motrica

Tratarea gandirii in legatura cu invatarea motrica impune de la inceput considerarea ei din doua puncte de vedere: primul, cel traditional, care constituie inca principalul mod de integrare a gandirii in activitatea cognitiva umana; al doilea, mai modern, care abordeaza gandirea ca proces operational, de prelucrare, interpretare si valorificare a informatiilor servind intelegerea dialecticii invatarii prin structurarea secventelor operationale, in formarea conceptelor si rezolvarea problemelor.

Gandirea, impreuna cu limbajul, asigura orientarea nelimitata a omului in mediul inconjurator. În gandire se oglindesc insusirile generale ale lucrurilor si legaturile dintre ele, insusiri si legaturi care nu apar din primul moment in individualitatea senzatiilor sau perceptiilor.

Ca proces psihic in care se reflecta cele mai generale insusiri ale lucrurilor, gandirea opereaza cu datele senzoriale ale senzatiilor si perceptiilor si cu reprezentarile. Ea se desfasoara cu ajutorul notiunilor, acestea fiind elementele cele mai simple, dar generalizate, ale cunoasterii logice.

Notiunile, elementele de baza ale gandirii, se formeaza ca urmare a prelucrarii datelor simturilor. Prin operatiile gandirii: comparatia, analiza si sinteza, abstractizarea si generalizarea se formeaza notiunile, iar cu ajutorul acestora judecatile si rationamentele.

Comparatia este una dintre primele si cele mai simple operatii ale gandirii. Ea pune fata in fata doua obiecte, carora le stabileste asemanarile si deosebirile, privindu-le din acelasi punct de vedere. Din compararea a doua sau mai multe fenomene se evidentiaza, prin procesul de abstractizare, elementele cele mai pregnante, caracteristice, iar prin procesul de generalizare, elementele comune.

Fragmentarea mentala a unui obiect sau fenomen, scoaterea in relief a diferitelor parti care il alcatuiesc si reunirea diferitelor elemente intr-un intreg sunt rezultate ale operatiilor de analiza si sinteza mentala. Atat analiza si sinteza, cat si abstractizarea si generalizarea se realizeaza in practica, in activitatea concreta a omului, atunci cand cunoaste calitatile lucrurilor, le deosebeste de alte particularitati ale unor obiecte mai mult sau mai putin asemanatoare, dandu-si seama cum se poate efectua o anumita operatie.

Gandirea intervine in comportamentul motric al subiectului, prin deciziile pe care acesta le ia in diferite situatii. În domeniul decizional, invatarea presupune capacitate de producere a unui raspuns exact, rapid si precis in situatii care pot avea solutii alternative si care au loc sub presiunea timpului. Pot fi identificate doua tipuri de situatii. Pe de o parte sunt cele care presupun rezolvarea tactica, subiectul dispunand de initiativa in decizia de actiune pentru atingere a scopului propus. A doua, situatii de confruntare directa cu adversarul, in care decizia depinde de reactia adversarului (receptarea loviturilor in tenis, parada - riposta in scrima, etc.)

Calitatile gandirii. Calitatile cele mai de seama a gandirii, care trebuie educate in procesul instruirii, sunt: caracterul critic, supletea, largimea si rapiditatea.

Caracterul critic al gandirii se manifesta in felul cum sunt apreciate fenomenele, situatiile si rezolvarile diferitelor probleme. Gandirea trebuie sa fie riguroasa, sa se bazeze pe fapte si pe situatii verificate, sa tina seama de posibilitatile reale. În activitatea sportiva sunt foarte apreciati sportivii care au ajuns la un nivel superior de pregatire tehnica si tactica si care reusesc sa faca fata situatiilor dificile din timpul competitiilor. Acestea reprezinta activitatile ce stimuleaza dezvoltarea operativitatii gandirii.

Supletea gandirii caracterizeaza acea persoana care nu isi leaga modul de comportare sau modul de rezolvare a anumitor probleme de idei dinainte concepute, de idei sablon. Supletea presupune adaptarea gandirii la situatii variate in vederea gasirii solutiilor.

În perioada care precede concursurile, exercitiile nu trebuie sa se reduca la o simpla repetare mecanica, ci sa se creeze mereu situatii noi, care sa constituie stimulente pentru gandire, asigurandu-se astfel caracterul aplicativ al exersarii, cu efecte educative asupra gandirii.

Largimea gandirii consta in priceperea de a cuprinde dintr-o data intregul ansamblu de probleme, de a avea perspective largi. În practica sportiva, de cele mai multe ori, se cere o gandire rapida, problemele ce survin trebuind sa fie rezolvate fara intarziere. Ca proces psihic, gandirea consuma timp. Situatiile create de activitatea sportiva solicita imbinare optima a doua elemente: rezolvarea rapida a situatiilor si durata, destul de mare in timp, necesara gandirii. Îmbinarea acestor elemente se face in lectiile care preced concursurile, anticipandu-se majoritatea situatiilor care pot surveni si elaborandu-se tactica ce trebuie adoptata in functie de conditiile in care se desfasoara concursul. Aceasta nu inseamna ca rolul gandirii este mai mic in timpul concursului. Dimpotriva, exercitiile de antrenament constituie un ajutor pretios dat gandirii pentru a dezlega mai bine si mai repede diferitele probleme aparute in mod neprevazut.

Rapiditatea este o insusire importanta a gandirii, care consta in rezolvarea imediata a problemelor. Rapiditatea are caracter relativ, intrucat este in functie de greutatea si varietatea problemelor sau situatiilor care trebuie rezolvate.

Gandirea sportivului trebuie sa fie operativa, sa actioneze imediat ce a sesizat o situatie noua si neasteptata. Capacitatea de a percepe rapid si de a discerne situatiile se educa prin antrenamente si, mai ales, prin participarea la cat mai multe concursuri. Caracterul activ al gandirii se dezvolta in practica sportiva. Gandirea sportivului nu este contemplativa, ci se manifesta in insasi activitatea specifica, dirijand-o.

În situatiile care presupun performanta motrica (inteleasa ca si nivel de executie), rezultatul depinde de capacitatea subiectului de a selectiona rapid cel mai bun raspuns, dar si de calitatea executiei programului motor.