Procesul segregarii si cel al integrarii. Principalele curente.

Procesul segregarii si cel al integrarii. Principalele curente.

Integrarea în societate ca proces are o istorie lunga si controversata chiar de la începuturile omenirii. Desigur nu se poate vorbi de integrare fara a se vorbi de segregare ca proces opus.

La început educatia speciala s-a dovedit empirica si simplificatoare, efectuând o accesibilizare învatamântului din scoala obisnuita printr-o serie de masuri organizatorice la nivelul procesului de învatamânt: reducerea numarului de elevi, reducerea continutului învatarii, diminuare ritmului de parcurgere a materialului, marirea intervalului pentru atingerea unui obiectiv educational. Desi masurile luate nu au modificat perspectiva de abordare a educabilului cu nevoi speciale, finalitatile educationale au ramas neschimbate, fapt ce se poate remarca si în ziua de azi în învatamântul românesc.       

Treptat s-a trecut la elaborarea unui nou curriculum „adaptat”, a unui instrumentar specific, a unei logistici proprii si bineînteles a unui personal didactic pregatit, specializat nu neaparat didactic cât mai ales terapeutic.

Dupa „stralucirea” anilor `60 se remarca o evolutie negativa a învatamântului special printr-o serie de reactii atât din partea „educatilor” cât si a celor care au avut relatii rezervate privind utilitatea unui învatamânt segregat. Primele manifestari negative au fost regasite în rândul adolescentilor si adultilor absolventi de scoli speciale, integrati sau mai bine zis eliberati în „societatea pentru toti”, o adevarata jungla, în care „supravietuirea” tine de anumite competente asimilate în decursul anilor copilariei. Cert este ca majoritate adultilor deficienți au resimtit din plin aceasta „eliberare”, într-o societate rejectiva, discriminatoare, repulsiva, încercând sentimente de inferioaritate, frustrare, stigmatizare si respingere.

Astfel se evidentia o necesitate stringenta de evaluare a învatamântului special ce nu mai era privit atât de „binefacator” atât timp cât societatea era pusa sa reintegreze o serie de indivizi adulti cu nevoi speciale, dependenti de sistem. O serie de analisti au evidentiat esecul educatiei speciale în integrarea socio-profesionala a adultilor educati în sistemul segregat în conditiile în care educatia speciala avea un buget cu mult peste cel obisnuit. Aceasta generozitate financiara din sistemul de învatamânt special a avut si alte consecinte sociale manifestate printr-o migrare a copiilor saraci, sau din paturi sociale defavorizate catre scolile speciale. 

Primele încercari notabile de integrare încep cu Ordinul Sfântului Spirit fondat în 1160 în Franta de monseniorul Guy Compte de Montpelier care în spiritul unei pedagogii monahale reabilitante a înfiintat o „scoala de sprijin” pentru copii gasiti, copii sarmani, pe lânga manastirea Saint Benoit. Acesti copii ramâneau într-o anexa a manastirii câtiva ani dupa care erau amestecati cu restul copiilor din scoala, fara a li se spune acestora ce statut au si ce „probleme”. Printre indicatiile ce le primeau educatori vizau atât educarea lor la nivel informational cât si modul de abordare a problemelor disciplinare, eventuale pedepse. (D.Ungureanu, 2000)

Peste câteva secole filozoful si pedagogul catalan Jean-Louis Vives a publicat la Bruges un raport Despre asistenta celor sarmani, în care sublinia importanta educarii în scolile din comunitatea de care apartin a copiilor cu necesitati. El a afirmat ca: „nu trebuie permis nici macar orbilor sa trândaveasca si sa depinda de altii” si pleda în favoarea unei educatii ocupationale, cvasi-profesionale, crezând cu tarie în posibilitatea unei integrari sociale a acestor copii. (Alois Ghergut, 2006).

Manson M. si Reisser R.(1995) considera ca se poate vorbi despre integrare abia atunci când sunt satisfacute doua conditii esentiale:

exista cu suficienta, mentalitati, conceptii, atitudini, sentimente frecventa în favoarea integrarii, din partea cadrelor socio-umane de referinta, majoritare în primul rând, dar si în ceea ce-i priveste pe minoritari sau indivizii. diferiti.

exista, cu suficienta cel putin, daca nu din abundenta, sub forma unui disponibil global si comun, o gama diversa de bunuri, dotari-servicii, resurse în general, elaborate socialmente, la care sa poata recurge, fara restrictii categoriale, dar totusi rational, toti membrii societatii-comunitatii.(D.Ungureanu.2000).

Istoria procesului de integrare contine de fapt o istorie a procesului de segregare pe care omul l-a considerat benefic. Argumente pro si contra integrarii-segregarii au existat si vor exista atât la nivel social cât si la nivel stiintific.

Integrarea educativa este un curent al anilor 60 amplificata ulterior de miscarile pentru drepturile omului si copilului si care a sustinut ideea integrarii însa nu si practica educatiei integrate. În acest sens au aparut doua concepte si curente vis-a-vis de integrare:

1)     Segregationismul;

2)     Integrationismul ;

Adeptii segregationismului au apelat la un rationament „uman” prin excelenta ce presupunea ca, atât timp cât educabili ce prezinta deficente nu pot fi educati prin metodele existente în momentul acela si nu pot ajunge la un standard de performanta cu restul, acestia ar trebui atenti diagnosticati, împartiti pe categorii de deficente si inclusi în scoli speciale care sa le ofere un sprijin oportun cu resurse materiale si umane specializate. Totul era judecat în mod superficial, pur speculativ si tehnic, însa nici adeptii segregationismului nu s-au gândit la o separare, o izolare a acestor copii. Izolarea sociala de azi sta drept marturie a imaturitatii de la nivel stiintific din acea perioada.

Perioada aceasta a fost denumita si „marea ocazie pierduta” în integrarea copiilor cu cerinte educationale speciale. 

La baza acestei segregari au stat doua rationamente:

primul sustinea faptul ca persoanele cu deficente nu pot fi educate prin metode clasice si implicit nu se pot ridica la un standard de performanta adecvat unei scoli de masa;

cel de-al doilea rationament este cel umanitar, care sustinea ca persoanele cu dizabilitati au fost de-a lungul timpului asuprite iar separarea de lumea „rea” parea a fi benefica pentru „sufletele” acestora.

Argumentele segregationiste ale perioadei au punctat astfel:

scolile si clasele speciale prezinta avantajul omogenizarii grupelor;

numarul elevilor dintr-o clasa speciala este mai mic decât cel dintr-o clasa obisnuita;

scolile si clasele speciale beneficiaza de personal didactic specializat, care poate raspunde adecvat si eficient cerintelor educationale speciale ale unor copii;

clasele si scolile obisnuite nu ofera un mediu adecvat de învatare si dezvoltare pentru copii cu probleme, ele amplifica mai degraba sentimentul de inferioritate al copilului cu handicap;

prezenta acestor copii în clasele obisnuite perturba activitatea grupului de copii „normali”, rupe dinamica interna a acestuia, care raspunde la emulare si competitie;

Astfel s-a inaugurat o noua latura a învatamântului si anume învatamântul special cu inventiile sale miraculoase numite Scoli Speciale, în care se realizeaza procesul educativ „special” pe care „îl meritau” aceste „fiinte” speciale

Segregarea a avut mai multe manifestari de-a lungul timpului. Primele manifestari segregationiste s-au întâlnit la spartani care au gasit ca solutie finala eliminarea fizica a persoanelor cu handicap, stigmatizate de societate si considerate „incurabile”(T.Vralmaș).

O mai recenta segregare de acest tip se regaseste în timpul celui de-al treilea Reich, când au fost ucise aproximativ o suta de mii de persoane percepute ca „anormale”.

De-a lungul istoriei persoanele deficiente, în special copii au fost izolati de societate în institutii separate, rezidentiale destinate „protejarii” societatii precum si a lor. (T.Vrasmas).

La sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX apar numeroase institutii de tip azilant, în care toate persoanele „anormale” erau tratate în masa fara a exista interesul pentru persoana.

La mijlocul secolului XIX în unele tari(cazul Germaniei) se înfiintau o serie de scoli speciale spre deosebire de altele unde existau o serie azile în care erau întretinuti copii deficenti.

Prima scoala de tip azil din Anglia s-a înfiintat în 1846 în localitatea Bata, pentru ca abia în 1891 la Londra se hotaraste înfiintarea de scoli de educatie speciala pentru copii cu deficenta mintala lejera. În 1899, tot în Anglia, este decretata Legea instruiri copiilor cu deficente prin care toti parintii copiilor cu deficente erau obligati sa-si trimita copii la scoala. Aceeasi lege oferea posibilitatea integrarii copiilor în scoala de masa dupa o verificare periodica.

O influenta majora în Anglia a avut-o Asociatia Nationala în Ajutorul Copiilor Handicapati Mintal(înfiintata în 1903) contribuind la înfiintarea noilor institutii speciale. În 1913 erau deja 177 de institutii speciale în Anglia, iar pentru ajutorarea celor ce terminau o scoala speciala s-au înfiintat colonii separate cu ateliere protejate, cum era colonia de la Derent (1874).

În 1921 Ministerul Învatamântului englez hotarâse segregarea definitiva a copiilor deficenti de cei normali pentru ca în 1944 sa dea o lege contrara acesteia prin care se stipula dreptul copiilor cu handicap de a „învata” pe cât posibil alaturi de cei normali. În acelasi an apare hotarârea „Despre copii cu deficente si dirijarea scolilor speciale” prin care se stabileau categoriile de copii cu deficente si procedeul de sortare a lor –delasarea pedagogica.

Din anii `60 în Anglia se vorbea deja de educarea integrata a copiilor cu deficente, tendinta ce s-a raspândit pretutindeni în Scandinavia. Promotorul acestei idei a fost profesorul universitatii londoneze Dj. Tizar. (Aurelia Racu, 1997 ).

În Franta datorita Marii Revolutii Franceze societatea a început sa aiba o atitudine caritabila fata de acesti copii iar scolile speciale au o fost o prima masura de ajutorare a acestora. Desi existau principiile medico-pedagogice ale educatiei speciale pentru copii cu deficenta mintala profunda, elaborate de E.Seguin, acestea au fost ignorate, regasindu-se de cele mai multe ori o „amestecatura” de copii în scolile speciale, netinându-se cont de deficente.

În 1909 în Franta este promulgata legea „Scolile si clasele de perfectionare pentru copii arierati” prin care se permitea deschiderea în scolile primare clase speciale pentru copii arierati, clase de perfectionare si scoli speciale independente, aceste institutii urmând a fi incluse în învatamântul general.

Legea din 1909 a ramas în vigoare timp de o jumatate de secol iar unele puncte din lege, privind înfiintarea scolilor speciale mai sunt valabile si azi. În Franta înfiintarea scolilor speciale nu a luat amploare regasindu-se pâna la 1947 doar 33 de institutii cu statut special în schimb existau un numar de 400 clase speciale si 920 locuri, rezervate copiilor cu handicap, în internatele din cadrul scolilor de masa.(Aurelia Racu, 1997). Orientarea spre institutii specializate ramâne dominanta si în perioada interbelica, cu toate ca apar mici încercari de spargere a modelului segregat prin forme partiale de integrare, de exemplu clasele de perfectionare din Franta sau clasele speciale pentru „copii anormali educabili” din România în pofida legii din anul 1924. Dupa cel de-al doilea razboi mondial miscarea segregationista ia amploare, desi este perioada „Declaratiei universale asupra drepturilor omului” . Unii autori susțin ca ani ­­`50 sunt anii febrei segregationiste, în masura în care în aceasta perioada s-au înfiintat cele mai multe institutii speciale prin diversificarea categoriilor de copii considerati anormali si prin cresterea numarului de copii exclusi din scolile de masa

Adeptii integrationismului au pledat pentru relizarea unei educatii unice pentru toti copii fara nici macar sa accepte ideea unui subsistem educativ nou. Sistemul integrativ de educatie prevedea o serie de masuri, tehnici si metode pe care scolile existente trebuia sa le adopte pentru realizarea procesului educativ integrat.

Argumentele principale ale criticii modelului segregationist, dupa Gunnar Stangvik, sunt:

argumentul drepturilor civile – institutiile speciale priveaza subiectii de drepturile lor civile(participare, egalitate etc.)

argumentul calitati vietii si anume ca persoanele cu cerinte educative speciale sunt private de conditiile normale de viata ale unor oameni obisnuiti;

argumentul psihosocial, care releva absenta – într-o institutie segregata – a stimularii necesare satisfacerii nevoilor elementare ale omulu (apartenenta la grupul social, constiinta identitatii de sine etc.), care nu pot fi atinse în afara mediului obisnuit de viata sau educatie;

argumentul controlului social si anume ca institutiile au fost acuzate de a fi principalul instrument de control a populatiei în surplus;

argumentul eficientei, în sensul ca institutiile separate nu ofera o educatie eficienta în comparatie cu cele obisnuite; sunt referiri importante la eficenta economico-financiara a institutiilor separate, chestiune complicata si controversata.(T.Vrasmas,2006)