SISTEMUL PRINCIPIILOR PROCESULUI DE INVATAMANT

SISTEMUL PRINCIPIILOR PROCESULUI DE INVATAMANT

1. Principiul participarii constiente si active a elevului in activitatea de invatare

Potrivit acestui principiu elevul este considerat nu numai obiect, ci si subiect al propriului proces de devenire, asimilare a cunostintelor si de formare a personalitatii sale, profesorului revenindu-i sarcina de a stimula prin actul pedagogic participarea elevului la propria sa formare.

Fundamentarea principiului are la baza noile rezultate ale cercetarilor stiintifice din domeniul invatarii si cel al psihologiei, dupa care invatarea este considerata ca fiind un proces de structurare si restructurare continua, dinamica a personalitatii, constituind de asemenea un rezultat al participarii active din partea elevului. Din punct de vedere psihologic, acest proces de interiorizare ce se realizeaza cu participarea activa a elevului, este si un proces constient, dupa cum, orice activitate constienta este si activa, antrenand diverse procese si insusiri psihice, personalitatea in ansamblul sau. Astfel ca procesul de invatamant urmareste sa asigure conditiile unei participari active a elevilor in primul rand prin accesibilitate informatiilor transmise, in al doilea rand prin practicarea de catre profesori a unei metodologii activ-participe care sa-i puna pe elevi in situatii problematice, care sa-i aduca in situatia de a descoperi singuri noile continuturi didactice, prin efort propriu. "Numai cunostintele dobandite prin efort personal, care trec prin experienta proprie de elaborare, ii apartin definitiv elevului, devin un lucru personal si pot fi aplicate in spirit creativ" (Cerghit, I., 1990, p.44). Si aceasta deoarece activizarea elevului solicita gandirea, inteligenta sa, spiritul de observatie, capacitatile de elaborare, imaginatia si memoria, creativitatea, capacitatea de a sesiza si rezolva probleme etc. Prin participare elevul traieste fenomenul cunoasterii, se afirma motivational si procesual.

Participarea ideala presupune atingerea unui "punct-optim" pedagogic, situat la intretaierea axelor dintre "parametrii cognitivi-intelectuali" si "parametrii afectivi-motivationali" ai personalitatii elevilor ( Nicola, I., 1996, pag. 353). Acest punct pedagogic optim reflecta nivelul real de activizare a elevului intr-o situatie concreta, nivel care poate fi evaluat in functie de intersectiile posibile si necesare in activitatea didactica intre actiunea factorilor intelectuali si actiunea factorilor nonintelectuali.

Pentru a putea aplica cu succes acest principiu se impune respectarea unor cerinte:

atitudinea constienta de care trebuie sa dea dovada elevii in procesul activitatii pe care o desfasoara. Se stie ca succesul la invatatura, in munca, precum si efectele lui formative sunt influentate de atitudinea elevilor fata de activitatile respective. O activitate fata de care elevul nu manifesta interes nu poate avea o influenta formativa durabila si nu duce la obtinerea unor succese trainice.

formarea unei motivatii pozitive fata de invatare in general. Dar in legatura cu problematica motivatiei trebuie sa se tina cont de urmatorul aspect: nu este suficienta existenta unei motivatii pozitive doar fata de invatare ci este foarte importanta formarea unei motivatii, a conduitei legate de idealurile societatii.

Acest principiu trebuie sa fie o calauza pentru activitatea profesorului care nu trebuie sa neglijeze activitatea proprie a elevilor in procesul insusirii cunostintelor, pentru a nu favoriza o invatare mecanica, dar nici sa lase neindrumata activitatea elevilor, minimalizandu-si rolul lui de conducator a actului pedagogic.

2. Principiul intuitiei

Esenta acestui principiu reiese din asigurarea unitatii dintre senzorial si rational, dintre concret si abstract in procesul de invatamant, proiectand dupa cum spune C. Cucos (1996, p.64) "un moment optim cand profesorul va trece de la gandirea obiectuala la cea abstracta si invers" in cadrul unei "ciclicitati", apreciabila ca "dimensiune a tactului pedagogic".

Transpusa in plan didactic, cunoasterea senzoriala nu este altceva decat intuitiei, adica o cunoastere nemijlocita a obiectelor si fenomenelor, sub forma imaginii care este concreta, cunoastere care se realizeaza prin intermediul analizatorilor.

Pedagogia moderna evidentiaza rolul dublu pe care il joaca intuitia (I. Nicola, 1996, p. 353-356) : pe de o parte este privita ca sursa a cunoasterii abstracte, in sensul ca ofera un fond larg de reprezentari, informatii ce tind sa se generalizeze, producandu-se astfel saltul de la concret la abstract, in care gandirea realizeaza o cunoastere tot mai profunda a realitatii prin surprinderea a tot ceea ce este esential, general. Pe de alte parte, intuitia este privita ca sursa de concretizare a abstractului, imprimand cunoasterii un sens contrar celui de mai sus, deplasarea avand loc de la abstract la concret.

Am putea vorbi si de un al treilea rol pe care il are intuitia in procesul de invatamant si anume cel ilustrativ, fiind moment intermediar intre concretul senzorial si notiunea abstracta, putand astfel indeplini roluri variate:

1. schematizarea - procedeu frecvent folosit in procesul elaborarii notiunilor stiintifice;

2. demonstrarea - alta modalitate de aplicare intermediara a imaginii;

3. utilizarea modelelor - forma eficienta de imbinare a imaginii cu logicul.

Intuitia ilustrativa este frecvent intalnita in procesul de invatamant, fiind specifica situatiilor in care insusirea cunostintelor se realizeaza pe cale verbala iar intuitia vine sa intareasca, sa confirme, sa ilustreze, sa exemplifice materialul informational.

Este foarte important ca in organizarea si dirijarea observatiilor elevilor, profesorul sa aiba in vedere raportul, uneori putin evident sau chiar invizibil, dintre aparenta si esenta.

Intuitia poate insa avea si efecte negative in procesul instructiv-educativ, spre exemplu poate constitui un obstacol in desfasurarea proceselor rationale prin abuzul de imagini si poate distorsiona comprehensiunea mesajului didactic in conditiile in care se apeleaza in mod exagerat la cunoasterea senzoriala. Dar pe de alta parte, absenta imaginii, a materialului concret poate constitui sursa principala a formalismului in procesul de invatamant.

Eficienta acestui principiu poate fi maxima daca profesorul va proceda in actul pedagogic in concordanta cu urmatoarele reguli : folosirea rationala a materialului didactic, selectarea materialului potrivit rolului pe care-l joaca intuitia, dozarea raportului dintre cuvant si intuitie, dirijarea atenta a observatiilor elevilor spre ceea ce este constant, esential in cunoastere .

Acest principiu preconizeaza cerinta generala, ca inchiderea si deschiderea ciclurilor de invatamant, sa se faca nu numai in concordanta cu particularitatile materialului si informatiei ce urmeaza a fi asimilate, ci si cu nivelul de dezvoltare ontogenetica a elevului.

3. Principiul sistematizarii, structurarii si al continuitatii

O alta cerinta cu caracter de principiu pentru invatamant ca proces este desfasurarea lui sistematica, structurala si continua. Acest principiu se asigura pe de o parte la nivel structural (vezi legatura dintre continuturile programate curricular - disciplinar, interdisciplinar sau transdisciplinar - pe capitole, subcapitole, grupe de lectii etc.), iar pe de alta parte la nivel functional (vezi legatura dintre obiectivele specifice pe niveluri, trepte, cicluri, ani de invatamant).

Sistematizarea si continuitatea in invatamant se presupun reciproc. A preda sistematic inseamna a organiza informatia intr-un sistem, a asigura conditiile psihologice necesare integrarii acestora in experienta anterioara a elevului. Continuitatea reprezinta o consecinta fireasca a acestora. Trebuie sa se contureze o viziune de ansamblu asupra realitatii, prin articularea intr-un sistem unitar a cunostintelor transmise si asimilate; trebuie sa se stabileasca corelatii intre cunostintele predate in cadrul aceluiasi obiect de invatamant si intre obiecte diferite.

In cadrul fiecarei discipline de invatamant exista un nucleu de baza de notiuni in jurul carora graviteaza celelalte. Sistematizarea si structurarea presupun a depista acel nucleu si prin intermediul tehnologiei didactice a proceda in consecinta. Presupun de asemenea cunoasterea particularitatilor psihice ale elevilor, pentru ca noile informatii sa fie adaptate posibilitatilor acestora. Respectarea acestui principiu necesita adoptarea unui ritm optim de munca, promptitudine si rigurozitate in realizarea sarcinilor invatarii, asa cum nerespectarea lui poate produce goluri in cunostintele elevilor, stagnari in dezvoltarea lor, care prin acumulari repetate duc la insucces scolar. De asemenea respectarea acestui principiu contribuie la formarea deprinderilor de munca sistematica, a trasaturilor de vointa si caracter, a capacitatii elevilor.

4. Principiul legarii teoriei cu practica

Dancsuly numeste acest principiu intr-o forma mai moderna "principiul integrarii invatamantului cu cercetarea stiintifica si cu productia", subliniind importanta acestuia pentru pregatirea tinerei generatii in vederea integrarii active in viata sociala.

Acest principiu exprima cerinta ca ceea ce se invata si se formeaza in procesul de invatamant sa fie valorificat prin aplicarea in rezolvarea sarcinilor ulterioare.

Teoria are importanta esentiala in procesul de formare a elevilor, insa a reduce invatamantul doar la o invatare teoretica, inseamna a-l saraci, fiind incomplet, insuficient. Dar pe de alta parte este bine stiut ca o buna practica rezulta din cea mai buna teorie. Azi mai mult ca oricand " a invata" nu inseamna numai a invata sa stii, ci a invata sa fii, a invata sa devii; a invata inseamna a-ti insusi comportamente practice. Teoria are ca finalitate pregatirea omului sa poata rezolva problemele ce se ivesc in diferitele situatii ale vietii si activitatii sale, inseamna formarea personalitatii umane.

Cu alte cuvinte acest principiu reflecta corelatia existenta, la nivelul activitatii didactice eficiente, intre reflectarea abstracta, conceptuala a realitatii, studiata conform programelor scolare si aplicativitatea acestora concretizata in:

utilizarea cunostintelor dobandite pentru rezolvarea de probleme si de situatii - problema, pentru realizarea unor demonstratii, comentarii, analize de texte, desene, experimente, modele tehnologice etc.;

prelungirea obiectivelor cognitive (a sti) la nivelul unor obiective psihomotorii (a face, a executa), realizate in conditii didactice specifice (activitati de laborator, cabinet, atelier etc.).

Se pot diferentia trei directii principale prin care se realizeaza imbinarea teoriei cu practica in procesul de invatamant:

1. practica reprezinta punct de plecare al procesului de insusire a cunostintelor;

2. insusirea de cunostinte se realizeaza prin actiuni practice independente;

3. rezolvarea unor probleme cu continut practic.

Trecerea de la teorie la practica nu este un proces linear. Exista situatii cand activitatea practica include o serie de detalii de natura motrica ce nu sunt incluse in teorie. Sau exista alte situatii cand, pentru a trece de la teorie la practica, se apeleaza la diferite procedee, cum sunt schematizarea grafica, modelarea didactica etc., in scopul inlesnirii acestui salt.

Acest principiu, care completeaza pe cel al interdependentei dintre cunoasterea senzoriala si cunoasterea rationala, "exprima necesitatea imbinarii componentei ideatice a invatarii, deci a actului de insusire a cunostintelor teoretice, cu componenta actionala, aplicativa a invatarii, deci a actului de insusire a cunostintelor practice", de formare a deprinderilor si a strategiilor de studiu intensiv si extensiv de investigatii si de proiectare stiintifica, de planificare si de organizare manageriala (Bortas, Ioan, 1994, p.122).

Formele concrete de imbinare a teoriei cu practica difera in functie de laturile educatiei, de obiectele de invatamant, de particularitatile de varste ale elevilor.

5. Principiul accesibilitatii (al orientarii dupa particularitatile de varsta si individuale ale elevilor)

Acest principiu exprima necesitatea ca desfasurarea procesului de invatamant sa fie in concordanta si sa stimuleze dezvoltarea ontogenetica a copilului, prin asigurarea unor relatii intre cerintele de invatare, structura personalitatii elevului, efortul individual si rezultat. Cresterea continua a cerintelor impuse elevilor trebuie sa fie raportata permanent la structura personalitatii lor, cu conditia amplificarii treptate a efortului din partea elevului si trebuie sa devanseze nivelul real de dezvoltare, pentru a crea o contradictie intre acest nivel si cel virtual, astfel incat elevul sa fie chemat sa depuna efort in vederea rezolvarii contradictiei.

Accesibilitatea nu inseamna renuntare la efort sau o prezentare a cunostintelor de-a gata elevilor, fara o implicare activa a acestora in actul invatarii. A asigura un invatamant accesibil inseamna a crea acele contradictii optime dintre cunoscut si necunoscut, dintre usor si greu, dintre concret si abstract, astfel incat sa-i incite pe elevi la interogatie si cercetare. Este vorba de o solicitare realista a elevilor, care se inscrie in limitele posibilului si realizabilului, stiut fiind faptul ca o solicitare prea usoara duce la delasare, inactivitate, precum o sarcina peste puterile copilului conduce la blocaj.

Respectarea particularitatilor de varsta nu trebuie inteleasa ca o subordonare a cerintelor externe unor conditii interne. Trasaturile fizice si psihice ale elevilor sunt in continua dezvoltare iar procesul de invatamant constituie principalul factor care contribuie la aceasta dezvoltare. Cunoscand stadiul in care se afla procesele psihice ale elevilor din clasa sa, educatorul va organiza astfel actul didactic incat sa conduca la dezvoltarea lor spre un stadiu superior. Asa cum s-a mai precizat, cerintele impuse elevilor nu trebuie sa fie sub nivelul posibilitatilor elevilor, ci sa fie ceva mai sus de nivelul acestor posibilitati, pentru ca elevii sa le poata executa, sub indrumarea cadrului didactic, printr-un efort constient.

Fiecare elev constituie un caz, avand conditiile sale specifice de viata, experientele proprii, caracteristicile sale, originalitatea sa. Procesul de invatamant trebuie orientat in functie de aceste particularitati , prin tratarea individuala a elevilor, factorii de personalitate ai individului reprezentand conditii interne care mijlocesc actiunea factorilor externi. A trata individual pe elev in plan educativ inseamna a dirija mesajul educational in functie de avantajul trasaturilor de personalitate, in functie de inteligenta, aptitudini, atitudini, trasaturi de caracter, interese, aspiratii etc. Numai astfel se poate ajunge la obtinerea unor rezultate bune de catre fiecare elev in parte.

Tratarea individuala a elevilor se poate realiza pe mai multe cai, prin activitati frontale cu intreaga clasa, in limita posibilitatilor toti elevii putand beneficia de tratare individualizata. Acest lucru depinde de modul in care profesorul stie sa organizeze procesul de invatamant, astfel incat el sa raspunda scarii diferentiale pe care se plaseaza elevii unui clase. Profesorul trebuie sa stie sa adapteze continuturile, tehnologia didactica, capacitatilor si posibilitatile fiecarui elev, concomitent cu stimularea dezvoltarii tuturor. Alte forme de actiune individualizate se pot realiza in afara procesului de invatamant, chiar daca sunt impuse de acesta, prin actiuni care nu se mai orienteaza dupa medie, ci dupa abaterile individuale de la medie, spre exemplu prin teme diferentiate pentru acasa, lectura si bibliografie suplimentara, intocmiri de referate etc. Aceste activitati vin in completarea celor dintai.

Tratarea individualizata implica raspundere si grija pentru ca toti elevii sa atinga un nivel corespunzator de instructie si educatie. Presupune din partea profesorului o profunda cunoastere a elevilor, mult tact si maiestrie pedagogica.

6. Principiul temeiniciei si durabilitatii rezultatelor obtinute in procesul de invatamant

Acest principiu priveste modul de realizare a procesului de invatamant prin pizma rezultatelor sale, a temeiniciei si durabilitatii lor, pentru ca tot ceea ce se dobandeste urmeaza a fi folosit in activitatea de invatare sau in practica.

Invatarea temeinica consta in calitatea ei de a produce rezultate consistente; ea se confirma in pastrarea lor, in capacitatea elevilor de a le recunoaste si reproduce. Dar a asigura un invatamant temeinic depinde nu numai de modul cum au fost asimilate cunostintele, ci si de multiplele procedee folosite pentru fixarea lor. Daca invatarea s-a realizat in mod constient si activ, prin efort propriu, sistematic si structural, inevitabil va fi temeinica. Pentru ca uitarea se produce dupa anumite legi, fixarea -ca activitate didactica- este necesara pentru a preintampina acest proces si pentru a asigura durabilitatea celor insusite.

Acest principiu impune pe de o parte respectarea regulilor si conditiilor cu privire la memorare (inregistrare, pastrare, reactualizare a informatiilor), iar pe de alta parte realizarea controlului si evaluarii permanente, temeinice a rezultatelor invatarii. Se stie ca memoria mecanica implica un efort mare din partea elevilor, uitarea aparand mult mai repede decat in cazul in care cunostintele au fost memorate logic, printr-o actiune constienta, cunostintele gasindu-si loc in structura cognitiva a elevului. Pentru o memorare eficienta, logica sunt necesare exercitiile de fixare, repetare sistematica a cunostintelor, asigurarea transferului si interferentei prin esalonarea cunostintelor ce urmeaza a fi invatate, prin opunerea sau compararea lor etc. Realizarea unei invatari logice depinde cel mai mult de metodologia folosita de profesor in activitatea lui cu elevii, prin intermediul careia sa se impuna o activizare permanenta a lor, o participare individuala la propria lor formare.

Controlul si evaluarea rezultatelor procesului de invatamant sunt necesare pentru autoreglarea si fixarea profunda a acestora, pentru intarirea cunostintelor acumulate.

7. Principiul conexiunii inverse in procesul de invatamant

Acest principiu implica perfectionarea continua a corelatiei dintre profesor si elev la nivelul actiunii didactice, prin evaluarea rezultatelor invatarii, fie prin calitatea activitatii de invatare a elevilor, fie prin calitatea procesului de invatamant condus de profesor.

Evaluarea este important sa se realizeze atat la nivel extern cat si intern. Conexiunea inversa externa, realizata de profesor, are rol de ameliorare, transformare a mesajului educational sau al repertoriului comunicarii cu elevul, in functie de calitatea comportamentului de raspuns al elevului. Conexiunea inversa interna este realizata de elev, atunci cand acesta devine capabil de autoevaluare - autoinstruire - autoeducatie, transformandu-se din obiect al educatiei in subiect al propriei sale formari-dezvoltari.

Prin intermediu feed-back-ului profesorul cunoaste ce au dobandit elevii prin ceea ce el a predat si i-a invatat, cunoaste cum au indeplinit sarcinile invatarii, daca a fost sau nu accesibil, putand astfel sa proiecteze sau sa exercite masuri de corectie sau ameliorare a procesului didactic (uneori chiar in timpul lectiei).

Pentru eficienta acestui principiu este important ca profesorul sa controleze permanent, imediat, ori la lectia urmatoare activitatea elevului, rezultatele lui, trebuie sa-l stimuleze pentru a-si autoevalua activitatea proprie.