UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCURESTI

FACULTATEA DE AUTOMATICA

ANUL I

Budhismul      

Teorii asupra începuturilor

Cristalizarea Budhismului

Cu o traditie veche de peste doua milenii, cu forme diverse potrivit tarilor în care s-a dezvoltat si deseori greu accesibil pentru europeni, budhismul nu poate fi separat de mediul în care a aparut: India secolelor al VI-lea si al V-lea înainte de Christos. India trecea pe atunci printr-o perioada de intense cautari spirituale si intelectuale. Se dobândisera deja mai multe notiuni fundamentale ale gândirii indiene si ele se întiparisera în mintile oamenilor: natura ciclica a timpului, înlantuirea fiintelor în ciclul permanent al nasterilor si mortilor, samsara[1].

O elita intelectuala se straduia sa dea raspunsuri satisfacatoare marilor întrebari privind conceptia despre lume, despre viata, despre moarte, despre om si despre destinul sauÎn opinia unor brahmani[2], soarta fericita sau nefericita a omului este legata în mod indisolubil de oficierea amanuntita a riturilor. Shramana[3] se recrutau din toate castele si alcatuiau o societate marginala, temuta si în acelasi timp respectata, cu opinii dintre cele mai ciudate si mai diverse, adoptând uneori un comportament nu prea ortodox. Ei acordau o importanta capitala valorii morale a faptei, desi, în conceptia unora, doar întâmplarea domina destinul. Toti aveau în comun aceeasi preocupare: sa înteleaga mecanismul transmigrarii fiintelor, pentru a putea descoperi o eventuala cale de eliberare. Pe atunci, numeroase scoli presupuneau coexistenta unei parti materiale trecatoare si a unui principiu personal si etern în om, pe care îl considerau elementul transmigrant. Eliberarea era conceputa ca o unire a principiului personal cu divinul, cu care este identic.

Deci în acest mediu abundent, a carui diversitate explica o anumita eterogenitate a budismului dar si bogatia sa, se vor desfasura predicile lui Buddha.

La originea aceste traditii se afla un om. Este firesc sa se insiste asupra caracterului profund uman al budismului la originea sa. Istoricitatea acestui om exceptional, contestata un timp, este astazi recunoscuta. Fara îndoiala ca datele sale exacte nu vor fi niciodata cunoscute cu certitudine. Toti sunt însa de acord sa situeze existenta si predicile sale în secolul al V-lea înainte de Christos[4].

În pofida zeului cucernic al unor naratori succesivi, care a transformat biografia lui Buddha într-o adevarata „legenda de aur”, mai este înca posibila reconstituirea marilor etape ale vietii celui care, dupa 547 de existente anterioare, animale, umane sau de alte feluri, în care s-a dedicat practicarii virtutilor si acumularii unor fapte meritorii, hotaraste sa se manifeste pentru ultima data, mânat de compasiune fata de fapturile aflate în suferinta pe tarâmul Indiei. Nascut print, într-un mic regat nepalez, Terai, în sânul unei familii bogate, copilul, care se pare ca manifestase calitati iesite din comun, primeste numele personal Siddhartha, daca nu cumva, asa cum considera unii autori, nu este vorba de un titlu, în care caz numele sau personal ar ramâne necunoscut. Numele sau de familie era Gautama. Tineretea lui a fost cea obisnuita pentru un tânar nobil din epoca sa: viata îndestulata, studii, casatorie

În jurul vârstei de 30 de ani, când, se spune, urma sa devina tata, descopera prin intermediul a patru întâlniri, mai întâi suferintele ce-i apasa pe oameni: batrânetea, boala, moartea, apoi o cale spre speranta unei eliberari, prin imaginea senina a unui calugar care traieste în sihastrie. Scârbit de existenta sa de placeri desarte, el alege sihastria si, dupa mai multi ani de cautari felurite, opteaza pentru „Calea de mijloc”, care îl va face sa înteleaga lucrurile asa cum sunt: iluzorii, trecatoare si sa descopere o metoda ce poate elibera definitiv fiinta de patimi, de iluzii aducatoare de suferinta. Aceasta este DESTEPTAREA si din acest moment merita pe deplin titulatura de Buddha – Cel Desteptat –, din radacina sanscrita BUDH[5]. La aceasta titulatura se adauga în mod frecvent aceea de Shakymuni, ascet din clanul Shakya, pe care a primit-o în mod firesc, dupa ce s-a hotarât sa paraseasca societatea umana. Rezistând ispitei de a accede imediat la o eliberare personala egoista, Buddha se hotaraste sa raspândeasca învatatura sa: timp de 40 de ani va calatori prin valea Gangelui, explicându-si doctrina, apelând din când în când la amintirile din una din vietile sale anterioare, adunând în jurul lui calugari si adepti laici, acceptând chiar, spre sfârsitul vietii, la insistentele discipolului sau Ananda, intrarea în comunitate a calugaritelor. Ajuns la o vârsta înaintata si considerându-si misiunea împlinita, el dispare pentru totdeauna, înaltându-se în Parinirvana. Imediat dupa moarte, moastele sale vor fi vehement disputate, apoi împartite între mai multe regate, fiind incluse în inima primelor stupa[6]. În acest monument budistii din întreaga lume se recunosc, în ciuda multiplelor transformari la care budismul va fi supus de-a lungul timpului.

Fundamentele doctrinei

Este greu de extras dintr-o literatura bogata, posterioara disparitiei lui Buddha, ceea ce a constituit probabil învatatura initiala. S-a reusit totusi sa se determine un fond doctrinar comun diverselor versiuni ale celor mai vechi texte, atribuite prin traditie lui Buddha sau primilor sai discipoli.

Pe parcursul predicii sale din Sarnath, adresata celor ce vor deveni primii sai calugari, Buddha enunta pentru prima data, în mod clar, „Cele patru adevaruri sfinte” care stau la baza învataturii sale. Exprimate fie în sanscrita, fie în pali, cele doua limbi principale ale literaturii budiste indiene, densitatea si bogatia fiecarui cuvânt este foarte greu de redat prin traducere.

Cele patru adevaruri sfinte

Iata, o, calugari, Adevarul sfânt despre suferinta: nasterea este suferinta, batrânetea este suferinta, boala este suferinta, moartea este suferinta, unirea cu ceea ce nu iubim este suferinta, despartirea de ceea ce iubim este suferinta, neîmplinirea dorintelor noastre este suferinta, pe scurt, cele cinci feluri de obiecte ale dragostei sunt suferinta.[7]

Primul adevar este o constatare: universalitatea „dukkhei”, termen din pali, tradus de obicei, prin „suferinta”. Acesta este efectiv primul sens al cuvântului: suferinta fizica si morala care, în contextul budismului, acopera si notiunile de imperfectiune, schimbare, nepermanenta. De aici decurge desigur si dificultatea unei traduceri care sa cuprinda toate aceste notiuni. Cel de al treilea aspect cuprins în cuvântul „dukkha”, „stare conditionata”, este cel mai important si totodata cel mai greu de deslusit. El ne face sa cugetam asupra modului în care budismul concepe ceea ce noi numim „individ”: o combinatie de energii fizice si mentale, în vesnica miscare, energii sau forte repartizate în cinci agregate: materia, senzatiile, perceptiile, formatiunile mentale si constiinta. Materia include tot ce este material în univers; cele patru elemente traditionale – pamânt, apa, foc si aer, simbolizând respectiv starea solida, starea lichida, caldura si miscarea –; organele de simt, facultatile lor si obiectele corespunzatoare lor, cum ar fi gândurile, care tin de domeniul obiectelor mentale. Numarul senzatiilor simtite prin contactul organelor fizice si al organului mental cu lumea exterioara este variabil conform diverselor scoli. Perceptiile sunt de sase feluri si le corespund sase facultati interioare si sase feluri de obiecte exterioare. Fiind fenomene cognitive, în timp ce senzatiile apartin domeniului afectiv, perceptiile recunosc obiectele fizice sau mentale. Agregatul formatiunilor mentale cuprinde actele voluntare, intentiile. Notiunea de act deliberat este capitala pentru budism, caci numai el, fie bun, fie rau, produce roade, o consecinta karmica, cunoscuta în mod frecvent sub forma vocabulei „karma”. Se cuvine totusi sa distingem, pentru a evita o confuzie curenta, actul însusi, „karma”, de consecinta sa, rodul „phala”. Vom mentiona de asemenea ca teoria budista a karmei este expresia unei legi naturale a cauzelor si efectelor, care nu trebuie nicidecum asimilata cu vreo justitie divina, care ar implica notiunile de rasplata sau pedeapsa si deci existenta unui Judecator divin suprem.

Budismul defineste deci ceea ce s-a stabilit sa se numeasca „individ” prin combinarea acestor cinci agregate, nepermanente si în continua schimbare. Rationamentul sau nu-i permite deci sa descopere existenta unui principiu permanent, imuabil, care ar putea fi denumit „sinele” sau „sufletul”. Moartea este în acest caz conceputa ca o dezintegrare a acestor agregate, care nu dispar o data cu corpul fizic, ci îsi continua existenta sub o alta forma. Cu aceasta optica, budismul accepta pe deplin notiunea de samsara, preferând traducerea „renastere” în loc de „reîncarnare”.

Iata, calugari, adevarul sfânt despre originea durerii: este setea neobosita de la o renastere la alta, însotita de placere si de lacomie, care îsi gaseste ici si colo placerea: setea de placere, setea de existenta, setea de nepermanenta.

Cel de al doilea adevar atribuie suferintei o cauza: setea, dorintei, atasamentul. Setea de placeri a simturilor, desigur, de satisfactii materiale sau intelectuale imediate, dar si setea de existenta si de devenire, precum si setea de inexistenta. Si, în acest sens, dorinta apriga de eliberare nu face decât sa încatuseze si mai mult fiinta de acest ciclu dureros. Setea este însa o cauza, nu cauza prima. Setea nu este decât cauza cea mai imediata, cea mai evidenta. Caci, pe parcursul unui rationament care ar trebui sa-l duca la Desteptare, Buddha ajunge printr-o analiza aprofundata la o alta cauza: ignoranta, prima dintre cele douasprezece verigi care alcatuiesc lantul „productiei conditionate”. Ignoranta conditioneaza aparitia actelor voluntare, producatoare de „roade”, fie bune, fie rele. Acte care, la rândul lor, conditioneaza constiinta renasterii, care determina aparitia complexului celor cinci agregate. Urmeaza o înlantuire logica: existenta a sase facultati senzoriale care determina contactul organului cu obiectul, din care se va naste senzatia, apoi dorinta, luarea în posesiune (acesti termeni rezervati desemneaza, între altele, unirea trupeasca), procesul devenirii, nasterea si, în sfârsit, batrânetea, decrepitudinea, suferinta si moartea, în virtutea faptului ca „tot ce se trezeste la viata este sortit mortii”. Deci un ciclu etern, o „Roata a vietii”, pe care arta budista s-a straduit s-o evoce îndeosebi în lumea tibetana.

Iata, calugari, adevarul sfânt despre înabusirea suferintei: domolirea acestei sete, prin anihilarea totala a dorintei, alungând dorinta, renuntând la ea, eliberându-ne, nemailasându-i loc.

Cu cel de al treilea adevar, Buddha ofera speranta unei eliberari: afirmarea Nirvanei. Aceasta Nirvana, atât de straina modului nostru de gândire si atât de maltratata în vocabularul nostru! Concept cvasiindefinibil si pe buna dreptate: limbajul uman, creat de oameni, pentru a exprima lucruri si idei ce apartin experientei umane, este prea sarac pentru a traduce natura acestei experiente „mai presus de ceea ce este omenesc”, cum este Nirvana. Sensul fundamental al termenului este de „disparitie”. Disparitia nu a „sinelui”, despre care ni se spune ca este iluzoriu, ci disparitia iluziei acestui „sine” permanent si disparitia dorintelor. Dar nirvana nu este un neant: dispare iluzia. Nu este nici, asa cum se crede adesea, o stare ce nu poate fi atinsa decât dupa moarte: orice patima, orice iluzie poate fi înabusita chiar în timpul vietii. Fiinta astfel eliberata, arhatul, omul sfânt prin excelenta din budismul initial, va fi mult timp propusa ca ideal adeptilor. Nirvana sa este însa incompleta, pentru ca, desi orice iluzie este înlaturata, ramâne un corp fizic, care va trai timpul necesar epuizarii totale a rodului actelor sale. La disparitia acestui corp fizic se foloseste expresia pali „parinibhuto”: „suflat pâna la capat”, conform imaginii care evoca lampa cu ulei. Fara ulei-roade karmice, nu mai exista flacara. Daca nu mai poate mari rezerva de roade, individual se va stinge definitiv. El nu va mai beneficia de o renastere dupa aceasta moarte.

Iata, o, calugari, adevarul sfânt pe drumul ce duce la înabusirea suferintei: este drumul sacru cu opt ramuri, care se numeste: întelegere dreapta, gândire dreapta, cuvânt drept, fapta dreapta, mijloace de existenta drepte, efort drept, concentrare dreapta.

Dupa ce afirma posibilitatea unei eliberari, Buddha arata calea care conduce la ea si care este denumita în mod curent: „Nobila Carare Octupla”. Opt factori, legati între ei, deoarece fiecare contribuie la dezvoltarea celorlalti, si care sunt grupati conform traditiei în trei rubrici. Conduita etica se bazeaza pe notiunea fundamentala de dragoste si compasiune fata de fiinte. Ea cuprinde: cuvânt, fapta si mijloace de existenta drepte si implica abtinerea de la minciuna, de la cuvinte sau fapte urâte, de la palavrageala sau actiuni inutile, de la câstigarea existentei printr-o activitate daunatoare celuilalt. Disciplina mentala cuprinde efortul drept – vointa energica de a ne debarasa de starile mentale rele si de a favoriza aparitia starilor mentale sanatoase – atentia dreapta – adica sa ramânem perfect lucizi, pentru a pastra prezente în spirit, fara ragaz, adevaratele realitati ale existentei: nepermanenta, insubstantialitatea – si concentrarea dreapta care se apropie de tinta, prin disciplina si antrenarea spiritului.

În sfârsit, întelepciunea se refera la gândire sau vointa dreapta si la întelegere dreapta. Si aici apare dificultatea de a traduce într-o limba europeana cuvântul sanscrit „samkalpa”, care aminteste ca orice act este precedat de un proces mental si ca pentru budism, numai actul deliberat aduce roade. Întelegerea dreapta înseamna întelegerea adevaratei naturi a lucrurilor, conform celor patru adevaruri. S-a vorbit deseori despre „credinta” pura. De ce nu Dar sa nu uitam ca accentul se pune pe întelegere, pe viziunea clara asupra lucrurilor. Nu exista nici dogma – putem crede, desigur, dar numai ce am constatat ca este adevarat prin noi însine – nici speculatii intelectuale sterile: Buddha, care se doreste un îndrumator practic, nu propovaduieste decât ceea ce considera necesar pentru urmarirea scopului. Cararea poate fi urmata de toti, dar numai viata monastica era socotita cu adevarat compatibila cu disciplina impusa de cautarea Nirvanei si calugarul va fi idealul de conduita a budismului antic. Dezvoltarea sinelui prin sine, „omul este propriul lui refugiu”: Buddha este un mântuitor în sensul ca arata o cale, dar fiecare ramâne liber s-o urmeze sau nu. Linia de conduita este propusa, nu impusa, si drumul este lung si solitar.

Cele patru adevaruri constituie mostenirea inestimabila lasata de Buddha. Si niciodata, de-a lungul istoriei sale, indiferent de îmbogatirile si transformarile sale, budismul nu va lepada nici cea mai mica parte din aceasta învatatura initiala.

Dupa disparitia lui Buddha

Se pare ca Buddha si-a desemnat nominal succesorul în persoana lui Mahakashyapa[8], un calugar batrân, a carui rigoare si austeritate, cunoscute de toti, constituiau o garantie a coeziunii comunitatii. Se pare ca un prim sfat s-ar fi tinut din initiativa lui, pentru a se organiza învatamântul. Acest învatamânt, care urma sa fie stabilit la începutul erei crestine de catre fiecare secta conform traditiei sale, este oglindit în doua culegeri vaste. Sutrele sunt predicile atribuite lui Buddha. Ele ar fost rostite de Ananda, unul dintre discipolii cei mai apropiati, la primul sfat si încep în mod sistematic cu formula „dupa cum am auzit”. Vinaya sunt regulile monastice care ar fi fost de asemenea stabilite de Buddha însusi. Aceste reguli, deseori extrem de precise, sunt clasificate în mod logic, ceea ce nu este si cazul sutrelor, care grupeaza lucrari destul de diferite. O a treia culegere, abhidharma[9] a fost introdusa mai târziu. Acest ansamblu constituie Tripitaka[10], literatura canonica a budismului antic si a ajuns la noi doar fragmentar. O data cu trecerea timpului si cu evolutiei doctrinei, literatura budista se va îmbogati cu numeroase lucrari de istoriografie, cu relatari moralizatoare, cu tratate speculative, comentarii, manuale de iconografie

Bibliografie

1.     Gaudin, Phillipe – „Marile religii”, Editura Orizonturi, Bucuresti, 1995.

2.     Microsoft® Encarta Encyclopedia 2000.

3.     Articolul „Bouddhisme” din Encyclopedia Universalis.

4.     Lamotte, E. – „Histoire du bouddhisme indien des origines à l’ère Shaka”, Louvain, Bibliothêque du Museon, vol. XVII, 1958.