Cultura greaca s-a raspandit pe un teritoriu alcatuit din actuala Grecie, insulele Marii Egee si regiunile unde au fost infiintat orasele-colonii: tarmurile Asiei Mici, Italia de sud si Sicilia, litoralul Mari Negre, etc..

Din fuziunea popoarelor preelenice cu grupari migratoare -aheeni,dorieni, ionieni- s-a constitut, in jurul anului 1100 i.e.n., poporul grec. Pana catre anul 700 i.e.n., grecii au adus o viata patriarhala, bazata pe o organizare tribala. Treptat, ca si in cazul altor civilizatii, s-au conturat trasaturi proprii societatii sclavagiste.

In perioada patriarhala, miturile diferitelor grupari etnice au fuzionat, generand formele complexe ale religiei grecesti. In mitologia greacilor antici, fenomenele naturale erau personificate printr-un mare numar de zeitati carora li se atribuie nu numai o infatisare umana idealizata, ci si actiuni, reactii si sentimente omenesti.

In conditiile izolarii diferitelor regiuni datorita reliefului muntos al tarii, s-au format primele orase-cetati independente

Pana catre secolul al V-lea, forma de organizare politica a cetatilor grecesti a fost cea a aristocratiei sclavagiste. Un progres insemnat l-a constituit trecerea la o forma evoluata de conducere a comunitatii, cu o larga participare a cetatilor libere la viata politica: democratia sclavagista. Sub conducerea abila si inteleapta a lui Pericles (450-430 i.e.n.) cetatea Atenei a devenit un adevarat model de organizare democratica pentru toate celelalte orase grecesti.

In epoca lui Pericles au fost create conditiile unei maxime infloriri a artei, stiintelor si gandirii filozofice, fiind socotita, impreuna cu deceniile ce I-au urmat, epoca de aur a culturii grecesti.

URBANISMUL.In timpurile cele mai vechi, polisurile se dezvoltau relativ intamplator, cu cartierele de locuinte grupate in jurul sanctuarului cetatii, ridicat de obicei pe o inaltime fortificata: acropola. Inunele cazuri, intregul oras era protejat cu ziduri puternice de piatra (Atena). In secolul al V-lea i.e.n. au aparut germanii unui urbanism ratinal, bazat pe o trama rectangulara de strazi.

Epoca elenistica si-a insusit principiile hippodamice, concretizate in centrele urbane Alexandria, Milet, Priene; pietele comerciale-agorele- si constructiile publice inscrise in textura ordonata a strazilor alcatuiau compozitii complexe, cu axe de simetrie.

PROGRAME. Templul a fost cea mai importanta tema a arhitecturii Greciei antice. Construit pe o inaltime, in cadrul incintei sacre a cetatii sau facand parte din ansamblul marilor sanctuare panelenice, templul indeplinea rolul de locuinta a zeului caruia ii era dedicat, personificat printr-o statuia simbolica.

Cel mai simplu tip de templu era alcatuit dintr-un naos si un vestibul deschis, cu doua coloane intre prelungirile zidurilor, purtand denumirea de "in antis".

La templele clasice, rapotul dintre numarul de coloane ale laturilor scurte si ale celor lungi era fix, dictat de formula 2n+1 care stabilea numarul de coloane laterale fata de cele frontale (n). In varianta circulara, templul se numeste tolos.

Sanctuarul, ansamblul de mari dimensiuni., folosite de intregul popor grec, era ridicat in locuri cu semnificatie religioasa sau in legatura cu existenta unor izvoare tamaduitoare: Delphi, Olimpia, Eleusis, unde se desfasurau mistere, oracole si alte forme de cult. Sanctoarele cuprindeau temple, altare, teatre, statui, monumente votive, in raza lor ridicandu-se diferite edificii destinate gazduirii vizitatorilor (un fel de hanuri).

Constructiile publice mai importante erau grupate de obicei in jurul agorei, piata in care se desfasura viata politica si comerciala a orasului.

Constructiile pentru spectacol, legate si de unele practici religioase, au detinut un loc insemnat in arhitectura greaca. Teatrul, la inceput din lemn, apoi, din secolul al V-lea din piatra, era o constructie descoperita alcatuita dintr-un teatron cu gradenele asezate pe panta naturala a trenului, avand un plan a carui forma depasea un semicerc si imbratisa orchestra-locul corului- o platforma circulara de dale. In perioada tarzie, ca urmare a evolutiei artei dramatice, scena s-a dezvoltat mult devenind un organism complex (skene). Este caracteristica pentru teatrele grecesti rezolvarea impecabila a problemelor de acustica.

Adaptarea pentru desfasurarea spectacolelor muzicale, teatrul, in acest caz acoperit, se numea odeon.

Constructiile pentru educatie fizica erau nelipsite in cadrul cetatilor sau in zona sanctoarelor. Printre aceste se numara: stadionul pentru intreceri atletice, hipodromul pentru curse de cai.

Locuintele erau de obicei modeste, inchise catre exterior, cu incaperile grupate in jurul unor curti inerioare cu coloane (peristil). Partea rezervata barbatilor (andronitis) era de obicei separata de cea destinata femeilor (gynekonitis).

Dupa o prima perioada in care materialul principal de constructie a fost lemnul, s-a trecut la folosirea pe scara larga a pietrei: diferite calcare, marmura de Paros, de Pentelic etc. Zidaria era realizata di blocuri cioplite regulat, nelegate cu mortar. Asamblarea diferitelor elemente se facea cu ajutorul unor piese metalice (scoabe, crampoane, etc.).

Sistemul costructiv, traspunerea in piatra a strcturii de lemn, se baza pe principiul trilitului: doua elemente verticale care sustineau un element orizontal. Acoperirea spatiilor se facea cu grinzi de piatra. Invelitorile in doua ape, generand in cazul templelor frontoane pe fatadele mici, erau realizate din solzi de piatra, material ceramic etc.

FORME ARHITECTURALE SPECIFICE Capacitatea creatoare a arhitectilor greci s-a concentrat in realizarea unor volume cu caracter scuptoral, urmarind stabilirea unor raporturi expresive intre cladirile ce alcatuiau ansamblul. Efecte speciale erau obtinute prin compizitii bazate pe o asimetrie plina de rafinament. Ca o reflectare a umanismului, arhitectura greaca nu s-a indepartat de scara omului, nici chiar in edificiile reprezentative. Caracterul monumental al constructiilor acestei epoci rezida in rigoarea si simplitatea formelor.

Plastica arhitecturala se baza pe folosirea porticului de coloane, atat la cladirile laice, cat si la temple.

De-a lungul istoriei arhitecturii grecesti s-au constituit cele trei tipuri principale de colonade apartinand ordinelor doric, ionic si corintic.

Ordinul doric a fost folosit cu precadere in Grecia continentala. Formele sale sunt simple, severe, dand impresia de soliditate si forta. Principalele caracteristici sunt:

Lipsa bazei, coloana rezemand direct pe stilobat partea superioara a platformei deasupra careia se ridica templul;

Fusul coloanei are caneluri verticale cu muchii vii;

Captelul alcatuit dintr-o echina rotunjita si o abaca prismatica;

Friza decorativa cu metope sculptate si triglifi;

Ordinul ionic a aparut in Asia Mica si in insulele marii egee, patrunzand apoi, cu unele modificari, in Grecia continentala, in special in Attica. Se resimte preferinta specific orientala pentru o decoratie mai bogata, ionica remarcandu-se prin suplete si eleganta. Ordinul iomic se caracterizeaza prin:

Coloana rezemata pe stilobat prin intermediul unui baze;

Fusul coloanei zvelt, avand caneluri cu muchi tesite;

Capitelul decorat cu volute;

Friza in varianta attica, decorata cu basoreliefuri in camp continu.

Ordinul corintic mai putin folosit de greci decat celelalte doua, difera de ionic prin aceea ca are coloana usor mai inalta si capitelul imbracat in frnze de acant.

Uneori coloana era inlocuit cu reprezentari sculpturale ale corpului uman. Pentru accentuarea unor anumite efecte s-a folosit culoarea: straturi de pictura in tonuri vii care subliniau antablamentul si capitelurile, sau elemente ceramice.

Arhiectura greciei antice a parcurs o intreaga evolutie, de-a lungul careia s-au constituit formele sale carcteristice.

PERIOADA ARHAICA (1100-450 i.e.n.). Arhitectura perioadei arhaice a urmat o linie evolutiva marcata de acumulari succesive, de o continua perfectionare a formelor si proportiilor, punandu-se trptat bazele maturitatii artistice a epocii clasice.

In plastica arhitecturala, formele greoaie sunt caracteristice primelor monumente dorice: coloane robuste (6-8 moduli), puternic galbate, echina capitelului foarte evazata, antablamentul masiv. Parcurgand diferite etape inermediare, spre sfarsitul epocei arhaice s-a ajuns la asa numitul arhaic avansat, in cadrul caruia formele ordinulu doric se apropie de cele clasice, exemplul cel mai caracteristic fiind templul Atenei Aphaia din insula Aegina (495- 485 i.e.n.). Coloana a devenit mai ingusta, ajungand la o inaltime de 10-11 moduli, raportul ei fata de latimea antablamentului fiind de 2,5: 1, iar inclinarea echinei apropiata de 45^o .

Daca ordinul doric a fost folosit cu precadere in Grecia continentala si in coloniile din Magna Grecia, in Asia Mica a aparut si s-a dezvoltat ordinul ionic. O imagine a primelor forme o ofera capitelul gasit la Neandria. Monumentele ionice cele mai cunoscute din vremurile arhaice sunt cele doua temple diptere de mari dimensiuni: Heraionul din Samos (secolul VI i.e.n.) si Arthemisionul din Ephes (550-500 i.e.n.) care au suferit ulterior transformari.

Patrunzand in Grecia, ordinul ionic a imbracat si unele forme particulare. La tezaurul Siphnienilor din sanctuarul de la Delphi (535-530 i.e.n.), in locul coloanele au fost folosite ca puncte de sprijuin,cariatide: elemente scupturale reprezentand femei.

PERIOADA CLASICA (450-306 i.e.n.). In epoca de aur si in deceniile ce i-au urmat, arhitectura greceasca a atins deplinul ei maturitate.

Democreatia sclavagista a favorizat edificarea constructiilor publice: agore, gimnasioane, sali pentru reuniuni politice, teatre, monumente comemorative si funerare.

Cel mai celebru ansamblu al perioadei clasice, acropola cetatii Atena este reprezentativa pentru intreaga arhitectura greceasca. Dupa distrugerea sanctoarului de catre persi, in anul 447 i.e.n., Pericles a initiat refacerea tuturor constructiilor acropolei, incredintand conducerea lucrarilor marelui sculptor Phidias.

Primul edificiu ridicat, cel mai prestigios monument al cetatii, Partenonul, templul Atenei, protectoarea orasului construit intre anii 447-439 i.e.n. de arhitectii Ictinos si Calictras, a ramas pana in zilele noastre.

Ionicul si-a gasit insa expresia desavarsita intr-un alt edificiu construit de arhitectul Philokles in anii imediat urmatoari, 421-405 i.e.n. Erechteionul dedicat Atenei polais si lui Poseidon Erechteu. Templul trebuia sa cuprinda cateva locuri cu semnificatie scara: maslinul plantat de Atena, izvorul de apa sarata si urmele tridentului lui Poseidon, semn al luptei celor doi zei pentru suprematia orasului.

Inintreaga perioada clasica, in Grecia continentala ca si in Magna Grecia, ordinul doric a fost cel preferat de arhitecti, in forme apropiate de cele ale Parthenonului.

In Asia Mica, ponderea principala a detinut-o in continuarea ordinul ionic, in edificii de mari proportii cum ar fi Arthemisionul din Ephes refacut integral dupa anul 356 i.e.n

PERIOADA ELENISTICA (306-30 i.e.n.). Ultima forma de dezvoltare a culturii grecesti, cea elenistica, a fost rodul contactului direct stabilit intre vechea Grecie si regiunile inglobate in imperiul macedonean. Cultura elenistica s-a constituit in secolul al III-lea i.e.n., centrulau de greutate gasindu-se in marile orase orientale: Alexandria, Pergam, Priene, Milet.

In urbanism, principiile dipodamice, intarite de o legislatie autoritara, au capatat o larga utilizare. Orasele elenistice -Alexandria, Priene, Milet- erau alcatuite conform unor structuri ordonate cu parcelari dreptunghiulare, intre care se inserau constructiile publice. O gandire rationala a stat la baza amenajarilor edilitare, a orientarii optime in raport cu punctele cardinale etc.

Teatrele si-au cucerit un rol din ce in ce mai insemnat in viata orasului elenistic. Forma lor a devenit mai complexa. Deplasarea spatiului de joc de pe orchestra pe avanscena a implicat o dezvoltare a intregii structuri scenice. Sant celebre teatrele de la Priene (secolele IV-III i.e.n.) si Pergam (secolul III i.e.n.), care prin formele lor, fac trecerea intre teatrele grecesti si cele romane.

In constructia cladirilor de cult elenistice, traditia clasica a fost amplificata printr-o vadita tendinta catre forme monumentale, grandioase: refacerea templului lui Apollo Didymaeionul din Milet (313 i.e.n.), completat cu alte spatii de cult, altarul lui Zeus din Pergam (180 i.e.n.), dominat de plastica dinamica a altoreliefurilor ce decorau soclul etc.

Hainele

Deseori suntem obligati sa privim in trecut pentru a putea intelege viitorul. Datorita faptului ca grecii au una dintre cele mai spectaculoase civilizatii, cultura greaca antica este studiata in cele mai mici detalii. Putem afla foarte multe lucruri despre hainele pe care le purtau vechii greci datorita studiilor amanuntite care s-au facut pe aceasta tema.

S-au aflat foarte multe lucruri despre cultura oraselor-cetate ale Greciei antice din cercetarile facute in santiere arheologice, pesteri, morminte, ruine si prin cercetarea tuturor formelor arta veche elina. Descoperirile facute au scos la iveala viata de zi cu zi a vechilor greci. Hainele lor erau foarte simple si deschise la culoare. Un lucru important care trebuie tinut minte este ca in tinutul Hellas, vechea denumire a Greciei, clima era foarte calda.

Grecii purtau haine largi, albe sau foarte deschise la culoare. Costumatia tipica era alcatuita dintr-o manta confectionata din in pentru a fi purtata vara si din lana pentru iarna. Mantia era un articol de imbracaminte care avea forma unui patrat si era prinsa un jurul umerilor cu fibule pentru a se forma maneci si cordon in jurul taliei. Acele mantii purtate de greci sunt asemanatoare cu tunicile purtate in prezent. Mantiile erau fi purtate si de catre femei, si de catre barbati. Ele erau confectionate de catre mame, fiice si sclave. Mantiile erau decorate cu broderii care reprezentau stema orasului in care locuia cei care le purtau, semn al apartenentei la o cetate sau alta.

Istoricii si arheologii au descoperit ca hainele, ca si arta, erau influentate de diferitele perioade de timp prin care a trecut Grecia. Cercetatorii au gasit haine dorice, mai precis de la inceputul acestei perioade si haine din perioada ionica, perioada ce a urmat celei dorice. Cercetatorii au descoperit ca femeile din Grecia purtau "peplos", un fel de tunica scurta, brodata care se purta peste mantie.

Tinand cont de vreme, unii greci purtau mantii pe care le puteau folosi si ca paturi daca era necesar. Grecii obisnuiau sa mearga desculti prin casa. Cand ieseau afara ei purtau sandale de piele sau ghete. Bebelusii purtau scutece de in, dar in majoritatea cazurilor nu purtau nimic. Vestimentatia copiilor era constutuita de haine care le inveleau portiunea corpului de la mijloc in jos. Batranii purtau mantii drapate. Un obiect vestimentar purtat numai de catre conducatori era 'Chalmys'- hlamida. Hlamida era o bucata de material in forma de dreptunghi care era plasata pe unul dintre umeri.

Mantiile si "peplos" erau principalele obiecte vestimentare folosite de greci. Ei au folosit aceste haine secole la rand. Cand venea vorba de haine, in Grecia antica nu se punea accent decat pe simplitatea lor si pe confortul pe care acestea il aduceau.

Literatura

Homer este primul poet grec al carui nume ni s-a pastrat. Epopeile sale, Iliada si Odiseea - prima istorisind asediul Greciei si a doua prezinta intoarcerea lui Ulise in patrie -, exprima conceptia dintre om si lume a vechilor greci si, operele lui Homer pot fi considerate adevarate izvoare istorice. Ritmate si melodice, versurile Iliadei si Odiseei, sunt interpretate de aezi si predate in scoli. Hesiod (sec VII i.Hr) exploateaza alte izvoare de inspiratie in aceeasi versificatie. Opera lui, Theogonia, relateaza inceputurile lumii , iar cea de-a doua opera, Munci si zile, viata taranului grec. Asemenea operelor lui Homer , si cele ale lui Hesiod sunt studiate in scoala. Poezia lirica ( Tirteu,Sappho,Solon si Pindar) infloreste in sec. VI-V i.Hr. Acompaniate de muzica si dans, versurile se adreseaza unor cercuri restranse ; exista si lirica festiva.

Istoria

Drama greaca, cu cele doua ramuri, tragedia si comedia (creata in sec.VI i.Hr) se desprinde de lirica festiva a sarbatorilor dedicate lui Dionysos (zeul vinului Teatrul lui Dionysos poate primi pana la 30 000 de spectatori , pe locurile cele mai bune aflandu-se magistratii si preotii cetatii, pe banii carora aveau loc reprezentaiile teatrale , un juriu desemneaza un invingator : poetul Eschil ( 525 - 450 i.Hr Prometeu inlantuit, Persii, Cei 7 contra Tebei ) si Sofocle ( 496 - 406 i.Hr Oedip rege, Antigona , Electra )

- Eschil - Sofocle

- Homer - Hesiod

-Euripde - Herodot

Euripide -406 i.Hr Ancesta , Electra , Bacantele ) este autorul dramei psihologice eroii sai fiind oameni reali , reprezentantul comediei politice , ii ridiculizeaza pe demagogi, critica institutiile si pe mai-marii vremii.

Herodot ( cca 480 - 425 i.Hr) si Tucidide (460 - 400 i.Hr) sunt cei dintai mari istorici ai culturii europene. Completand informatia istorica cu cea geografica din Istorii , Herodot ofera un tablou complex al lumii Orientului si Europei , ramanand un model prin incercarea cercetarii adevarului. Tucidide, autor al Istoriei razboiului peloponesiac este adept al cercetarii riguroase a evenimentelor , studiind cauzele acestora si psihologia personajelor si astfel apropiindu-se de conceptia moderna , stiintifica a istoriei.

- Tucidide

Religia

Pantenonul grec cuprinde zei puternici, dar apropiati de oameni prin comportament si prin prezenta in viata muritorilor. Grecii isi venerau zeii , iar sarbatorile religioase erau evenimente importante in viata polisului. Exista insa si ceremonii secrete, misterele, adresate unui grup restrans de initiati ( zeita Demeter, din Eleusius). Competitii sportive, insotite de concursuri de poezie si muzica ( Jocurile de la Delfi si cele din Olimpia) celebrau zeii . Din anul 776 i.Hr anul primei olimpiade , sunt datate evenimentele istoriei grecesti .