| CATEGORII DOCUMENTE |
| Animale | Arta cultura | Divertisment | Film | Jurnalism | Muzica | Pescuit |
| Pictura | Versuri |
DICTIONAR DE ETNOLOGIE SI ANTROPOLOGIE - LITERA O
OBSERVATIE PARTICIPATIVA -> Metoda etnografica 1 - Ancheta etnografica. Originile antropologiei 3 - De la inceputul secolului al XIX-lea plna in 1860
1. Generalitati
in conceptia europenilor, insulele Oceaniei au
reprezentat multa vreme un mit, un spatiu utopic in care "salbatici" frumosi,
liberi si binevoitori cunosteau secretul fericirii si al bucuriilor simple.
Dincolo de aceste legende,
' Acest "al cincilea continent" este, din punct de vedere fizic, dezechilibrat intre masa australiana de la vest, reprezentind aproximativ 98 de procente din suprafata de uscat, si universul insular oceanian de la est, alcatuit dintr-un ansamblu, inegal repartizat, de insule de forme si dimensiuni diferite. Omniprezenta Oceanului Pacific tropical asigura acestei regiuni unitatea geografica; datele ce au condus la izolarea regiunii de restul planetei ii confera de fapt acesteia unitatea istorica. O anumita geografie a vidului caracterizeaza aceasta lume de la antipozi: vidul desertului australian la vest, vidul imensitatii oceanice la est.
Cifrele globale ale populatiei ramin scazute : 16 milioane de australieni, din care 98% de origine europeana (cu o minoritate asiatica in crestere), si aproape 300.000 de abori-geni, descendenti ai primilor locuitori; lumea insulara numara aproximativ 6 milioane de oceanieni in sens strict care, in ciuda distantelor care-i separa si a varietatii situatiilor istorice, au constiinta apartenentei la unul si acelasi ansamblu cultural si geopolitic.
Diferitele identitati oceaniene
Geografii din secolele trecute au trasat in linii mari limitele regionale, care sint inca actuale. In afara de aceasta lume aparte care e Australia (continentul australian si Tasmania), ei au delimitat, in sud-vestul Pacificului, Melanezia, sau "insulele negre", numite astfel datorita pielii, mai inchise la culoare, a locuitorilor, Polinezia, sau "insulele numeroase", la est si in centru, iar, in nord, de o parte si de alta a Ecuatorului, Micronezia, sau "insulele mici", alcatuita din circa 2.000 de atoli si insule liliputane, cu exceptia unei insule mai intinse, Guam.
Aceasta impartire se intemeiaza pe criterii de ordin geografic si etnocultural. In momentul sosirii colonistilor britanici, continentul australian era ocupat de o populatie venita acolo in valuri succesive, intinse pe perioada a cel putin 40.000 de ani. Aceste
grupuri aborigene, vinatori-culegatori ratacind pe vaste teritorii, in care stincile si izvoarele reprezentau repere si locuri sfinte, compensau o oarecare simplitate a vietii lor materiale printr-o extrema'sofisticare a structurilor culturale si spirituale. Au trait multa vreme izolati, ceea ce va duce la un anumit "endemism", desi au existat intot-deauna contacte cu Noua Guinee prin intermediul insulelor din strimtoarea Torres.
Insulele melaneziene din
sud-est, mai apropiate de continentul australian, au fost primele populate de
grupuri la origine vinatori-culegatori, care probabil au adoptat acum
aproximativ 9.000 de ani horticultura si tehnicile de irigatie si de drenaj,
folo-sindu-le pe podisurile inalte ale insulei Noua Guinee (Golson, 1980).
Aceste grupuri originare sint fara indoiala primele care se lanseaza in
cucerirea insulelor oceaniene, ajungind cu pirogile pina in Noua Caledonie si
in Vanuatu, trecind printre marile insule de la nord de Noua Guinee si de
arhipelagul Solomon. Cu exceptia insulelor
O anumita unitate lingvistica si culturala contrabalanseaza totusi dispersia ansam-blului lumii polineziene, situata in asa-zisul "triunghi polinezian" din centrul si estul Pacificului, din Noua Zeelanda la sud, pina in Hawai la nord, si Insulele So'cietatii (Polinezia franceza) la est. Aria polineziana corespunde unei faze mai recente de populare a unei lumi de insule in general mai mici si mai putin fertile, in care densitatea populatiei este mai ridicata: civilizatia este "maritima", axata puternic pe pescuit si pe lungi calatorii cu piroga. Structurile politice, mai centralizate, sint dominate de o aristocratie de mari "capetenii", cu puteri altadata aproape nelimitate.
In fine, la nord se intind micile insule ale Microneziei, cu densitati ale populatiei inca si mai ridicate (uneori mai mult de 200 de locuitori pe km2). Populatia Microneziei apartine unor valuri de migratie de data relativ "recenta" (2-3 mii de ani), venite din Filipine si Indonezia; ea a intretinut contacte, uneori intense, cu lumile polineziene si melaneziene vecine, cu care impartaseste multe trasaturi istorice si culturale.
Aceasta diviziune
regionala nu este neintemeiata, insa poate fi contestata, mai cu seama atunci
cind se ajunge la concluzii ideologice legate de "superioritatea" naturala a
unui grup in raport cu un altul, asa cum s-a intimplat in secolul trecut, cind
europenii ii considerau pe polinezieni "Seniorii Pacificului", iar pe aborigeni
- ultima veriga a rasei umane, precedati cu putin de catre melanezieni. O alta
eroare ar fi aceea de a deduce din aceasta situatie existenta unor granite
foarte stricte intre diferitele "iden-titati" oceaniene; de la un tip la altul,
toate formele de tranzitie sint intr-adevar cu putinta, ducind la o infinita
diversitate a formelor culturale si a structurilor de exprimare. Insulele
Insulele-continent
Insulele Oceaniei nu sint, asa cum au crezut multa vreme primii navigatori veniti din Europa, ramasitele risipite ale unui continent disparut. Din punct de vedere geologic, ele au rezultat din ciocnirea placilor tectonice: cele mai slabe placi se scufunda sub cele mai puternice, care, antrenate de aceasta miscare, tind sa se inalte. Aceste miscari au drept consecinte cutremurele de pamint si un vulcanism activ: "Cercul de foc" al Pacificului, ce se intregeste prin arcul melanezian, corespunde uneia dintre cele mai active linii de convergent a placilor. Mecanismul de irupere si de eroziune, alternind in timp si spatiu, explica marea diversitate de forme de relief insulare. Insulele "tinere", care inca se nasc la marginea placilor active, se opun insulelor "batrine", aflate la marginile "moarte" ale placilor devenite inactive, ca in Noua Caledonie sau in Insulele Societatii. Prin simplificare, se pot distinge doua tipuri de insule ce rezuma diversitatea lumii insulare : insulele inalte si insulele joase.
Cele mai mari dintre insulele inalte sint insulele "tinere" ale Melaneziei. Masivele muntoase, cele mai multe de origine vulcanica, ajung uneori pina la 3.000 si 4.000 de metri altitudine (Noua Guinee), formind "podisuri" interioare, ale caror vai adapostesc populatii de "tarani" si vinatori-culegatori in acelasi timp, care traiesc fara a avea contacte reale'cu marea. Aceste populatii "pamintene" pot fi intilnite in fiecare dintre marile insule melaneziene, acolo unde o regiune muntoasa centrala prezinta o asemenea oportunitate: populatiile din interior sint aici mai dense decit cele de pe tarmuri si traiesc un mod de viata diferit. Climatul racoros, mai sanatos, resursele diversificate gratie padurii etajate, solul adesea fertilizat prin aportul de cenusa vulcanica si, in fine, relieful compartimentat de o retea de vai ce asigura securitatea si'independenta politica par sa reprezinte conditii cu deosebire favorabile colonizarii umane.
Diversitatea ecologica a mediului in insulele inalte a fost abil exploatata de societa-tile melaneziene care au putut identifica, in cadrul lor traditional, mijloacele de a trece de buna voie de la subzistenta la abundenta si invers. Vinatoarea, culesul, cresterea porcilor, itinerants sau in tarc, horticultura de'tip intensiv (batatii pe platourile inalte din Noua Guinee, in alte parti taroul, irigat sau nu, si ignama gigant) au fost cele care le-au furnizat aceste mijloace. Populatiile melaneziene ale "insulelor inalte" puteau astfel sa utilizeze, cu finalitate sociala, surplusul, investit de ei in competitii de schimb. Din aceste competitii emerg barbatii puternici si demni de stima: Grands Hommes (Godelier, 1982), Big Men (Sahlins) sau, in cazul mai aparte al insulei Vanuatu, dem-nitarii din "Societatea Gradelor" (Vienne, 1984 ; Bonnemaison, 1986). Acesti barbati de rang inalt isi datoreaza puterea aptitudinii lor de a manipula si a distribui bogatiile produse de 'restul societatii sau prestigiului intretinut prin exercitarea unui statut ereditar.
Tdrmurile joase ale atolilor
Un alt peisaj, o ecologie diferita si noi variante culturale se afirma pe masura ce ne apropiem de zona Pacificului central si oriental. Aici predomina "insulele joase" cu un relief farimitat, mai mici si mai izolate. Unele nu au o suprafata mai mare de 10 km2, alteori chiar'mai putin. Relieful erodat si platourile interioare le structureaza centrul, insa unele nu sint decit niste atoli, simple plaje de nisip coralier adus de valuri, avind ca singura forma de relief si refugiu in caz de ciclon virful cocotierilor. Echilibrul ecologic al acestor insule-tarm este fragil. Expusi in intregime marii, locuitorii lor au cunoscut pentru multa vreme conditii vitrege de'supravietuire: izolarea, solurile sarace, putin roditoare, capriciile marii si vintului. Cultura plantelor, cea a taroului si a acestui arbore al vietii care este cocotierul, alcatuieste datele unei economii de subzistenta, in care surplusul este rar, o economie bazata esentialmente pe pescuit.
In acest univers simplificat, societatile polineziene si microneziene au putut sa creeze totusi o civilizatie a frumusetii si a unei aparente lipse de griji care i-a incintat, dupa cum se stie, pe pr'imii descoperitori europeni. Spre deosebire de societatile fractionate din punct de vedere geografic si "orizontale" din punct de vedere social,'controlate de Big Men din Melanezia traditional, societatile polineziene si, intr-o anumita masura, cele microneziene, sint descrise mai degraba ca fiind constructii ierarhice, cu o structura "piramidala", peste care domnesc "regi" si "preoti". Ele sint intemeiate pe titluri transmise in general ereditar, ce trimit adesea la nume, imagini si circumstante ale calatoriei originare cu piroga. Statutul si puterea decurg din aceste titluri. In acest fel au putut fi create veritabile regate "transinsulare", intinse, dar instabile ; la sosirea europenilor, acestea inglobau arhipelaguri intregi, ca in cazul insulelor Tonga, Samoa sau al Polineziei orientale.
Insulele inalte predomina la vest, iar insulele joase si atolii in centru si la nord-est, dar regula admite si multe exceptii. De asemenea, unele societati "melaneziene" au cunoscut sisteme politice intemeiate pe titluri, precum in sudul sau centrul insulelor
Vanuatu, in Fiji sau in Insulele Loialitatii si, cazul invers fiind si el valabil, unele capetenii polineziene se aseamana uneori cu Big Men, obligati sa-si renegocieze in mod constant puterea.
Paradigma pdmtntului
Dragostea pentru pamintul natal, legatura cu solul, incarcatura afectiva cu care se vorbeste despre origini, toate acestea sint constante culturale foarte puternice in in-treaga Oceanie. Fie el navigator sau om al uscatului, nomad ca in Australia sau chiar horticultor ca pe podisurile inalte ale Melaneziei, omul este mai intii atasat unui loc; "el este de undeva". Chiar daca isi intemeiaza viziunea asupra lumii pe calatoria care-i deschide drumurile aliantei exterioare, el nu are sens si statut decit prin legatura pe care o pastreaza cu locul identitatii sale.
Multe din grupurile oceaniene si-au uitat originea reala si imprejurarile sosirii lor intr-un anumit loc ; discursul reflectat in mituri cistiga atunci in forta : ei se proiecteaza ca venind din pamint si din pietre, cosubstantiali peisajului insulei pe care traiesc. Raportul oceanienilor cu pamintul este din aceasta pricina mai putin legat de sfera economica si mai mult de cea identitara. Daca se pot dovedi foarte supli in ceea ce priveste metodele de folosire a solului, ei se arata de neclintit cind vine vorba de principiile suveranitatii teritoriale.
La fel, timpul mitic, istoria insasi sint vazute de catre oceanieni ca o relatie cu un spatiu in care locurile sint inzestrate cu memorie. Litania locurilor despre care'vorbeste mitul fixeaza teritoriile de identitate si drepturile de suveranitate asupra pamintului. Acestor locuri le corespund nume de oameni, in vreme ce drumurile care pornesc de aici sugereaza directiile privilegiate ale aliantei politice si matrimoniale: se spune ca omul e un arbore - adica un loc -, dar ca apartine de asemenea unei pirogi - adica unui grup ce strabate niste drumuri (Bonnemaison, 1987). Sistemul loc - drum, inscris in spatiu, fixeaza organizarea sociala si o reproduce. Identitatea, dar si statutul, puterea politics, onorifica sau magica, drepturile funciare, aliantele se mostenesc prin intersectarea marilor locuri intemeietoare cu drumurile aliantei. In acest'sens, popoarele oceaniene sint "grupuri geografice" ce se definesc printr-o relatie (negociata) cu spatiul, ca si printr-o relatie (mostenita) cu sistemul parental. Aceasta paradigma fondatoare explica pe deplin conflictele actuale din Melanezia, ca si pe cele din Noua Zeelanda si Australia.
"Calea oceaniana"
Cultura oceaniana de astazi demonstreaza o remarcabila vitalitate. Se face simtit un avint cultural ce acompaniaza schimbarile politice: in Oceania, el poarta un nume anglofon, Pacific way sau, altfel spus, calea oceaniana. In Oceania francofona se vorbeste de Coutume, de Kastom in pidgin sau in bislama din Vanuatu sau Insulele Solomon. Oceanienii inteleg prin acesti termeni pastrarea propriilor valori si redescoperirea modului lor de viata traditional, insa, paradoxal, ei exprima o perspectiva indreptata atit spre trecut, cit si spre viitor. "Cutuma" e de fapt un concept cu multe fatete, o reinterpretare din perspectiva nevoilor prezentului si totodata o redefinire a nevoilor prezentului in termenii trecutului. Prin aceasta, ea continua sa functioneze fara a pierde nimic din ceea ce a fost odinioara.
Crestinismul omniprezent a adaugat discursului oceanian propriul sau ferment. In Polinezia, el ajunge uneori sa inlocuiasca insasi memoria traditiei (Robineau, 1984) sau sa o reconstruiasca in permanenta (Babazdan, 1982), pornind'de la aporturile externe succesive. In Melanezia, unde trecutul pagin exprimat si reactualizat uneori sub o forma milenarista (Guiart, 1956 ; Bonnemaison, 1987) e cu mult mai apropiat, Cutuma incearca sa evoce cele mai vechi origini, dar nici aici finalitatea discursului nu este pur si simplu paseista: ea exprima si o dorinta de a se racorda la viitor.
Subdiviziunile regionale ale spatiului oceanian incluse in dictionar sint urmatoarele : Australia, Melanezia, Micronezia, Noua Guinee, Noua Zeelanda, Polinezia.
J. BONNEMAISON
. BABADZAN A., 1982, Naissance d'une tradition: changements culturels et syncretisme religieux aux tles Australes (Polynesie francaise), Editions de l'ORSTOM, Paris. - BONNEMAISON J., 1986 La dernibre He Editions de l'ORSTOM Paris ; L'arbre et la Pirogue Les fondements d'une identite: territoire, histoire et societe dans l'archipel de Vanuatu, 2'vol., Editions de l'ORSTOM, Paris; 1987, Les Hommes-lieux. Les fondements d'une identite: territoire, histoire et societe dans l'archipel de Vanuatu, Editions de l'ORSTOM, Paris. - GODELIER M., 1982, La production des Grands Hommes: pouvoir et domination masculine chez les Baruya de Nouvelle-Guinee, Artheme - Fayard, Paris. - GOLSON J., HUGHES P.J., 1980, "The Appearance of Plant and Animal Domestication in New Guinea", in Journal de la Societe des Oceanistes, nr. 36, Paris, 294-303. - GUIART J., 1956, Un siecle et demi de contacts culturels a Tanna, Societe des Oceanistes, Paris. - ROBINEAU C, 1984, Du Coprah a l'atome. Tradition et modernite des lles de la Societe, 2 vol., Editions de l'ORSTOM, Paris. - VIENNE B., 1984, Gens de Motlay: ideologie et pratique sociale, Societe des Oceanistes, Paris.
2. Cercetdrile asupra spatiului oceanian
intre sosirea descoperitorilor europeni in secolul al XIV-lea si primele cercetSri stiintifice intreprinse trei secole mai tirziu, colonizarea occidental's in Pacific se reali-zeaza mai ales prin intermediul misionarilor. Concurenta acerba dintre evanghelizatorii de toate credintele (protestanti englezi si catolici francezi in special) va pregati terenul pentru colonizare. In secolul al XIX-lea, luarea in stapinire a insulelor Oceaniei de catre puterile occidentale devine un fapt implinit, ducind la reducerea demografica a populatiilor autohtone si, in anumite cazuri, la extinctia unor intregi societati (triburi din Tasmania, aborigenii 'din Australia meridionals) (Julien, 1971).
Geneza etnologiei oceaniene
in secolul trecut, cunostintele Europei despre lumea oceanians se limitau la date disparate, adunate de prin cronicile exploratorilor, lucrSrile naturalistilor si scrierile misionarilor sau ale administratorilor coloniali. In cercurile stiintifice in care dominau pe atunci ideile evolutioniste, aceste materiale vor servi ca suport pentru reconstructii conjuncturale ale istoriei si geografiei. Tezele avansate pentru a incerca organizarea acestui corpus eteroclit se lovesc in general de aceeasi problems: aceea a originii popoarelor Pacificului.
Examinind la scara intregii Oceanii distributia spatialS a trSsSturilor legate mai cu seamS de organizarea socials si civilizatia materials', F. Graebner deduce existenta unor complexe culturale distincte. El vede in ele rezultatul migratiilor succesive, real'i-zeazS o tipologie cronologicS, mergind de la rudimentar spre elaborat, si pune astfel bazele unei noi dogme (Kulturkreislehre) a antropologiei istorice. Tot inte'resul acordat migratiilor a inspirat, in 1898, una dintre primele expeditii colective cu adevSrat stiintifice ale istoriei etnologiei, condusS de A.C. Haddon, in insulele din strimtoarea Torres.
Cu mult inainte de aceastS datS, studii intensive fuseserS deja intreprinse in situ : de misionari(Codrington, Ellis, Laval, Nott), de functionari (Fornander, Grey), sau chiar de oameni de stiintS precum rusul Mikluho-Maklai - care a stat in Noua Guinee vreme de mai mult de treizeci de luni, intre 1871 si 1877 -, sau de cercetStorii ce realizau studii regionale in Australia (Curr, Roth, Smyth, Spencer, Gillen). Spre deosebire de acestia, expeditia pluridisciplinarS a lui Haddon e ginditS special in scopul culegerii unui numSr cit mai mare de informatii despre o singurS populatie. Dintre colaboratorii sSi ilustri, C.G. Seligman si W.H.R. Rivers vor aduce o schimbare prin supunerea insularilor la teste de psihologia simturilor. Tot cu ocazia acelei expeditii, Rivers a pus la punct metoda genealogics pentru analiza legSturilor de rudenie.
Ancheta din strimtoarea Torres marcheazS inceputul unei dezvoltSri a studiilor monografice (Seligman, Rivers, R. Thurnwald), a cSror contributie - comparabilS cu influenta pe care au avut-o cercetSrile lui B. Spencer si F.J. Gillen, A.W. Howitt sau C. Strehlow in Australia asupra conceptiei lui Durkheim despre totemism - depSseste adesea cadrul strict al cercetSrilor oceaniene.
Daca abordarea istorica va exercita mai apoi o anumita influenta (A.B. Deacon), totusi anul mortii lui Evans si al publicarii de catre B. Malinowski a lucrfirii The Argonauts of the Western Pacific (1922) este cel care anunta adevaratul inceput al etnologiei moderne.
Conferind un statut stiintific unei metode experimentale (observatia participativa) si delimitind obiectul antropologiei sociale (analiza sincronica a ansamblurilor cultural) in afara cimpului istoriei, Malinowski va provoca un elan innoitor in desfasurarea cercetarilor. Etnografia exemplars pe care o aplica in insulele Trobriand va avea nume-roase ecouri in monografiile continuatorilor sai (R. Firth, R.F. Fortune, A.I. Richards, H.I. Hogbin) si in opera lui Marcel Mauss, caruia ii inspira una din cele mai celebre scrieri (Essai 'sur le don). Daca etnologia poate acum sa se constituie cu adevarat ca o stiinta specifica, ea datoreaza acest lucru si unui fost elev al lui Rivers, A.R. Radcliffe--Brown, pionier al unei forme de functionalism inspirata de ideile lui Durkheim si care cauta sa identifice, fara referire la psihologia individual, legile integrarii sociale. Partizan al metodei comparative, el aduce, la inceputul anilor '30, o contributie fara precedent, bazata pe anchetele sale din Australia, asupra studiilor sistemelor de rudenie.
Dominatia pe care teoriile functionaliste au exercitat-o multa vreme asupra antropologiei sociale britanice explica pe deplin izolarea la care a fost supus detractorul sau cel mai radical, G. Bateson. O data cu aparitia in 1936 a studiului sau Naven, o monografie consacrata ritualurilor populatiei iatmul din Noua Guinee, etnologia se imbogatea printr-o abordare inedita, atit in'ceea ce priveste proiectul sau epistemologic ("studierea principiilor explicative"), metodologia sa (cunoasterea structurii, a mecanis-melor cognitive si a etosului unei culturi - intelese ca tot atitea aspecte independente -, pornind de la comportamentele rituale), cit si in ceea ce priveste interpretarile pe care le realizeaza pe baza noilor concepte analitice (evidentierea proceselor de interactiune, schismogeneza, in dinamica raporturilor sociale).
Problema normalizarii pe care cultura o impune psihologiei individuale constituia in acea epoca una dintre principalele teme de reflectie ale culturalistilor americani. Lucrarile lor (mai cu seama cele ale lui R. Benedict, c'areia Bateson - exterior acestui curent- i-a recunoscut importanta pentru propriul demers) au permis conceptiilor psihanalitice sa dobindeasca un statut real in etnologie. In spatiul oceanian, ele isi datoreaza popularitatea anchetelor lui M. Mead despre formarea personalitatii, anchete realizate in Polinezia si in Melanezia.
Cadrul institutional al cercetarilor din Oceania
O data cu ultimii ani ai secolului trecut, expeditiile individuale si colective spre Oceania au fost intreprinse gratie sprijinului acordat'de institutii precum Universitatea din Melbourne sau Bernice'Pauahi Bishop Museum din Honolulu. In timp ce acesta din urma va continua sa sustina cu precadere studiile asupra spatiului polinezian, studii a caror difuzare o asigura prin seria de Bulletins, Universitatea din Sydney - sub egida careia apar revistele Mankind si Oceania - va deveni in anii '20 principalul centru de organizare a cercetarilor antropologice in Melanezia (Elkin, 1943). Actiunea intreprinsa de Australian National Research Council, sprijinita financiar de Fundatia Rockefeller, va permite unui numar crescind de etnologi sa lucreze in aceasta regiune (R. Fortune la Dobu, C. Wedgwood si I. Hogbin in insulele Schouten, J.A. Todd in New Britain, F.L.S. Bell in New Ireland, R. Thurnwald in Insulele Solomon etc.), precum si in Australia (A.P Elkin, P. Kaberry, W.E.H. Stanner etc.) (Elkin, 1938).
Pe linga universitati, exista si alte organisme care contribuie la stringerea si publicarea materialului etnografic, cum ar fi Polynesian Society - creata in 1892 la Wellington, sau Societe des Etudes Melanesiennes fondata in 1938 la Noumea, de catre pastorul M. Leenhardt (totodata cofondator, impreuna cu R.P O'Reilly, al Societe des Oceanistes de pe linga Musee de l'Homme).
Insa in acea epoca instantele stiintifice ce preconizau dezvoltarea cercetarilor antropologice erau interesate mai ales de aplicarea acestor cercetari in administrarea
populatiilor colonizate. Inspirindu-se dintr-o politics a carei eficacitate a fost doveditS inca din 1921 pe teritoriile ce apartineau Imperiului, autoritStile britanice vor recruta etnologi pentru a asigura pregStirea functionarilor insSrcinat'i cu controlul coloniilor. Din toti government anthropologists - cum erau numiti in acea vreme -, englezul F.E. Williams, care va petrece mai multi ani in Papua, ramine una dintre figurile cele mai marcante prin exceptionala calitate a operei sale etnografice.
Incepind cu al doilea razboi mondial, cercetSrile efectuate in Oceania tind din ce in ce mai mult sa se organizeze in cadrul a trei proiecte directoare: Coordinated Investigation of Micronesian Anthropology (CIMA), Tri-institutional Pacific Program, New Guinea Research Program (initiat de Australian National University, fondata in 1946), sau in proiecte trasate de organisme pluridisciplinare precum Office de la Recherche Scientifique et Technique Outre-Mer (actualul ORSTOM), creat in 1943, si South Pacific Commission, infiintata pe bazele unui acord international in 1948. Majoritatea acestor programe vizeaza obiective utilitare (in special acela de a mari eficacitatea administratiilor coloniale reorganizindu-le pe baze stiintifice), urgenta strategics fiind uneori 'determinant pentru punerea in practicaa acestor proiecte. Acesta este cazul programelor CIMA, concepute, organizate si finantate de marina americana - cu ajutorul financiar al Wenner Gren Foundation si cu aportul a douazeci de universitati - ce vor provoca in Micronezia un spectaculos aflux de cercetatori, intre care se remarca G.P Murdock si W.H. Goodenough.
Temele privilegiate
Transformarile de tot felul din viata culturilor occidental si oceaniene, declansate sau accelerate de razboi, suscita un interes sporit pentru studiul structurilor sociale, al sistemelor cognitive si al proceselor evolutive. In Melanezia, finalitatea pragmatica ce a orientat majoritatea anchetelor constituie o explicatie pentru atentia deosebita de care vor incepe sa se bucure o serie de fenomene care,' desi atestate de multa vreme, fusesera putin tratate pina atunci: miscarile milenariste. Cu doar citeva exceptii (J. Guiart, K.O.L. Burridge, Th. Schwartz), tot mai multi etnologi se intereseaza de acestea din perspectiva aculturatiei, a raportului fragil cu'rationalitatea (psihologica si economica), conform unei abord'ari ce plaseaza in mod implicit referentul in moder-nitatea occidentals (C.S. Belshaw, J. Inglis, P.M. Worsley, P. Hogbin, P. Lawrence, P. Brown) (Kilani, 1983).
Tema schimbarii este centrals pentru un mare numar de analize vizind evolutia unor societati (H.I. Hogbin, M. Mead, R. Firth) si adoptind elemente noi datori'ta dezvoltarii urbanistice si transferurilor de populatie (L. Mason, C.S. Belshaw, A. Spoehr), sau pentru analize legate de transformarile survenite in economie si in structurile politice traditionale (D.L. Oliver, L. Sharp, R.W. Force, R. Salisbury'C.A. Valentine, W.R. Bascom). Alte studii, realizate in Melanezia, demonstreaza faptul ca diferitele procese de ajustare se datoreaza dinamicii interne a culturilor. Insistind asupra rolului strategiilor individual in cadrul sistemelor politice sau economice care prezinta pre-supuse analogii cu cele ale societatilor capitaliste, aceste studii vor mai contribui si la relativizarea importantei structurilor de rudenie in functionarea relatiilor sociale (L. Pospisil, T.S. Epstein, B.R. Finney).
In domeniul structurilor de rudenie, schimbarea teoretica survenita in anii '60 s-a datorat mai ales observatiilor efectuate in podisurile din Noua Guinee. Reafirmind opozitia dintre ideologia recrutarii uniliniare si p'ractica sociala, ele readuc in discutie importanta universal a interpretarilor inspirate de modelele africane, provocind astfel o aprinsa dezbatere (J.A. Barnes, L.L. Langness, M.J. Meggitt, A.J. Strathern, J. La Fontaine) (Langness, Weschler, 1971). Daca "supletea" sau "instabilitatea" orga-nizarii sociale apareau, pentru Melanezia, ca o caracteristica cvasigenerala, dificultatile ivite in procesul descrierii acestei organizari (semnalate inca din 1953 de Hogbin si Wedgwood) duc la concluzia ca, in formarea si dezvoltarea unitatilor sociale, trebuie
luati in considerare factorii extrinseci ai filiatiei (R. Keesing). Criterii atit de decisive ca cele ale raporturilor cu pamintul sau cele ale rezidentei vor conduce la reconsiderarea abordarilor clasice (M. de Lepervanche, 1967-1968), ins'a mai cu seama atentia acordata sistemelor de schimb a dus la orientarea spre studiul structurilor sociale. Incepind din acest moment, ele vor constitui una din temele privilegiate ale antropologiei melanezi-ene (P. Lawrence, M.J. Meggitt, R.A. Rappaport, D. de Coppet, M. Godelier, R.M. Berndt, A.J. Strathern, M.D. Sahlins, E. Schwimmer, A.B. Weiner). Contributiile oceanistilor la dezbaterea suscitata de Sahlins asupra formelor politice comparate din Polinezia si Melanezia, noile perspective si controverse asupra studiului ritualurilor pe care ele le-au deschis, sociologia puterii si a violentei, teoriile economice ale valorii, chestiunea reciprocitatii, ecologia cultural, functionarea raporturilor interetnice sau a relatiei dintre sexe', constituie baza unei reflectii de o importanta fara egal in etnologia din alte parti ale lumii.
Istoria disciplinei, observa mai multi autori, a putut fi multa vreme urmarita in evolutia cercetarilor intreprinse in Oceania. Teoriile comparative care au stimulat aceste cercetari (din perspectiva analizei conceptelor de tabu, mana, hau sau totem) demon-streaza impactul acestora dincolo de domeniul lor strict de referinta. Chiar daca cea mai mare parte a marilor curente de gindire din antropologia contemporana sint repre-zentate aici, ramine totusi in continuare de rezolvat problema unei abordari susceptibile sa integreze diversitatea culturilor Pacificului, ca si afinitatile acestora.
M. JEUDY-BALLINI
. BATESON G., 1936, Naven: A Survey of the Problems Suggested by a Composite Picture of the Culture of a New Guinea Tribe Drawn from Three Points of View Cambridge University Press, Cambridge (trad. fr. La ceremonie du Naven, Editions de Minuit, Paris, 1971). -BERNDT R.M., LAWRENCE P. (ed.), 1971, Politics in New Guinea, Traditional and in the Context of Change. Some Anthropological Perspectives, University of Western Australia Press. - ELKIN A.P., 1938, ^Anthropological Research in Australia and the Western Pacific, 1927-1937", in Oceania, t. VIII (3): 306-327; 1943, " Anthropology and the Peoples of the South-West Pacific. The Past, Present and Future, in Oceania, t. XIV (1): 1-19. - HOGBIN H.I., WEDGWOOD C, 1953, "Local Groupings in Melanesia", in Oceania, t. XXIII (4): 241-276, t. XXIV (1): 58-76. - JULIEN C.-A., 1971, Histoire de l'Oceanie, PUF, Paris. - KILANI M., 1983, Les Cultes du Cargo melanesiens. Mythe et rationalite en anthropologie, Le Forum Anthropologique, Editions d'en Bas, Lausanne. - LAGNESS L.L., WESCHLER J.C. (ed.), 1971, Melanesia. Readings on a Culture Area, Scranton, Chandler Publishing, Londra. -LEPERVANCHE M. de, 1967-1968, "Descent, Residence and Leadership in the New Guinea Highlands", in Oceania, t. XXXVIII (2/3): 134-189. - MALINOWSKI B., 1922, Argonauts of the Western Pacific Routledge & Kegan Paul Londra (trad. fr Les Argonautes du Pacifique occidental, Gallimard, Paris, 1963). - OLIVER D.K., 1951, The Pacific Islands, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts. - VAYDA A., 1968, Peoples and Cultures of the Pacific, The Natural History Press, Garden City - New York.
OCEANUL INDIAN
Oceanul Indian este un teritoriu al carui loc printre marile ansambluri culturale mondiale nu a fost recunoscut pina in prezent. Daca, de pilda, printre etnologi, denumirea de "indianisti", "africanisti" si, chiar, de "malgasisti" venea de la sine, nimanui nu i-a venit ideea invocarii unei grupari legate de entitatea ..Oceanul Indian". Conform lui P. Ottino, le revine cercetatorilor francezi meritul de a fi constituit Oceanul Indian ca domeniu de cercetare etnologica.
Pot fi considerate ca apartinind acestui spatiu oceanic atit regiunile continentale ce-i alcatuiesc litoralul, cit si diferitele insule risipite intre tarmul african si Peninsula Malaieziei. Totusi, intre culturile acestui ansamblu, etnologii'au mai degraba tendinta sa privilegieze in calitate de "culturi ale Oceanului Indian" culturile insulare, care acorda o mare importanta relatiilor maritime, ca si pe cele care, intr-un mod mai general, isi trag specificul din schimburile pe care le-au avut cu celelalte culturi ale acestui spatiu.
in particular, daca e de la sine inteles faptul ca nu trebuie neglijat studiul comunitatilor compuse din imigranti de data recenta, imigranti care au conservat aproape neschimbate caracteristicile si identitatea lor de origine, cercetatorii se intere-seaza mai degraba de culturile "noi",' ce s-au constituit prin asocierea unor elemente variate, preluate din culturile contrastante ale periferiei, si uneori de dincolo de ele (mai ales elemente europene). O astfel de analiza, efectuata pe materialul adunat in prezent, poate fi in mod util completata de examinarea vechilor marturii disponibile (intre care textele calatorilor arabo-persani, apoi europeni).
In ultimul deceniu, in afara celor citeva incursiuni in arhipelagurile centrale (Maldive si Lacdive), cercetarile etnologilor s-au desfasurat mai ales in insulele din sud-vest. in aceasta regiune, printre insulele ce nu se aflfi in imediata apropiere a coastei africane, trei ansambluri corespund unor "unitati" lingvistice si culturale. Primul, de o considerabile important datorata suprafetei si efectivului populatiei sale, este marea insula Madagascar. Aceasta, desi despartita de Sud-Estul asiatic printr-o intindere de apa de mai bine de 5.000 km, are o populatie a carei limba si aspecte culturale sint foarte puternic marcate de originea lor indoneziana. Arhipelagul Comore, situat la nord de Madagascar si de Africa Orientala, are o populatie care vorbeste o limba de origine bantu (africana) si a carei cultura islamica provine din Orientul Mijlociu. in ceea ce priveste arhipelagurile "creole" (Mascarene si Seychelles), ocupate foarte tirziu de om (secolele al XVII-lea - al XVIII-lea), limba'ce le caracterizeaza, apropiata de creola franceza din Caraibe, reflecta principalele componente ale populatiei lor initiale (colonisti francezi si sclavi africani).
' Oricum, acest tablou este rezultatul unei simplificari. in realitate, in afara de evidentele aporturi africane, se intilnesc in Madagascar influente musulmane globale sau localizate, directe sau venind dinspre India sau Indonezia.'La fel, influentele de origine indoneziana sint deosebit de importante pentru cultura materiala din Comore. Daca, intr-un astfel de cimp de cercetare, sint necesare comparatiile, ele nu trebuie limitate la anumite "culturi-mama", carora culturile studiate li s-ar "anexa" intr-un anume fel (Grottanelli).
Am putea spune chiar ca, in acest vast creuzet oceanic, aceleasi influente se pot manifesta aproape peste tot: desi Oceanul Indian nu ofera nici pe departe o veritabila unitate culturala, poate fi intilnit peste tot aici, in doze mai mari sau mai mici, in epoci sau in forme si asocieri diferite, acelasi ansamblu de ingrediente fundamental. De unde interesul, intr-un atare spatiu, de a trata retelele de raspindire a oamenilor si ideilor in aceeasi maniera pe care, pina nu demult, o practica Maurice Lombard pentru circulatia anumitor produse si practici culturale.
O abordare "generalizata", adaptata special cazului de care ne ocupam, permite o mai buna cunoastere a fenomenelor variate ce s-au derulat aici, ca si stabilirea logicii acestora, prin raportare la combinatia de legaturi oceanice si de discontinuitati de mediu, ansamblul functionind ca un soi de "laborator", in care etnologul descopera situatii de o varietate si o bogatie exceptional.
Sfi evocam in incheiere doua exemple de reminiscente diferentiale, observate in acest teritoriu : 1) in Insulele Comore, in ciuda patrunderii timpurii a islamului, sistemul de organizare sociala matriliniara, care, vreme de multe secole, a fost in vigoare pe coasta swahili; 2) tot in regiunea Comorelor, existenta unui calendar numeric, identic cu cel folosit in Persia in epoca ultimului suveran sasanid (secolul al VII-lea), abandonat de multa vreme in Orientul Mijlociu.
G. BOULINIER
. ASEMI, 1977, VIII, 3-4: Langues, cultures et societes de l'Ocean Indien; 1981, XII, 3-4: Islam et litteratures dans l'Archipel des Comores; 1983, XIV, 3-4: Influences arabopersanes dans l'Ocean Indien occidental. - DAMIR Ben Ali, BOULINIER G., OTTINO P., 1985, Traditions d'une lignee royale des Comores, L'Harmattan, Paris. - GUEUNIER N.J., 1985, La tradition du conte de langue malgache a Mayotte (Comores), These de Doctorat d'Etat, Universite de Paris VII, Paris. - KOTTAK C.P et al. (ed.), 1986, Madagascar: Society and
History, Carolina Academic Press, Durham. - OTTINO P. (ed.), 1984, Etudes sur l'Ocean Indien, Universite de la Reunion, Saint-Denis; 1986, L'etrangere intime. Essai d'anthropologie de la civilisation de l'ancien Madagascar, Editions des Archives Contemporaines, Paris. - RAISON--JOURDE F. (ed.), 1983, Les souverains de Madagascar. L'histoire royale et ses resurgences contemporaines, Karthala, Paris. - TIBBETTS G.R., 1971, Arab Navigation in the Indian Ocean before the Coming of the Portuguese, Royal Asiatic Society, Londra.
OLANDA. Antropologia olandeza
Aparitia antropologiei olandeze se inscrie in contextul colonial. Inca din 1741, guvernatorul Indoneziei observa ca intelegerea limbii si a obiceiurilor locale este indispensabila pentru administratorii coloniali in serviciu. A fost totusi nevoie de un secol pentru a fi inaugurat, initial la Scoala Politehnica din Delft, mai apoi sub egida Universitatii de Stat din Leiden, un curs rezervat ofiterilor coloniali. Acesta includea studierea limbii javaneze, a dreptului islamic si cutumiar, propunind si studiul etnografiei indoneziene. Tot la Leiden a fost creata, in 1877, prima catedra de antropologie, avindu-l ca titular pe P.J. Veth (1814-1895). Universitatea din Amsterdam i-a urmat exemplul in 1907. S.R. Steinmetz (1862-1940), cel care a tinut aici primele cursuri, era un reprezentant tipic al scolii evolutioniste. Teza lui avea ca obiect evolutia formelor de pedeapsa. Cercetarile sale, ca si cele ale elevilor sai, adoptau o perspectiva explicit comparatista: era vorba de formularea, pe baza unor date descriptive minutios adunate, a legilor generale cu valabilitate universal (Nieboer, 1900).
Totusi, antropologia olandeza nu a inceput sa se dezvolte cu adevarat decit o data cu numirea la Universitatea din Leiden, in 1922, a lui J.P.B. de Josselin de Jong (1886-1964). De formatie lingvist, Josselin de Jong a emis ipoteza conform careia caracterul structurat al limbajului poate fi aplicat sistemului culturii in ansamblu. Avem de-a face deci cu un structuralist avant la lettre, asa cum au fost si discipolii lui. Fenomene precum organizarea dualista, filiatia biliniara sau chiar caracteristicile structural ale aliantelor disimetrice i-au preocupat inca din anii '20. Astfel, in 1935, Van Wouden evidentia implicatiile casatoriei intre veri incrucisati matrilaterali (Josselin de Jong, 1977).
Universitatea de Stat din Utrecht a creat la rindul ei, in 1925, o catedra de antropologie destinata formarii de administratori coloniali, intr-un spirit insa foarte diferit de cel ce prevala la Leiden. Accentul se punea pe contrabalansarea ideilor progresiste privitoare la independenta popoarelor Indoneziei, despre care exista temerea ca ar stirbi convingerile colonialiste ale tuturor celor care urmau cursurile de antropologie la Leiden.
Inaintea celui de-al doilea razboi mondial, studierea antropologiei nu presupunea nici un fel de pregatire pentru munca de teren si nici nu era sanctionata printr-o diploma de specialitate. La Leiden, ca si la Utrecht, chiar daca se puteau dobindi cunostinte etnografice solide si se puteau sustine teze, scopul era de fapt pregatirea pentru meseria de administrator colonial; la Amsterdam, antropologia era tratata ca o ramura a geografiei. Independenta Indoneziei, cucerita in 1949, trebuia in mod inevi-tabil sa transforme situatia universitara a antropologiei. De acum inainte ea nu mai avea ca obiect ameliorarea cunostintelor functionarilor coloniali. Antropologia s-a divi-zat atunci in doua parti: fosta Volkenkunde a dat nastere antropologiei culturale, in timp ce se crea o sociologie "neoccidentala" radical noua. Aceasta din urma avea functia de a aplica cunostintele disponibile despre societatile tropicale la elaborarea unor programe de dezvoltare. Intr-un fel, aceasta sociologie neoccidentala a umplut o lacuna epistemologica. Antropologii din acea vreme nu erau interesati de problemele dezvoltarii lumii a treia, iar sociologii, la rindul lor, nu erau interesati decit de Tarile de Jos. Relativ clara la inceputul anilor '50, distinctia dintre antropologia cultural*! si sociologia neoccidentala s-a atenuat progresiv (Kloos, 1989).
In prezent, cinci universitati propun programe complete de antropologie, iar doua includ in programa lor elemente de antropologie specializata. Numarul profesorilor este relativ
mare (intre 10 si 20 pentru fiecare departament universitar), la fel si cel al absolventilor (aproximativ 200 de diplome pentru fiecare universitate). Antropologii culturali si sociologii "neoccidentali" sint reuniti in Asociatia Olandeza de Sociologie si Antropologie (NSAV), precum si in numeroase asociatii legate de teme de cercetare specifice.
Antropologia olandeza contemporanfi se caracterizeaza mai ales prin mondializarea terenurilor de ancheta. Daca Indonezia a fost principalul spatiu de cercetare etnografica pina la cel de-al razboi mondial, incepind cu 1945 etnologii se raspindesc pe toate cele cinci continente (Kloos, Claessen, 1981). Fiecarei arii culturale tinde sa-i corespunda o asociatie de cercetatori, ce cuprinde, pe linga etnologi, si istorici, lingvisti, arheologi, economisti. In acelasi timp, antropologia olandeza privilegiaza munca de'teren: marea majoritate a tezelor se bazeaza pe anchete de teren. O a treia caracteristica a antropo-logiei olandeze este pluralitatea referintelor teoretice. Abordarea de tip functionalist, legata de importanta acordata culegerii datelor, este cea mai raspindita; ea este mai degraba eclectica decit dogmatica, mai mult prudenta decit novatoare. Totusi, ea coexista cu orientari mai transante, cum ar fi traditia structuralist inaugurata la Leiden de catre Josselin de Jong, sau abordarea asa-zis tranzactionala aparuta in anii '60 (Boissevain, 1974). Ceva mai tirziu, numerosi antropologi s-au indreptat catre antropologia istorica: munca de teren se imbina, in Olanda si in tarile studiate, cu cercetari de arhiva. Anii '70 au fost martori ai ascensiunii antropologiei feministe ce reprezinta probabil tendinta cea mai novatoare a antropologiei olandeze in acest moment (Schrijvers, 1985). Ultima caracteristica a antropologiei olandeze este strinsa legatura cu organizatiile guvernamentale de dezvoltare si cu cele non-guvernamentale, ceea ce nu ne impiedica sa fim surprinsi de faptul ca' antropologia aplicata nu s-a constituit pina acum ca disciplina aparte.
P. KLOOS
. BOISSEVAIN J., 1974, Friends of Friends, Basil Blackwell, Oxford. - JOSSELIN DE JONG, P.E. (ed.), 1977, Structural Anthropology in the Netherlands, M. Nijhoff, Haga. -KLOOS P., H.J.M. CLAESSEN (ed.), 1975, Current Anthropology in the Netherlands, NSAV, Rotterdam; 1981, Current Issues in Anthropology: The Netherlands, NSAV, Rotterdam. -KLOOS P., 1989, "The Sociology of Non-Western Societies", in Netherlands Journal of the Social Sciences, 25 (1): 40-50. - SCHRIJVERS J., 1985, Mothers for Life. Motherhood and Marginalization in the North Central Province of Sri Lanka, Eburon, Delft. - VAN WOUDEN F.A.E., 1968, Types of Social Structure in Eastern Indonesia, M. Nijhoff, Haga (1935). -NIEBOER H.J., 1900, Slavery as an Industrial System, M. Nijhoff, Haga.
OLARIT
Acest termen, ca si acela de "ceramica", denumeste atit o complexa activitate tehnica, cit si produsele, foarte diversificate, care rezulta'din aceasta. Acestea din urma constituie, pentru ultimii 8-9.000 de ani ai istoriei societatilor umane, documente de o exceptional bogatie: de la aparitia ei in Mediterana orientala si in toate spatiile in care este prezenta astazi (adica aproape in intreaga lume), ceramica ocupa un loc de cinste printre dotarile domestice; fragila si, deci, frecvent reinnoita, ea e, chiar in starea fragmentara in care se gaseste in siturile arheologice, aproape indestructibila; in fine, lucrul cel mai important de spus despre ceramica este acela ca ea ofera o multime de indicii despre calitatile functional si estetice care au dus la producerea sa. in acest fel putem descoperi informatii nu doar despre mijloacele tehnice stapinite intr-o anumita epoca, ci si despre maniera in care aceste mijloace au fost puse in practica pentru un caz determinat, ca si despre locul rezervat acestei activitati si actorilor ei in cadrul unei societati date. '
In aceasta privinta, se pot cita citeva exemple extreme: umila munca domestica a femeilor din Maghreb sau Amazonia care realizeaza, o data pe an, ustensilele necesare pentru refacerea veselei descompletate; crearea de piese-unicat de catre un artist ceramist considerat, in Japonia, "patrimoniu national in viata"; productia de serie a
artizanilor sau a muncitorilor industriali, productie ce furnizeaza, in vederea profitului, cani si oale unei clientele anonime din pietele urbane.
Si' unii si ceilalti folosesc acelasi material, argila, urmind un lant operatoriu ce cuprinde aceleasi mari faze: alegerea si pregatirea materiei prime pentru a o aduce la gradul optim de plasticitate, modelare, tratament(e) superficial(e), apoi transformare prin coacere intr-un material nou, "lut ars" sau ceramica. Fiecare dintre aceste faze ofera un evantai de posibilitati, a caror combinare da stilul fiecarei productii ceramice.
Marea diversitate mineralogica a argilelor face ca acestea sa nu se preteze in mod egal la toate modalitatile de a practica olaritul, aceasta mai ales din pricina capacitatilor lor aproape opuse de a suporta modelarea sau temperaturile ridicate fara a se deforma. De altfel, orice argila trebuie transformata intr-o pasta omogena pentru a i se putea da o forma, prin curatare, amestecare, framintare repetata; adeseori sint adaugate elemente destinate sa reduca prea marea elasticitate naturala, elemente numite degresanti, a caror identificare poate fi un indicator pretios pentru arheologi.
Oricare ar fi nivelul echipamentului tehnic, in modelarea obiectelor ceramice importanta principala o au miinile : ele singure, sau ajutate de unelte sumare in vederea modelarii (prin scobirea si subtierea progresiva a unei mase de argila sau prin ansamblarea unor bastonase de argila, bine lipite intre ele), miinile ce preseaza o coca pastoasa pe un tipar sau inauntrul acestuia, miinile care lucreaza un "aluat", pentru a-l alungi, scobi, subtia, contura prin presare, in timp ce-l rotesc rapid pe un platou rotund. Roata este pe drept cuvint considerata a fi un progres decisiv in fabricarea ceramicii, nu atit pentru calitatea produselor, cit pentru cresterea ritmului de productie. Imensa bogatie a formelor, fie ele modelate sau produse dupa tipare, din ceramica americana precolumbiana e un exemplu util in aceasta privinta.
Printre tratamentele superficial care amelioreaza aspectul ceramicii, unele au ca scop, uneori explicit, sa reduca porozitatea lutului atunci cind coacerea nu e suficienta: aplicarea unui strat fin de engob, slefuirea care face lutul sa straluceasca prin tasarea stratului superficial, afumarea care poate interveni dupa ardere.
Etapa arderii este cea care diferentiaza cel mai mult atit aspectul exterior, cit si calitatile functional ale tipurilor de ceramica, de la oalele de pamint de-abia consolidate si pina la produsele impermeabilizate prin vitrificarea de suprafata (ceramica smaltuita, faiantata) sau de profunzime (gresie, portelan). Ceramica existfi din momentul in care argila a inceput sa fie arsa, adica supusfi unei temperaturi potrivite pentru a nu mai putea reveni la starea plastica, o temperatura de cel putin 500 de grade, usor de obtinut prin foc deschis, in care piesele ce trebuie arse sint in contact direct cu combustibilul. Chiar si in acest caz, anumite aspecte, mai ales aeratia, pot oferi un anumit control al comportamentului focului. In cuptoare, vasele sint separate de o vatra in care focul poate fi controlat si intretinut pina la obtinerea temperaturilor ridicate (de ordinul a 1.500 C in cuptoarele per'formante pentru portelan dur).
Ceramica smaltuita (smaltul fiind o pelicul'a de sticla formata in timpul arderii) a aparut pe la inceputul erei noastre, atit in Orientul Apropiat, cit si in China, unde arta ceramica, prin gresii si portelanuri, capatase un avint considerabil. In Occident, ceramica smaltuita si gresia ajung abia in evul mediu tirziu, in vreme ce lumea islamica adusese genul faiantei la perfectiune intre secolele al X-lea si al XVI-lea.
Dupa cum am spus mai sus, olaritul nu constituie intotdeauna o meserie specializata, insa a fost si a si ramas in citeva societati una din indatoririle domestice normale ale femeilor. Ca activitate specializata, ea este de multe ori tot o ocupatie feminina: exemplul clasic este oferit de o mare parte a Africii, unde aceasta munca revine femeilor cu o anumita descendenta, uneori aceeasi ca cea a fierarilor, exemplu caruia i se adauga productia actuala din majoritatea regiunilor americane, ca si diverse exemple din lumea malaieziana, din Madagascar si Indonezia, ca si din Filipine si insulele Fiji, locuri in care olaresele produc fie in vederea schimburilor desfasurate in circuitele de proxi-mitate, fie in vederea unui comert uneori gestionat in intregime de ele. Atit in Europa, cit si in America de Nord si in Orientul Apropiat sau Indepartat, marile artizanate
specializate sint masculine, chiar daca, uneori, este utilizata accesoriu mina de lucru feminina si in ciuda faptului ca exista numeroase cazuri de coexistent, cazuri in care produse diferite de artizanat, masculine si feminine, impart aceleasi piete (mai ales in regiunile mediteraneene: Africa de Nord,' Spania, Cipru, Liban etc.). '
H. BALFET
. BALFET H., FAUVET-BETHELOT M.-F, MONZON S., 1983, Pour la nationalisation de la description des poteries, CNRS, Paris. - CUOMO DI CAPRIO N., 1982, Ceramica rustica tradizionale in Puglia, Congedo Editore. - DROST D., 1967, Tbpferei in Afrika, Akademie--Verlag, Berlin. - MATSON FR. (ed.), 1965, Ceramics and Man, Viking Fund Publications in Anthropology, New York. - RICE P.M., 1987, Pottery Analysis, a Source Book, University Chicago Press, Chicago. - SHEPARD A.O., 1956, Ceramics for the Archaeologist, Carnegie Institution, Washington. - VAN DER LEEUW S.E., PRITCHARD A.C. (ed.), 1984, The Many Dimensions of Pottery, Ceramics in Archaeology and Anthropology, Universiteit, Amsterdam.
ONOARE
incepind cu anii '60, sub impulsul cercetarilor novatoare intreprinse de J.G. Peristiany (1965) si J. Pitt-Rivers (in Peristiany, 1965), notiunea de "onoare" ocupa un loc central in studiile antropologice anglo-saxone consacrate bazinului mediteranean. Aceasta notiune este, in fapt, un instrument pretios pentru a compara intre ele diferitele societati din regiune. Dar ambiguitatea continutului sau a ridicat probleme, in masura in care s-a putut crede ca ea acopera si alte notiuni presupus constitutive: castitate, curaj, razbunare, ospitalitate, protectie, generozitate, clementa, masura, noblete si prestigiu. Acesti termeni traseaza conturul unui cimp semantic, fara insa a mai permite si identificarea unui concept local sau definirea unei notiuni antropologice. ' In lipsa unui consens asupra continutului conceptului de "onoare", discutiile se poarta in jurul functiei valorilor care'ii sint asociate. Onoarea a fost abordatfi ca un ideal egalitarist (Pitt-Rivers, 1977), ca un principiu egalitar fara vreo legatura cu puterea economica (Lison-Tolosana, 1983) sau politica; tine de o etica a integritatii, a nobletei trupului si sufletului (Campbell, 1964). Pentru J. Davis (1977) si I. Cutileiro (1971), onoarea este, dimpotriva, strins legata de bogatie si apare chiar ca unul dintre factorii ierarhizarii sociale. In societatea kabila, P. Bourdieu (in Peristiany, 1965) arata in ce masura miza onoarei poate contrazice idealul egalitar. Onoarea ii apare lui J. Schneider (in Kayser, 1986) ca tinind de o ideologie de aparare a patrimoniului in societatile fara stat.
Ca urmare, in cele mai multe dintre cercetarile consacrate societatilor mediteraneene, problematica onoarei a fost legata constant de alte problematici existente. Ca urmare, onoarea a fost studiata in contextul clientelismului (Blok, 1974; Schneider, 1976; White, 1980), a fost apropiata de baraka, "binecuvintarea divina", care se manifesta prin fapte miraculoase (Jamous, 1981), s-a analizat rolul jucat de onoare in sistemele de vendeta ce se dezvolta ca substitute pentru alte forme de institutii civile (Black-Michaud, 1975).
In fapt, in jurul Mediteranei, onoarea unui grup familial depinde de o stare de echilibru intre puritatea genealogica a singelui, pe de o parte, si consideratia numelui, pe de alta. In interiorul grupului, totul este pus in practica pentru a asigura acest echilibru; ambele sexe se ingrijesc ca faptele celuilalt sa fie savirsite in respectul cel mai deplin al traditiilor: barbatii vegheaza la respectarea modestiei sexuale a femeilor, pentru ca puritatea genealogiei lor sa nu fie alterata, iar femeile isi incita barbatii sa nu lase ca renumele lor sa fie atins. Pierderea onoarei genereaza'"rusinea" (shame); grupul poate fi astfel constrins sa restabileasca, intr-un interval de timp limitat - prin forta sau prin viclesug -, echilibrul pierdut. In societatile musulmane, aceasta preocu-pare a grupului de'a-si mentine echilibrul statutar se manifesta chiar si atunci cind unul dintre membrii se casatoreste cu cineva din afara. In acest caz, dreptul islamic hanefit preconizeaza paritatea (kafa'a) sotilor - adica a sotului si a viitorului sau
socru - cu privire la chestiuni precum conditia (libera), nasterea, reputatia, confesiunea, profesia si, mai ales, patrimoniul. Asadar,' motivatiile si strategiile sociale legate de onoare ajung sa se transforme in reguli juridice. '
M.P. di BELLA
. BLACK-MICHAUD J., 1975, Cohesive Force. Feud in the Mediterranean and the Middle East, Blackwell, Oxford. - BLOK A., 1974, The Mafia of a Sicilian Village, 1860-1960, Blackwell, Oxford. - CAMPBELL J.K., 1964, Honour, Family and Patronage: A Study of Institutions and Moral Values in a Greek Mountain Community, Oxford University Press, Oxford. - CUTILEIRO I., 1971, A Portuguese Rural Society, Clarendon Press, Oxford. -DAVIS J., 1977, People of the Mediterranean. An Essay in Comparative Social Anthropology, Routledge & Kegan Paul, Londra. - JAMOUS R., 1981, Honneur et baraka. Les structures sociales traditionelles dans le Rif, Cambridge University Press - Editions de la Maison des Sciences de l'Homme, Cambridge - Paris. - KAYSER B. (texte reunite de), 1986, Les societes rurales de la Mediterranee. Un recueil de textes anthropologiques anglo-americains, Edisud, Aix-en-Provence. - LISON-TOLOSANA C, 1983, Belmonte de los Caballeros. Anthropology and History in an Aragonese Community, Princeton University Press, Princeton. -PREISTIANY J.G. (ed.), 1965, Honour and Shame. The Values of Mediterranean Society, Weidenfeld & Nicolson, Londra. - PITT-RIVERS J., 1977, The Fate of Sichem or the Politics of Sex. Essays in the Anthropology of the Mediterranean, Cambridge University Press, Cambridge (trad. fr. Anthropologie de l'honeur. La mesaventure de Sichem, Le Sycomore, Paris, 1983). -SCHNEIDER J., SCHNEIDER P., 1976, Culture and Political Economy in Western Sicily, Academic Press, New York. - WHITE C, 1980, Patrons and Partisans. A Study of Politics in Two Southern Italian Comuni, Cambridge University Press, Cambridge.
ORGANIZARE DUALISTA
Evolutionistii considerau ca toate sistemele de rudenie primitive" derivau dintr-un model'antic de clan ce opunea doua jumatati exogame, structura pe care ei o numeau "organizare dualista". Criticind aceasta conceptie, C. Levi-Strauss se va elibera de cautarea zadarnica a originilor institutiei si de'raporturile ei de antecedents sau de consecventa cu un tip de nomenclatura a termenilor de rudenie numit sistem clasi-ficator si cu casatoria dintre veri incrucisati (1949), pentru a o defini ca "un sistem in care membrii comunitatii [] sint impartiti in doua grupuri ce intretin relatii complexe, mergind de la ostilitatea declarata pin& la o foarte strinsa intimitate"' (ibid. : 87). Semnalind faptul ca jumatatile, departe de a fi intotdeauna exogame, nu joaca adesea nici un rol in alianta casatoriei, precum si faptul ca cel mai adesea casatoria dintre veri este prezenta acolo unde organizarea dualista este necunoscuta, Levi-Strauss vede in aceste fapte codificarea unui principiu de reciprocitate, care depaseste cu mult simpla functie de reglare a aliantei matrimoniale: dualismul este deci un sistem de repre-zentare. Levi-Strauss va opera ulterior o distinctie intre modelele dualiste constiente si structura subiacenta care le poate contrazice, pe de o parte (1958), iar pe de al'ta parte, intre structurile dualiste diametrale, simetrice, egalitare si statice si structurile concentrice, asimetrice, ierarhizate si dinamice, animate de un ternarism implicit. D. Maybury-Lewis (1960) ii reproseaza lui Levi-Strauss faptul ca a confundat organizarea dualista, legata de aspectul spatial al relatiilor dintre doua grupuri (model diametral), cu dualismul ca simbol al relatiei dintre societate si lumea non-sociala (model concentric). Etnografia actuala, mai'ales americanista, a preferat sa puna in evidenta dualismele de diferite niveluri, care afecteaza impreuna sau separat socialul si cosmologicul (Maybury-Lewis, 1979 ; Overing Kaplan, 1984); ea a confirmat totodata necesitatea de a disocia sistemele matrimoniale elementare si simetrice cu nomen-clatura bipartita, care ignora foarte adesea diviziunile si functioneaza in filiatie nediferentiata, de organizarea dualista sociala si rituala, ce poate fi insotita de structuri semicomp'lexe de rudenie, cum este cazul populatiilor ge si bororo din America de Sud.
S. DREYFUS
. HORNBORG A., 1988, Dualism and Hierarchy in Lowland South America. Trajectories of Indigenous Social Organization, Acta Universitatis Upsaliensis, Uppsala. - LEVI-STRAUSS C, 1949, Les structures elementaires de la parente, PUF, Paris; 1958, "Les structures sociales dans le Bresil central et oriental", in Anthropologie structurale, Plon, Paris; 1958, "Les organisations dualistes existent-elles?", in Anthropologie structurale, Plon, Paris. -MAYBURY-LEWIS D., 1960, "The Analysis of Dual Organizations: A Methodological Critique", in Bijdragen tot de Taal-, Land- en Volkenkunde, 116 : 17-44; 1979, (ed.) Dialectical Societies. The Ge and the Bororo of Central Brazil, Harvard University Press, Cambridge - Londra. -OVERING KAPLAN J., 1984, "Dualism as an Expression of Difference and Danger : Marriage Exchange and Reciprocity among the Piaroa of Venezuela", in K.M. Kensinger (ed.), Marriage Practices in Lowland South America, University of Illinois Press, Urbana - Chicago.
► Aliantd.
ORGANIZARE SOCIALA
intr-o acceptie eliberata astazi de orice presupozitie naturalista, notiunea de "organizare sociala" trimite la proprietatea de diferentiere interna caracteristica societatilor umane. O societate este organizata in masura in care nu este o simpla colectie de indivizi si daca pot fi distinse in interiorul ei unitati sociale mai mult sau mai putin permanente, mai mult sau mai putin institutionalizate, care intretin relatii supuse unei anumite conventii structurale si'functionale in acelasi timp. Inteles in acest sens, studiul organizarii sociale'este un capitol obligatoriu pentru orice monografie etnologica. Ar fi de analizat aici, pentru fiecare nivel observabil de organizare (familie, inrudire, teritoriu etc.), diferitele unitati sociale identificabile (grupuri domestice, grupuri de filiatie, comu-nitati satesti etc.), principiile de apartenenta (consangvinitate, rezidenta etc.) sau de recrutare (virsta, rang, activitate profesionala etc.) pe care acestea sint intemeiate, raporturile existente intre ele (solidaritate, complementaritate, opozitie, ierarhie etc.), ca si maniera in care fiecare, in relatie cu celelalte, participa la activitatea sociala in intregul ei. Aceasta notiune este inca foarte adesea confundata cu cea de "structura" (in sensul empiric al termenului) sau cu cea de "sistem social". In majoritatea societatilor studiate in mod traditional de etnologi, organizarea sociala este strins legata de sistemul de inrudire si de schimburile matrimoniale.
Notiunea de "organizare sociala" nu s-a limitat intotdeauna la sensul descriptiv care prevaleaza astazi. Introducerea acestui termen in vocabularul antropologic, alaturi de termenii de "structura" si "functie" care-i sint istoriceste asociati, demonstreaza atractia exercitata de modelul organicist asupra stiintelor sociale. Ca si cea a organismelor vii in general, organizarea societatii se va supune legilor de functionare si de evolutie. Nu este imposibil sa clasificam societatile dupa gradul de complexitate al organiza'rii lor. Pentru E. Durkheim (1893), de pilda, "solidaritatea mecanica", specifica societatilor cu organizare segmental, se opune "solidaritatii organice", prezenta in societatile moderne in care predomina diviziunea sociala a muncii.
Utilizarea notiunii de "organizare sociala" de catre scoala antropologica britanica, in special de catre A.R. Radcliffe-Brown (1952), se datoreaza unei conceptii partial natu-raliste despre starea societatii. Aceasta notiune joaca aici un rol central, 'deoarece serveste drept suport conceptual unui punct de vedere analitic asupra faptelor sociale, ca si unei delimitari in cimpul antropologiei. Punctul de vedere analitic poate fi numit "substantialist" (L. Dumont). Spre deosebire de punctul de vedere structuralist, atentia se indreapta spre grupurile sociale si spre dispunerea ordonata ce le caracterizeaza. Fie ca aceasta dispunere este una structural (definita de Radcliffe-Brown ca sistem al pozitiilor sociale), fie ca ea tine de organizare in sensul strict al acesteia (inteleasa ca sistem al activitatilor sociale asa cum sint ele administrate de pozitia indivizilor si a grupurilor in cadrul structurii), viata sociala e conceputa ca un edificiu ale carui diverse componente sint solidare unele cu altele. Distinctia introdusa ulterior de R. Firth (1951) intre "structura" si "organizare", distinctie care se bazeaza pe observatia ca prima ar fi
mai putin permeabila actiunii timpului decit cea de-a doua, nu modifica in mod sensibil acest punct de vedere. Organizarea sociala este un ansamblu de fapte pe care observatia este capabila sa le analizeze.
Scoala britanica a introdus si organizarea sociala in domeniul specific de studiu al antropologiei, mai ales dintr-o ratiune "sociala". Un reprezentant al antropologiei culturale americane, G.P. Murdock, ii va reprosa acest lucru in cadrul unei celebre polemici (1951). Expediind pe planul doi faptele de cultura, aceasta delimitare a dome-niului antropologiei tinde sa le inchida pe acestea din urma in limitele unei sociologii comparative. Tocmai "banalizarea" conceptual a notiunii de "organizare sociala", adusa de structuralism la rang de categorie descriptiva (organizarea sociala furnizeaza etno-logului elementele realitatii empirice destinate sa figureze in structura), ii va permite antropologiei sa-si duca mai departe proiectul comparativ.
G. LENCLUD
. DURKHEIM E., 1893, De la division du travail social, Alcan, Paris. - FIRTH R., 1951, Elements of Social Organization, Watts, Londra. - MURDOCK G.P., 1951, "British Social Anthropology", in American Anthropologist, 53 (4: 1): 465-489. - RADCLIFFE-BROWN A.R., 1952, Structure and Function in Primitive Society, Cohen & West, Londra (trad. fr. Structure et fonction dans la societe primitive, Editions de Minuit, Paris, 1968).
ORIENTALISTICA SI ANTROPOLOGIE
Orientalistica si antropologia isi intemeiaza partial identitatea pe distinctia dintre societatile ce impartasesc traditia cartii si popoarele ce nu cunosc scrierea.' Orientalistica are ca obiect studiul - studiu ce-si imprumuta metodele din discipline diverse (arheologie, istorie, psihologie, hermeneutica, studiul artei etc.) - marilor civilizatii asiatice, indoneziene si nord-africane. In dorinta ei de a colabora cu antropologia, care studiaza aceleasi civilizatii, orientalistica intretine cu aceasta disciplina relatii fluctuante si adesea nu foarte clar'definite. Aflindu-se in posesia unui proiect globalizant, avind referinta istorica si evaluind civilizatiile in functie de criteriile normative ale unui "clasicism" care le exprima esenta, orientalistica intretine in acelasi timp cu antropologia si relatii de antagonism, uneori exprimate in rivalitati academice. Aceasta relatie a orientalisticii cu istoria justifica printre altele si faptul ca' putem vorbi mai degraba de orientalistici decit de orientalistica. Disciplinele 'desemnate astfel - sinologia, indologia, islamologia etc. - au cunoscut intr-adevar destine divergente, datorate unor motive diferite ce tin atit de posibile interferente - exista si "orientalistici" literare, este-tice etc. -, cft si de natura si statutul datelor textuale pe baza carora ele sint construite.
Studiile biblice ocupa din acest punct de vedere un loc fundamental. La inceputul secolului al XIX-lea, atit in traditia crestina, prin lucrarile germanului F. Schleiermacher, cit si in cea iudaica (L. Zunz), sint puse in aplicare noi metode de analiza a textelor ce alimenteaza dezbaterea asupra religiei (E. Renan). Aceste studii, uneori de o maniera directa - J. Wellhausen si I. Goldziher in Germania, W. Robertson Smith in Marea Britanie sint specialisti in studii biblice -, au contribuit la dezvoltarea islamologiei, care, in ciuda unui mai vechi interes, raminea inca limitata la studiul limbilor araba, turca si persana.
Studiile sinologice beneficiaza in Franta de o veche traditie, alimentata de Lettres edifiantes ale iezuitilor; inca din 1814, Abel Remusat ocupa catedra de limba si litera-tura chineza la College de France, dar cea mai remarcabila dezvoltare in domeniu o reprezinta studiile asupra Indiei de la inceputul secolului al XIX-lea, ca efect direct al expansiunii britanice prin East India Company. In 1784, la Calcutta, W. Jones fondeaza Asiatic Society of Bengal pentru promovarea studiului limbilor si al obiceiurilor populare si pentru o mai buna arbitrare a problemelor juridice cu care se confrunta noua admi-nistratie engleza. Traducerea si exegeza vechilor texte sanscrite incep si ele sa faca repede parte din invatamintul academic, in Marea Britanie, ca si in Franta (catedra de indologie a Universitatii din Paris, 1814) si Germania (Universitatea din Bonn, 1818).
De la infiintarea, in 1778, a Societatii Batave pentru Studiul Artelor si Stiintelor din Djakarta, a Ecole Francaise d'Extreme-Orient, in 1898, sau a Institut Francais din Damasc, in perioada interbelica, dezvoltarea orientalisticii urmeaza indeaproape harta si cronologia cuceririlor coloniale si a expansiunii imperiale a Rusiei, tara in care studiile budiste cunosc o inflorire foarte timpurie. Succesele initiale ale orientalisticii sint traduse si in plan institutional: in Franta, Societe Asiatique este fondata in 1823, iar Journal asiatique in 1824. In Londra anului 1823 ia fiinta Royal Asiatic Society, a carei publicatie apare pentru prima data in 1833. In 1842 si 1843 sint create societatile de orientalistica americana si, respectiv, germana. In 1873, Parisul gazduieste primul Congres de orientalistica. Era necesara o uriasa munca de descifrare, textele si limbile fiind considerate cheile de acces catre stiinta si'intelepciunea necunoscuta sau pierduta, o munca de colectare, catalogare, tra'ducere'si comentare a manuscriselor in vederea dezvoltarii studiului acestor civilizatii si culturi, studiu ce trebuia sa inceapa cu izvoa-rele scrisului. Aceasta intreprindere este inseparabila de dezvoltarea reflectiei filosofice, incepind cu Hegel si Schopenhauer si cu incercarile lui Nietzsche de a integra "Orientul" si "intelepciunea" lui in istoria universal; ea este ambigua, in masura in care impru-muta metodele hermeneuticii crestine, constituind astfel un discurs inzestrat cu o coerenta interna, dincolo de aplicatiile particulare la un anume obiect istoric. Aceasta "Renastere orientala" (R. Schwab, 1950) a putut astfel aparea ca un demers al Occidentului de a-si insusi zestrea intelectuala a Orientului (E. Said, 1980).
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, aceasta orientalistica triumfatoare se delimiteaza cu greu de o antropologie ce nu si-a constituit inca nici obiectul, nici metodele. Incepind cu J.J. Bachofen si pina la Robertson Smith, trecind prin J.F Mac Lennan si filologii germani, e dificil de facut distinctia intre ceea ce apartine tinerei traditii orientaliste si ceea ce trimite deja la antropologia pe cale de a se naste. Referinta comuna la evolutionism reuseste sa mascheze inca divergentele de stil si metoda ce vor iesi curind la iveala.
' Pe parcursul acestei perioade, limbile si religiile se impun ca dimensiuni prioritare intr-un domeniu de cercetare care, anexindu-si istoria, nu mai manifesta acelasi interes ca la inceput pentru studiul societatii. Filologia, si mai ales cea comparata, r'amine in miezul disciplinelor orientaliste. Identificarea unei unitati originare a semitilor si mai ales a indo-europenilor - notiunea de "familie indo-europeana" este utilizata pentru prima data in 1786 de catre W. Jones - conduce initial mai putin la ideea unei universalis antropologice si mai degraba la cea a unei "ierarhii a popoarelor". Lunga disputa dintre FM. Muller,' profesor german la Oxford, teoretician in domeniul filologiei comparate indo-europene, si A. Lang, elev al lui Tylor, care, la sfirsitul deceniului opt al secolului trecut, critica ideea degradarii limbii indo-europene originare si demonstra necesitatea unei abordari in termeni culturali, ilustreaza primele divergente radicale intre cele doua discipline.
Intemeindu-se pe cuvintul scris, orientalistica privilegiaza aspectul savant al cultu-rilor si atribuie faptului religios, caruia ii acorda mereu acelasi statut, o valoare universal explicativa a fenomenelor de civilizatie. Inscriindu-se la scoala eruditilor si a filologilor, orientalistica asaza pasiunea sa pentru texte deasupra observatiei. Norma tinde in mod progresiv sa p'revaleze asupra faptelor, iar preocuparile erudite 'deturneaza din ce in ce mai mult specialistul de la studiul "societatii", atribuind traditiei "clasice" un soi de puritate si permanent si neglijind efectele ce tin de diferentiere, de sincretism si de supravietuire, efecte ce constituie regula in cadrul configuratiilor regionale concrete. Analiza etnologica, intemeiata la sfirsitul secolului al XIX-lea, se vede degradata la rangul de disciplina auxiliara care se ma'rgineste la inventarierea practicilor magice si a superstitiilor. Cu totul semnificativ este exemplul etnologiei franceze din Africa de Nord. In afara de islamul importat, mitul unei unitati a limbii (nescrise) si culturii berbere, carora li se acorda astfel un statut "clasic", aceasta in cazul in care specialistii nu se refera la destinul crestin si roman spulberat de invaziile "arabe", va contribui lablocarea domeniului de studiu etnologic la frontierele tribale si la reminiscentele
religioase ale unui "Orient" maghrebian, imagine in care se conjuga romantismul si brutalitatea realitatii coloniale.
Ruptura este vizibila mai cu seama in domeniul religiei, in care au fost operate mutatiile epistemologice cele mai importante. Intemeietorii sociologiei religiilor, E. Durkheim, J.G. Frazer si Max Weber, au recunoscut contributia lui Robertson Smith, Wellhausen sau Goldziher,' ai caror continuatori si sint, intr-o oarecare masura, insa, de acum inainte, studiile sociologice si antropologice vor contribui cel mai mult la imbo-gatirea analizei marilor religii orientale. In domeniul religiei, ca si in altele, importanta scolii sociologice durkheimiene, si mai ales cea a lucrarilor lui M. Mauss, este decisiva in inversarea prioritatilor orientalisticii si, respectiv, ale antropologiei, reusind insa sa pastreze legatura dintre cele doua discipline.
Nu e mai putin adevarat faptul ca M. Mauss datoreaza ideea scrierii eseului sau despre sacrificiu (redactat impreuna cu H. Hubert) unora dintre cei mai mari orientalisti - Robertson Smith si indianistul S. Levi -, dupa cum la fel de reala este influenta exercitata de Mauss si sociologia durkheimiana atit asupra cercetarilor indianiste ale lui Levi, cit si asupra celor sinologice ale lui M. Granet, a carui lucrare Les danses et legendes de la Chine ancienne (1929) inaugureaza noi metode ale istoriografiei critice. Cei mai mari orientalisti vor putea fi de acum in stare sa practice filologia de teren (Monier-Williams, Wilson si Levi pentru India, Burton si Charles pentru Orientul Mijlociu), in vreme ce antropologii vor beneficia de sprijinul textelor, gratie colaborarii lor cu specialistii filologi (Mauss, P. Mus, L. Dumont). Metodele filologiei insesi se vor moderniza sub influenta cercetarilor antropologice si a celor de lingvistica istorica. Se impun noi perspective in domeniul studiilor semitice (M. Cohen, M. Rodison) si mai ales in cel al studiilor indo-europene. Studiile lui Dumezil asupra mitologiilor si cele ale lui Benveniste asupra institutiilor reasaza pe baze noi metoda comparativa, pun intr-o lumina noua, cea a perspectivei valorilor impartasite, preistoria diferitelor populatii, reevalueaza regulile de formare a acestor grupuri, ca si cele ale diferentierii lor cultural. Lingvistica comparata este autorizata astfel sa descrie formarea unei culturi si sa reconstituie evolutia unei ideologii.
Rezultatele antropologiei ultimelor decenii au contribuit la sublinierea faptului ca orientalistica, desi a imbogatit in mod indirect domeniul stiintelor sociale si a furnizat istoriei categorii euristice fundamental, pare sa nu fie interesata decit de lumi pe care le considers inchise, inzestrind societatile si culturile cu imaginea uniformitatii si a permanentei. Chiar daca azi stim ca intelegerea islamului nu se margineste doar la cunoasterea civilizatiei arabe clasice, ca hinduismul nu este doar brahmanic si ca lumea Chinei e imbogatitfi de variantele ei coreene si japoneze, multi orientalisti'se incapa-tineaza inca sa ignore rezultatele obtinute prin cercetarea etnologica a relatiilor de rudenie, a ritualurilor, a organizarii sociale, a miscarilor de populatie etc., fapte ce nu se lasa interpretate din perspectiva nobilei materii cuprinse in texte. Acest fapt i-a condus in trecut la a face din hermeneutica regula unei sociologii, asta cind nu cadeau in filologism - acea inclinatie de a trata cuvintele si textele ca si cum ele nu ar avea alta ratiune de a exista decit aceea de a se vedea decriptate de catre savanti (P. Bourdieu, in Moniot, 1976).
Ca o consecinta a acestor dezvoltari ale antropologiei, frontierele dintre discipline incep sa se modifice. Dupa Dumezil si Benveniste, studiile de indo-europenistica se inscriu din ce in ce mai mult in cadrul unei antropologii istorice ce si-a cistigat titlul de noblete concentrindu-se asupra Greciei antice. Sinologia capata' noi dimensiuni in privinta economiei politice prin E. Balazs, in domeniul etnolingvisticii si antropologiei tehnicilor prin A.G. Haudricourt, in vreme ce notiunea de lume noua "sinizata", datorata lui L. Vandermeersch, inaugureaza o geopolitica de inspiratie culturalista. Domeniul studiilor indianiste a fost marcat cu precadere de dezvoltarea cercetarilor antropologice si ridicarea lor la rang de stiinta savanta, rezervata pina in preajma celui de-al doilea razboi mondial orientalistilor, lucrarile lui L. Dumont despre rudenie si caste exercitind cea mai puternica influenta asupra acestor procese. In Franta, constituirea in cadrul
celei de a VI-a sectiuni a Ecole Pratique des Hautes Etudes (actualmente Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales) a unor laboratoare pluridisciplinare pentru fiecare arie culturala a dus aproape la anularea delimitarilor mostenite din trecut.
In alte domenii, precum cel al studiilor islamice si al societatilor musulmane, clivajul subzista inca, perpetuind diferentierea temelor si perspectivelor, fenomen omniprezent ce cuprinde doar citeva exceptii, din care cea mai notabila este cea reprezentata de lucrarile lui Rodinson despre istoria sociala a Orientului Mijlociu. In general, orga-nizarea universitara si institutiile specializate mentin inca distinctia intre doua traditii academice care-si revendica fiecare monopolul autoritatii stiintifice pentru a controla si decide clasificarea intelectuala ce trebuie aplicata domeniilor'unei stiinte.
J.-C. GALEY
. BARTHOLD V.V., 1947, La decouverte de l'Asie. Histoire de l'orientalisme en Europe et en Russie, Payot, Paris. - DIGARD J.-P, 1978, .Perspectives anthropologiques sur l'Islam", in Revue Franqaise de Sociologie, 91 (4): 497-523. - DUMONT L., La civilisation indienne et nous, Armand Colin, Paris. - GALEY J.-C., 1986, "Les angles de l'Inde", in Annales, E.S.C. (5): 969-99. - INDEN R.B., 1986, "Orientalist Construction of India", in Modern Asian Studies, 20, 3 : 401-446. - MONIOT H. (ed.), 1976, Le mal de voir: ethnologie et orientalisme politique et epistemologique, critique et autocritique, Union Generale des Editions, Paris (10/ 18). - MURR S., 1983, "Les conditions d'emergence du discours sur l'Inde en France au siecle des Lumieres", in Purusartha ; t. VII, Inde et Litteratures, 233-284. - RODINSON M., 1980, La fascination de l'islam, Maspero, Paris. - SAID E., 1978, L'orientalisme. L'Orient cree par l'Occident, Le Seuil, Paris. - SCHWAB R., 1950, La Renaissance orientale, Payot, Paris. -VANDERMEERSCH L., 1986, Le nouveau monde sinise, PUF, Paris.
ORIENTUL MIJLOCIU
in limba franceza, Moyen-Orient (Orientul Mijlociu) desemneaza acea parte a lumii musulmane care cuprinde tarile arabe din Asia, apoi Egiptul, Sudanul septentrional, precum si Turcia, Iranul, Afghanistanul si provincia occidental a Pakistanului (Baluchistan) (anglo-saxonul Middle East mai cuprinde si Africa de Nord). Din punct de vedere istoric, Orientul Mijlociu corespunde, general vorbind, teritoriului ocupat cu ocazia primei expansiuni islamice, condusa de Mahomed si cei patru califi, in perioada 622 (anul hegirei) - 661. Singura exceptie notabila este Turcia, a carei islamizare, inceputa de turcii selgiucizi in secolul al XI-lea, nu s-a incheiat decit o data cu cucerirea Constantinopolului de catre otomani, in 1453. Israelul reprezinta un caz particular in sens invers: pina la crearea acestuia, in 1948, si pina la puternica emigratie evreiasca ce a urmat, populatia Palestinei era majoritar araba si musulmana.
Populatia Orientului Mijlociu (la ora actuala aproape 200 de milioane de locuitori) este foarte eterogena din punct de vedere cultural. Are trei componente principale: arabi (40%), iranieni (30%) si turci (25%). Numai primele doua ansambluri sint autohtone. in secolul al VII-lea, expansiunea arabo-musulmana spre est va provoca islamizarea platoului iranian, dar nu si arabizarea acestuia. Mult mai tirziu, invaziile turcilor (secolul al XI-lea) si mongolilor (secolul al XIII-lea) ofera, din contra, un exemplu de islamizare si de implantare durabila a cuceritorilor aproape peste tot, in muntii si podisurile orientale. Dominatia otomana asupra bazinului Mediteranei (din secolul alXVI-lea si pina la primul razboi mondial, pe alocuri) a ramas superficiala. Spre deosebire de populatia din tarile arabe, cu o compozitie etnica relativ omogena - mai putin Irakul, unde se afla o importanta minoritate kurda (iranofona) -, popularea lumii turco-iraniene creeaza imaginea unui mozaic: majoritatii turce in Turcia, iraniene (persane) in Iran si tot iraniene (pashtuni) in Afghanistan, i se adauga un adevarat mozaic de enclave, uneori importante, de populatii iraniene (kurzi - peste 10 milioane, tadjici, baluchi), iraniene turcizate (azerii din nord-vestul Iranului, un sfert din populatia acestei tari), turce (turc-meni, cazaci, uzbeci), mongole (hazarii din Afghanistan) mai mult sau mai putin iranizate, si chiar indiene (brahui), fapt ce demonstreaza istoria atit de framintata a regiunii.
Leagan al monoteismelor, Orientul Mijlociu pastreaza si urmele vii ale unor forme religioase carora le-a servit drept cadru inca din antichitatea timpurie. Cea mai veche dintre religiile Orientului Mijlociu, zoroastrismul nu mai este reprezentat decit prin citeva grupuri de adepti din centrul Iranului, dar se bucura de o anumita consideratie printre musulmanii de aici, singurii din lume care il considers si astazi ca facind par'te dintre "religiile Cartii". Bastionul iudaismului este, evident, Israelul, dar in toate tarile Orientului Mijlociu exista comunitati evreiesti vechi si uneori importante numeric, stabilite in special in orase. Prezenta multor crestini,' mai ales in rindul populatiei arabe (8% in Egipt ca si in intreg Orientul Mijlociu, dar 20% in Siria si Irak si 40% in Liban), este cu siguranta una dintre trasaturile distinctive ale Orientul Mijlociu fata de Africa de Nord; dar crestinii sint impartiti in mai multe biserici, cu rituri si limbi liturgice proprii: riturile caldeene catolic si nestorian, sirian catolic si iacobit, maronit (in limbile siriaca si araba), riturile copte catolic si ortodox (in limbile copta si araba), riturile armene catolic si armean (in limba armeana), riturile grecesti catolic si ortodox (in limbile greaca si araba). Totusi, islamul domina pretutindeni, si mai ales islamul sunit, cu cele patru "rituri" (mazhab) ale sale: malekit (Egiptul Superior), hanefit (Turcia), hafeit (Yemen, Hedjaz, Egipt, Palestina) si hanbalit (Arabia) (in total, 130 de milioane de credinciosi). Urmeaza apoi islamul siit (50 de milioane de persoane), religia oficiala a Iranului de la 1500 incoace (ritul djafarit), dar ale carei secte sint prezente si in Irak (yezidisii), Yemen (zaiditii), Oman (kharedjitii), Liban si Siria (druzii, nosairii), Afganistan (ismaelitii) etc. Aceste diviziuni au aparut in cea mai mare parte datorita unor miscari politico-religioase comparabile celor care, de la kharedjism la khomeinism, trecind prin wahabism (Arabia) si mahdism (Sudan), au punctat cu regularitate istoria Orientului Mijlociu, contribuind astfel la realizarea configuratiei politice actuale a regiunii.
Toate aceste populatii sint repartizate - foarte inegal - pe o suprafata de aproape 8 milioane de km2. Regiunile cele mai populate (peste 40 de locuitori pe km2) sint zonele de litoral (litoralul Marii Negre, al Mediteranei, al Marii Caspice si Yemenul), precum si cimpiile aluvionare, inundate periodic, de pe valea Nilului si din Mesopotamia. Marginilor acestor regiuni si anumitor portiuni de relief din interior, inca echilibrate in privinta umiditatii solului (Anatolia, Kurdistan, Zagros, Alborz), le corespunde o zona cu populatie de o'densitate medie (10-40 de locuitori pe km2). Ansamblul, inca favorabil agriculturii, constituie "Cornul fertil" : este prin excelenta domeniul populatiilor seden-tare. Oriunde altundeva, adica in cea mai mare parte a Orientului Mijlociu, precipitatiile nu ating 300 mm pe an: aici se intind stepe si deserturi, singurii locuitori (sub 10 locuitori pe km2) fiind agricultorii din oaze si beduinii (arabi), crescatori de dromaderi (nomazii iranieni si turci, crescatori de cai si de camile, frecventeaza de preferinta zonele muntoase). '
Dincolo de aceasta prima constatare - a diversitatii - se impune o a doua - a unitatii culturale a Orientului Mijlociu - desigur nu imediat perceptibila, dar intr-adevar fundamentala. Unitatea rezulta din conjugarea a doua serii de factori: 1) Profunzimea istorica. Orientul Mijlociu este leaganul unor civilizatii foarte vechi (Egiptul faraonic, Mesopotamia antica si Persia antica, lumea elenistica, Bizantul), pe care islamul le-a distrus, dar s-a alimentat din ele, urmele lor raminind, in Orient, omniprezente. 2) Puterea integratoare a islamului. Asimilind si difuzind unele trasaturi ale civiliza-tiilor care l-au precedat, islamul a si inovat considerabil: "religie totalitara" (Rodinson), adica tinzind sa inglobeze sferele economicului, socialului si politicului, ca si pe cele ale religiosului, islamul a marcat cu o amprenta originala toate aspectele vietii popoarelor din Orientul Mijlociu. Unitatea Orientului Mijlociu este manifesta indeosebi prin sistemele tehnice (mai ales in agricultura si mestesuguri), funciare (administratiile comunitare, legate de cresterea vitelor sau'de irigatie) si sociale (organizarea patri-liniara si patriarhala, casatoria "araba" cu verisoara paralela patrilaterala), prin modul de dispunere a oraselor in jurul unui centru 'religios si comercial, dar mai ales prin gestionarea diferentelor, caracteristice Orientului Mijlociu si confirmate de islam, sub forma configuratiilor specifice, cind ierarhice (ca intre religiile Cartii), cind de sinteza
(fuziunea contributiilor arabe, persane si turcesti in civilizatia musulmana medievala), cind de opozitie complementary (articularea modurilor de viata citadin, rural sedentar si pastoral nomad; repartizarea "etajata" a etniilor arabe,' iraniene si turcesti pe munte etc.). Asadar exista intr-adevar, si inca de multa vreme - depasind particularita-tile regionale si/sau etnice -, o cultura si o identitate musulmana orientala, observabile, in grade diferite, inclusiv la nemusulmanii din Orientul Mijlociu.
Chiar daca foarte vechi, aceasta cultura si aceasta identitate nu sint, totusi, intan-gibile; fortele puternice ale schimbarii le afecteaza deopotriva. Cu toate ca prezenta si "chirurgia" coloniala s-au dovedit relativ mai discrete in Orientul Mijlociu decit in nordul Africii sau in sudul Asiei, Occidentul a exercitat, din secolul al XIX-lea, o anume fascinatie asupra elitelor orientale, care i-au preluat modelele politice si economice (Egiptul lui Muhamad Ali, Turcia lui Atatiirk sau Iranul lui Reza Sah, nationalismul si socialismul arab). Esecul acestor modele a consacrat popularitatea discursului islamist, care denunta Occidentul sub toate aspectele ("nici est, nici vest"). Conflictele ce sfisie Orientul Mijlociu la ora actuala (in Liban, Iran si Irak, in Afghanistan) apar, dincolo'de cauzele lor factuale, ca expresie extrema a acestui antagonism. Mai intervin si alte date: in trei decenii, populatia Orientului Mijlociu s-a dublat; dar mai ales, pentru prima oara, populatia urbana a devenit sau este pe cale de a deveni majoritara in aproape toate tarile din regiune. Acestui fapt istoric major ii datoreaza revolutia iranians din 1978-1979 de exemplu, unele dintre caracteristicile sale sociologice'dintre cele mai remarcabile.
Orientul Mijlociu ofera asadar antropologiei un domeniu de o bogatie imensa. Or, fapt destul de curios, antropologia nu s-a interesat decit foarte tirziu de aceasta zona, iar lucrarile referitoare la regiunea in discutie continua sa acuze, atit cantitativ, cit si calitativ, o intirziere considerabie fata de'cercetarile asupra altor terenuri. Putem distinge trei perioade: 1) pina la primul razboi mondial, cunoasterea popoarelor si culturilor din Orientul Mijlociu s-a facut aproape exclusiv prin intermediul povestirilor unor exploratori sau calatori, cu defectele obisnuite acestui tip de documente, dintre care unele reprezinta, totusi, pina in zilele noastre, surse de o valoare fara egal (Blunt, Burckhardt, Burton, Gobineau, Niebuhr, Palgrave, Vambery etc.); 2) prezenta coloniala din perioada interbelica se remarca prin cresterea numarului de lucrari mai sistematice si mai precise, dar care ramin in esenta descriptive, cum sint cele ale lui Doughty, A. Musil, de Philby, B. Thomas si, in Franta, R. Montagne si echipa de la Institut Francais din Damasc (Boucheman,' Charles etc.); 3) dupa razboi,'ultimii mari exploratori (Thesiger) cedeaza locul primilor antropologi demni de acest nume (Barth, 1961; Salim, 1962). Numai ca acestia vor ramine putini, mai ales in Franta. Relativa dizgratie in care se gaseste antropologia tine pe de'o parte de cauze conjuncturale (dificultati de acces pe teren datorita neincrederii orientalilor fata de o stiinta pe care ei o asociau cu spionajul si colonialismul), iar pe de alta, de cauze mai profunde: vestigiile unei etno-logii marcate de fascinatia "salbaticilor", dar mai cu seama concurenta unui orientalism mostenitor al unei trad'itii indelungate de eruditie si al unei sume'de achizitii incontestable. Pozitia dominanta a orientalismului a cantonat multa vreme, in Orientul Mijlociu, etnologia in studiul riturilor si credintelor populare, al aspectelor cotidiene ale vietii societatilor contemporane (rurale mai'ales), considerate reziduuri folclorice ale unor subiecte considerate a fi "nobile". Obligatia de a lupta pe doua fronturi a generat, in Franta mai ales (J. Berque, M. Rodinson), citeva sinteze intru totul remarcabile, dar care nu au atras suficient de mult atentia. In ciuda carentelor, rezultatele nu sint total neglijabile. Pentru a progresa - si to'cmai aceasta pune in practica noua generatie de cercetatori -, etnologia Orientului Mijlociu trebuie sa asimileze contri-butiile orientalismului, eliberindu-se totodata de propriile ei dificultati si dedicindu-se specificitatii zonale a problematicii pur antropologice.
J.-P. DIGARD
. BARTH F., 1961, Nomads of South Persia, the Basseri Tribe of the Khamseh Confederacy, Universitetes Etnografisk Museum, Oslo. - BERQUE J., 1957, Histoire sociale d'un village egyptien au XXe sicle, Mouton, Paris - Haga. - CHELHOD J., 1966, "L'Orient arabe, un secteur delaisse de l'ethnologie franfaise", in Objets et mondes, VI, 1: 31-48; 1971, Le droit dans la societe bedouine Recherches ethnologiques sur le 'orf ou droit coutumier des Bedouins Librairie Marcel Riviere, Paris. - CUISENIER J., 1975,Economie et parente, leurs affinites de structure dans le domaine turc et dans le domaine arabe, Mouton, Paris - Haga. - DIGARD J.-P, 1978, Perspectives anthropologiques sur l'islam", in Revue franqaise de sociologie, XIX, 4: 497-523; 1981, Techniques des nomades Baxtydri d'Iran, Cambridge University Press -Editions de la Maison des Sciences de l'Homme, Cambridge - Paris. - EICKELMAN D.F., 1981, The Middle East, an Anthropological Approach, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey. - GOKALP A., 1980, Tetes rouges et bouches noires, une confrerie tribale de l'Ouest anatolien, Societe d'Ethnographie, Paris. - RODINSON M., 1980, La fascination de l'islam, Maspero, Paris. - SALIM S.M., 1962, Marsh Dwellers of the Euphrates Delta, The Athlone Press, Londra. - SWEET L. (ed.), 1970, Peoples and Cultures of the Middle East, an Anthropological Reader, The Natural History Press, Garden City - New York. - WEEKES R.V., 1985, Muslim Peoples, a World Ethnographic Survey, Greenwood Press, Westport, Connecticut.
ORIGINEA ANTROPOLOGIEI
1. Antichitatea
Cuvintul este grecesc, dar recent: nimeni in antichitate nu se desemna pe sine ca antropolog (sau etnograf); in schimb, inteleasa in sens larg, ca studiu al alteritatii (a-i gindi pe ceilalti si pe tine insuti), antropologia era, in acea vreme, bine reprezentata. Inca de la Homer si Hesiod vor'fi fixate marile diviziuni initiale: intre animale si zei, omul e definit ca "mincator de piine" (agricultor, sacrificator de animale, destinat casatoriei si menit mortii). Ulise, din aceasta perspectiva primul antropolog, probeaza amintita paradigma strabatind teritorii indepartate, barbare sau de-a dreptul salbatice.
In secolul al VI-lea i.Cr., in cetatile Ioniei se faureau noi instrumente intelectuale. Historia, spiritul anchetei, rezumfi aceasta atitudine. Hecateu din Milet redacta o Periegesa, descriere a locurilor si a caracteristicilor acestora, a popoarelor si obiceiurilor lor. Herodot pare insa a fi eroul intemeietor, prin scrierile sale infatisindu-le grecilor o oglinda cu mai multe fatete si construind o reprezentare a lumii in care inversiunea si simetria joaca un rol deosebit de important. Calator curios, el rationeaza in termenii sistemelor culturale. Din perechea antinomica grec/barbar, el construieste o opozitie in primul rind politica: barbarul se supune unui rege, grecul locuieste in cetate si se supune legii (nomos).
In secolele ce urmeaza, opozitia rezista, insa din politica, diferentierea devine cultu-rala: grecitatea este mai intii o chestiune de educatie. Cetatea ramine orizontul de viata si gindire, insa intelectualii au tendinta de a o inconjura cu "ceilalti", de cele mai multe'ori creatii fictive, cu ajutorul carora ei inventeaza exotismul sau, intr-o maniera mai serioasa, se angajeaza in critica propriei lor societati prin punerea in discutie a propriei intelepciuni: e proslavita astfel superioritatea inteleptului oriental sau cea a "bunului salbatic". Pe teren, etnografia, raminind o stiinta greceasca, va fi de acum inainte scrisa la cererea si in beneficiul romanilor. Astfel vor proceda Polibiu si Posidoniu, in Spania si, respectiv, Galia. Ramine insa, pentru o vreme, deschisa intre-barea: unde trebuie plasati romanii, care nu sint nici greci, nici barbari ?
F. HARTOG
. HARTOG F., 1980, Le miroir d'Herodote, Essai sur la representation de l'autre, Gallimard, Paris; 1982, "Des lieux et des hommes", postfata la Homer, Odysee, trad. de P. Jaccottet, La Decouverte, Paris : 415-428. - MOMIGLIANO A., 1976, Alien Wisdom, Cambridge University Press Cambridge (trad fr Les limites de l'hellcnisation Sagesses barbares La Dccouverte Paris, , 1979). - TRUDINGER K., 1918, Studien zur Geschichte der griechisch-rbmischen Ethnographie, Basel.
2. Secolele al XVI-lea - al XVIII-lea
Mentiuni ale termenului "antropologie" pot fi reperate inca din secolul al XVI-lea: Magnus Hundt, Anthropologia de dominis dignitate, natura et proprietatitus, 1501; Galazzo Capella, Anthropologia, Venetia, 1533. Cercetarea fizica si cercetarea morala a omului se conjuga in aceste lucrari. Pe la 1580, Juan Huarte (Examen de ingenios para las scientias) arata corespondenta dintre facultati, temperamente si stiinte.
O data cu literatura de calatorie, cu problemele ridicate de diferitele tipuri de colonizare, de procedurile de convertire, se instituie comparatismul. Pluralitatea reli-giilor si a societatilor, pastrind o referinta la un universal uman, pune sub semnul intrebarii paradigma crestina a providentialismului. Pe aceasta linie se inscriu Montaigne cu Eseurile sale'(1580), apoi istorici precum Loys Le Roy (De la vicissitude ou variete des choses en l'univers, 1575) si La Popeliniere (Histoire des histoires, 1599).
Savantii se emancipeaza de ontologiile totalizante, de enciclopediile ce inscriau omul in s'cala naturae sau analogia entis. Exploratorii, geometrii, pictorii, inginerii inventeaza alte coordonate. Impotriva latinei bartolistilor, jargon de corporatie si secret al meseriei, juristii umanisti (Bodin, Pasquier, Du Rivail) sustin o metoda comparatista care datoreaza mult filologilor si include diverse discipline (litere si arte) in formarea unui jurist. Dreptul natural este o metoda comparatista (F. Vittoria, Razboiul cu indienii, 1539).
Problema universalitatii este una a rationalizarii practicilor, ca de exemplu in economia politica a lui Montchretien (1615). Masura omului nu mai e data de analogia dintre microcosmos si macrocosmos, ci de experienta variatiilor institutional istorice si locale. Diferenta fusese o realitate, ea devenea acum o problems. ' ' Liber-cugetatorii vor practica aceasta metoda comparatista (La Mothe Le Vayer, Neuf dialogues faits a limitation des Anciens, 1632). Insa interesul moralistilor se indreapta mai mult asupra codurilor nedeclarate, neinstitutionalizate, asupra mora-vurilor si pasiunilor, asupra a ceea ce in teologie constituie harul, iar in literatura spiritul.'Romanul, teatrul, dar si discutiile spirituale ne ofera lectii de antropologie.
Machiavelli distingea intre 'virtutile private si cele publice in functie de rolurile sociale (Principele, 1515). Balthazar Gracian realizeaza portrete si scrie un tratat de retorica (Agudeza y arte de ingenio, 1647) si un tratat despre intelepciunea curteanului (Oraculo manual y arte de prudencia, 1647). Dupa Conciliul de la Trento (1545), Ignatiu de Loyola si iezuitii raspund Reformei si drepturilor subiectivitatii private instituind o stiinta a lumii, cazuistica, variatiune antropologica ce neaga aplicabilitatea normelor universale la diversele conditii'sociale. Pluralitatea arbitrarului social este inca o imagine a harului si a vointei divine.
Moralistii integreaza in metoda lor de variatiune sufletul animalelor si popoarele altor lumi.' Semnele pasiunilor insotesc si traduc miscarile umorilor, iar fiecare pasiune se dovedeste a fi un dispozitiv aflat in relatie cu altele. Apar in acea vreme numeroase tratate asupra pasiunilor: Pierre Le Moyne, Gallerie de peintures morales (1640); Louis de l'Esclache, Philosophie morale, in cincizeci de tablouri; Jean-Francois Senault, L'usage des passions (1641); Cureau de La Chambre, L'art de connattre les hommes (1659).
Metoda iatromecanicistilor se transpune in articularea originala a caracterelor, conditiilor, situatiilor. In aceasta privinta, Etica lui Spinoza este, cel putin in cartile III si IV,'o antropologie, o antropologie careia Tractatus teologico-politicus (1670) ii ofera metoda. Les passions de l'ame a lui Descartes (1649) constituie o alta antropologie.
Daca antropologia este stiinta particularitatilor umane, ea se opune filosofiei carte-ziene a cogito-ului si provine din reductia acesteia. Cu toate acestea, ea nu se opune universalitatii dreptului natural si a ratiunii. Definirea naturii umane ca sistem de pasiuni si perspectivism nu constituie un studiu al figurilor istorice ale ratiunii (Hobbes, Despre natura umana, 1650 si De Homine, 1658). Exista de asemenea si un caracter universal al sensibilului atunci cind acesta este gindit ca un dat imediat si nu ca practica si istorie (Locke, Eseu asupra inteligentei umane, 1690). In schimb, am putea fi
tentati sa vedem in proiectul enciclopedic al lui Leibniz o antropologie, deoarece el studiaza totalitatea cunostintelor implicate, dar si implicite, in practici si tehnici: teorii intr-o anumita masura naturale.
Mai trebuie remarcat si faptul ca, in secolul al XVII-lea, sensul istoric al cuvintului "antropolog" corespunde antropomorfismului nostru. Absent din dictionarul lui Furetiere, termenul este intilnit cu acest sens la Leibniz (Discurs despre metafizica, 1686). Malebranche afirma : "sa umanizam totul" (Entretiens sur la metaphysique et la religion, 1688). Secta antropomorfistilor (Enciclopedia lui Diderot si d'Alembert, 1751; Dictionarul filosofic al lui Voltaire, 1764), preia in sensul lor propriu expresiile figurate pe care Sfintul Duh le intrebuinteaza in Scriptura pentru a fi pe masura inteligentei umane. In acelasi timp, si inca si mai des atestat, sensul anatomic si fizic al ant'ropologiei ne trimite catre o sectiune a stiintei economice: arta de a gestiona, de a economisi mijloa-cele in vederea atingerii scopurilor (Dictionarul lui Richelet, 1679).
Antropologia este astfel un tratat asupra omului ca fiinta vie sau chiar o antropo-grafie : Enciclopedia citeaza operele lui Jean Riolan (Paris, 1649), Kerkring (Amsterdam, 1671), Cowper (Londra, 1697), Drake (Londra, 1607 si 1627), Teichmeyer (Genova, 1739). Lucrarea anonima Venus metafizica (Berlin, 1752) il citeaza pe Johann Sperling (1688).
Paradoxal este faptul ca prezentarea articularii dintre fizic si etic la om o intilnim tocmai in articolul Anatomie. Si asta cu privire la o problema medicala: dreptul de a incerca o operatie chirurgicala asupra unui condamnat. Era nevoie de conditia expresa a consimtamintului acestuia, de maximum de precautii medicale si de gratierea condam-natului in caz de reusita. Dar definind umanitatea ca ceea ce'este util oamenilor, o morala a salvarii si a pretului suferintei este inlocuita cu o etica a imanentei, o arta de a gestiona viata omului. '
Or, antropologia secolului al XVIII-lea se raporteaza la o critica a religiilor revelate, dar si la o critica a religiei naturale sau a dreptului natural, la o critica a universalului. Diderot (Supplement au voyage de Bougainville, 1772) si Linguet (Theorie des lois civiles, 1767) critica dreptul natural ca norma universal si demonstreaza faptul ca acesta este realizat dupa modelul dreptulului pozitiv al diverselor societati, imprumutindu-si conti-nutul din religiile revelate. Pretinsa lui universalitate nu semnifica decit dominatia doctrinei si a unui corp de invatati ce exercita puterea. Hume (Istoria naturald a religiilor, 1757 si Dialoguri asupra religiei naturale, 1779, postuma) urmeaza o alta metoda, analizind religia ca pe un sistem de pasiuni.
Voltaire (Essai sur les mceurs et l'esprit des nations, incepind cu 1765), criticind deopotriva notiunea de "progres istoric" si modelul unei dezvoltari organice, aplica pyrrhonismul in istorie: istoria, inainte de a fi istorie a omului, este istorie a globului, inainte de a fi istorie a popoarelor crestine, este timpul imemorial al popoarelor uitate, este istoria moravurilor, a artelor si a stiintelor, impotriva istoriei politice a marilor personalitati si a marilor evenimente. Impotriva providentialismului, dar si impotriva ideii unui p'rogres al ratiunii, scena istoriei se afirma ca pura aparenta si contingent.
Modelele de periodizare sint diverse : Turgot scrie, pentru chinezi, o istorie economics a omenirii pornind de la o tipologie a culturii si proprietatii (Reflexions sur la formation et la distribution des richesses, 1766). In Second discours sur l'histoire universelle (1751), el formuleaza legea celor trei stadii, lege reluata apoi de Auguste Comte. Condorcet articuleaza periodizarea dupa principiul crizelor (Esquisse d'un tableau historique des progres de l'esprit humain, 1793, postuma).
Impotriva periodizarii, analiza particularitatilor se prezinta la numerosi autori ca o cheie a eticii si istoriei. A fost retinuta lectia lui Spinoza despre schimbul de determinari intre natura si societate. Mably ofera un astfel de exemplu, considerind legislatorul si istoricul (o singura definitie pentru ambele roluri) ca pe niste fizicieni ai naturii umane : ca si in mecanismul legislativ, exista si pentru pasiuni sisteme de compensare.
In analiza institutiilor, Montesquieu construieste sisteme de variabile : actiunea reciproca a legilor si a moravurilor duce la constituirea tipurilor de umanitate. Definirea unui spirit al popoarelor face sa prevaleze continuitatea in istorie: opunindu-se
discontinuitatii domniilor, a razboaielor, a tratatelor, politica imprumuta de la fizica analiza factorilor si schema continuativa a transformarilor insesizabile. Problema nu mai este cea a autoritatii legilor, ci a actiunii acestora (L'esprit des lois, 1748).
Conflictul dintre fiziocrati si adversarii lor (Mably, Linguet, Galiani, Rousseau etc.) apare in definirea unei fizici sociale, a unui mecanism al legilor. Antropologia se va aseza mai degraba de partea antifiziocratilor, care, opunindu-se confuziei dintre dreptul natural si realitatea istorica, practica o analiza a particularitatilor.
Diferentierea raselor ridica probleme in masura in care se presupune ca omenirea are o origine unica, in masura in care istoria sacra este tratata ca istorie a umanitatii. insa Rousseau isi pune intrebarea cum poate fi cunoscuta originea omenirii printre atitea alte specii,' atita vreme cit pina si limitele spatiale ale fiecarui popor, dupa atitea migratii si amestecuri, au devenit indiscernabile: adevarata problema consta in elabo-rarea unei teorii a coordonatelor observatorului (soldat, negustor, misionar, naturalist, antic sau modern), in vederea realizarii unei teorii a distinctiei dintre om si satir, dintre fiara si zeu. Discursul lui Rousseau sustine o metoda antropologica prin afirmatia: "sa dam la o parte faptele", aceasta deoarece conceptele de "stare a naturii", "natura umana", "drept natural" sint solidare cu metafizicile ce descriu coordonatele istorice si institutionale ale definitiilor omului (Discours sur l'origine et les fondements de l'inegalite'parmi les hommes, 1755). Istoria omului se dovedeste a fi o tipologie a societatilor: vinatori, pastori, proprietari de paminturi si oraseni. Critica societatii civile ca sfirsit al istoriei se realizeaza prin analiza conditiilor conflictuale ale luarii in stapinire a pamintului.
Abordarea pluralista a spiritului popoarelor si a spiritului legilor este insotita, in secolul al XVIII-lea, de o reflectie asupra statutului sensibilului, reflectie ce'opune metafizicii tomiste a facultatilor'si filosofiei ego-ului, o teorie a experientei sensibile, substituind problematica uniunii' dintre suflet si trup cu o problematic'a a unitatii sufletului si trupului, intemeiata pe istoria unei organizari (La Mettrie, Histoire naturelle de l'ame, 1745). Simturile analizeaza, ele nu sint un imediat, ci un ansamblu de dispozitive si operatii, de practici si experiente ce modeleaza educatia, institutiile. Nu e insa convenabil sa luam apararea istoriei si nici sa substituim procesului de formare voluntarismul : acesta este sensul criticii pe care Diderot o face lucrarilor lui Helvetius (De l'esprit, 1758 ; De l'homme, 1772). Mecanismul acestor medieri este studiat de Condillac in Traite des sensations (1755), ca si de Diderot in doua din Scrisorile sale, cea despre Orbi si cea despre Surzi si Muti: anatomia metafizica presupune a-l descompune pe om in tot atitia subiecti cite simturi are acesta, in a gindi schimbul de informatie dintre acesti subiecti si unitatea de'constiinta ca pe un rezultat al unui proces. De asemenea,'realizarea unei lingvistici non-carteziene va face sa prevaleze situatiile retorice asupra paradigmei didactice a logicii, locul subiectului receptor asupra celui'emitent, variatia locului discursului asupra naturii obiectului acestuia. Orice limba constituie o cunoastere implicita, orice cunoastere fiind la rindul ei o versiune, o expresie a realului. Aceasta este teza lui Condillac, a ecuatiei limba - stiinta, insa nici la el, ca de altfel nici la Diderot sau la Dumarsais, limba nu functioneaza, in ultima instanta, ca factor de determinare.
Antropologia din punct de vedere pragmatic (Kant, 1798) este o versiune empirica a subiectivitatii ce nu pune insa in discutie transcendentalul, raminind dependents de acesta. Exista o solidaritate intre reducerea sensibilului la empiric si ierarhia raselor umane. Dincolo de granitele Europei, descrierea fizica are sensul unei excluderi, transcendentalul nu opereaza la populatiile negroide (Despre diferitele rase umane, 1775-1777; Definirea conceptului de rasa umana, 1785). E clar faptul ca, in numele rasei, unele societati sint eliminate din teritoriul juridic si ca ratiunea practica nu e prea preocupata sa identifice echivalentele dreptului atunci cind situatia nu este cea a societatii civile. Aici rezida diferenta ideologica intre Kant si Rousseau.
Unui naturalist precum Buffon i se potriveste foarte bine o teorie a facultatilor. Prefata antropologiei sale (De l'homme, 1749) e dualista in privinta raporturilor dintre
suflet si corp. Apoi, folosind aproape terminologia lui Condillac, el vorbeste despre diferitele simturi ale omului ca despre niste operatiuni. In fine, lucrarea Varietes dans l'espece humaine vorbeste, in termenii fizicii si fiziologiei, despre ceea ce se constituie ca efect al obiceiurilor si moravurilor. E adevarat ca acum nu mai e vorba despre europeni : cind Buffon elaboreaza analogia dintre istoria naturala si istoria civila, el nu se refera la obiceiurile societatilor si la codurile lor nedeclarate, aceasta deoarece perceptia noastra nu le identifica pe acestea ca institutii.
In unele istorii universale ale omenirii (Ideile lui Herder, de pilda, scrise intre 1784-1791), poate fi intilnita o negare a formelor non-juridice asociata unei istorii a sistemelor de expresie : alianta paradoxal a doua ipoteze, alianta ce sustine proble-matica opozitiei dintre popoarele primitive si cele ce dovedesc o maturitate a ratiunii : universalul serveste, in acest caz, drept refugiu spiritualului, desi e la rindu-i margi-nalizat de critica 'religiilor revelate.
Aceste contradictii fac parte din istoria antropologiei, intrucit aceasta se constituie prin reducerea unei'filosofii a subiectivitatii, dar mai cu seama prin critica raportului dintre practici si discursuri. Filosofia lui Vico este in aceasta privinta exemplars: Scienza nuova (1725 si 1744) elaboreaza o periodizare intemeiata pe analogia dintre discursuri, institutii si practici. Numele zeilor sint in acelasi timp semnificantul istoriei popoarelor si monument al legilor: cartea lui Vico se ocupa de materia semnelor si, in acelasi timp, de polisemia practicilor omenesti.
Cheia mitologiei se afla astfel in istoria 'reala a popoarelor (Blanchini, La istoria universale provata con monumenti et figurata con simboli de gli antiqui, Roma, 1697 ; De Brosses, Le culte des dieux fetiches ou parallele de l'ancienne religion de l'Egypte avec la religion actuelle de Negritie, 1790). In mod analog, cheia fizicii se afla in practicile omenesti, in istoria tehnicilor. Aceasta este o idee a lui Leibniz. De asemenea, e o teza a lui Fontenelle, utilizata in analogia dintre antici si moderni, dintre fabula si stiinta (L'origine des fables, 1724). Filosofia noastra nu are alt principiu decit filosofia primelor secole sau cea a popoarelor asa-zis salbatice. Noi aplicam, in analiza fenomenelor naturale, tehnicile si practicile noastre. Fontenelle cauta echivalente si reduce opozitia dintre rational si irational, parind sa respinga astfel notiunea de '"progres liniar". Paradigma abstractiunii, in dubla sa forma, a metafizicii si matematicii, a fost criticata de nominalisti: dupa Locke si Hume, Diderot (Interpretation de la nature, 1754) critica matematica in calitatea ei de paradigma a fizicii si, citindu-l pe Bacon cu al sau Novum Organum, considers matematica doar un instrument, o tehnica.
O data cu Revolutia, discursurile, altadata critice si speculative, devin programatice : din academii si pina in scoli, teoria isi schimba continutul pentru ca isi schimba si functia. S-ar putea ca ceea s-a numit progres al Luminilor, departe de a fi expresia unui secol intreg, sa nu fie decit firul conductor spre noi practici.
F. MARKOVITS
. BLOCH O. (ed.), Le materialisme du XVIIIe siecle et la litterature clandestine, Vrin, Paris. -CASSIRER E., Die Philosophie der Aufklarung, Tubingen (trad. fr. La philosophie des lumieres, Fayard, Paris, 1966). - Centre Meridional de Rencontre sur le XVIIe siecle, 1982, La conversion au XVIIe siecle, CMR 17, Marsilia. - DERATHE R., 1970, Rousseau et la science politique de son temps, Vrin, Paris. - DOCKES P., 1969, L'espace dans le pensee economique du XVIe au XVIIIe siecle, Flammarion, Paris. - DUCHET M., 1971, Anthropologie et histoire au siecle des Lumieres, Maspero, Paris. - ELSTER J., 1975, Leibniz et la formation de l'esprit capitaliste, Aubier, Paris. - FOUCAULT M., 1966, Les mots et les choses, Gallimard, Paris. 1961, Histoire de la folie a l'age classique, Plon, Paris ; 1963, Naissance de la clinique, PUF, Paris. - GUSDORF G., 1973, L'avenement des sciences humaines au siecle des Lumieres; t. VI, Les sciences humaines et la pensee occidentale, Payot, Paris. - HARSIN P., 1928, Les doctrines monetaires et financieres en France du XVIe au XVIIIe siecle, Alcan, Paris. -HAZARD P., 1935, La crise de la conscience europeenne (1680-1715), Boivin, Paris. 1963, La pensee europeenne au XVIIIe siecle de Montesquieu a Lessing, Fayard, Paris. - HUBERT R., 1923, Les sciences sociales dans l'Encyclopedie, Lille. - KOYRE A., 1957, From the Close World to the Infinite Universe, John Hopkins Press, Baltimore (trad. fr. Du monde clos a
l'univers infini, Hermann, Paris, 1962). - MacPHERSON C.B., 1962, The Political Theory of Possessive Individualism: Hobbes to Locke, Oxford University Press, Londra (trad. fr. La theorie politique de l'individualisme possessif de Hobbes a Locke, Gallimard, Paris, 1973). -MARKOVITS F., 1986, L'ordre des echanges : philosophie de l'economie du discours au XVIIIe siecle en France, PUF, Paris. - PINTARD R., 1983, Le libertinage erudit dans la premiere moitie du XVIIe siecle, Slatkine, Geneva - Paris. - ROGER J., 1971, Les sciences de la vie dans la pensee francaise du XVIIe siecle, Armand Colin, Paris. - SCHLANGER J., 1971, Les metaphores de l'organisme, Vrin, Paris. - SERRES M., 1968, Hermes ; t. I, La communication, Editions de Minuit, Paris. 1974, Hermes; t. III, La traduction, Editions de Minuit, Paris. -VILLEY M., 1975, La formation de la pensee juridique moderne, Montchretien, Paris.
3. De la tnceputul secolului al XIX-lea ptna in 1860
Pe parcursul primei jumatati a secolului al XIX-lea, domeniul cunoasterii numit uneori "istoria naturala a omului", alteori "antropologie", capata un continut specific: "varia-tiile speciei umane" (Jauffret, in Copans, Jamin, 1978). In acelasi timp cu definirea materiei insesi a ceea ce nu mai este doar o meditatie sau o reflectie, ci se doreste a fi investigate, cunoastere pozitiva a omului privit sub triplu aspect: fizic, intelectual si moral, sint emise regulile observarii acestuia si sint propuse modelele sale de analiza. Pina atunci de natura speculativa si sintetica, antropologia tinde sa se impuna ca o disciplina empirica si comparativa,' aflata in cautarea unor "terenuri" de ancheta, a unor forme institutionalizate de existenta si de recunoastere, a unei metodologii unitare si a unui cadru conceptual de reflectie.' '
' Oricare va fi fost influenta unor autori precum J.-N. Demeunier (1776) sau C. Meiners (1785) asupra evolutiei antropologiei ca disciplina si asupra fixarii terminologiei, con-ceperea unei stiinte totalizante si pozitive a omului'(Foucault, 1966) se datoreaza unui grup de ginditori si savanti din v'remea Consulatului, cunoscuti inca din acea vreme sub numele de "Ideologi"; tot de acest grup se leaga si prima incercare de institutionalizare a acestei stiinte (Stocking, 1964). Creata sub egida lor in 1799, Societe des Observateurs de l'Homme, animata de naturalistul L.-F. Jauffret, va functiona ca o sectiune antropo-logica si etnografica a ramurii stiintelor morale si politice din Institut (Gusdorf, 1978); societatea va contribui la definirea programului stiintific al expeditiei capitanului Baudin pe tarim austral (1800-1804), iar cu aceasta'ocazie va publica unul din primele ghiduri de ancheta din istoria antropologiei, ghid redactat de J.-M. Gerando in 1800. Lucrarea Considerations sur les methodes a suivre dans l'observation des peuples sauvages prefigureaza celelalte doua chestionare care, mai tirziu, vor sluji la codificarea meto-delor de ancheta in antropologie : Instruction generale adressee aux voyageurs, publicata in 1839 de Societe Ethnologique din Paris, si Notes and Queries on Anthropology (1874), a carei schita fusese publicata inca din 1843 de British Association or the Advancement of Science. '
Inspirindu-se
- mai degraba decit din determismul, dupa opinia lor, reductionist,
al lui Montesquieu sau din "speculatiile" lui Rousseau - din empirismul lui
Locke,
din senzualismul lui Condillac si deopotriva din materialismul lui d'Holbach si
Helvetius, Ideologii (printre are se numarau Destutt de Tracy, Cabanis, Volney,
Pinel,
De Gerando, Garat, Moreau de la Sarthe etc.) sint preocupati de analiza legilor
naturale
ale intelectului uman, asa cum apar ele in realizarile,'in geografia si istoria
sa.
Renuntind la orice explicatie de tip transcendental, ei se bazeaza
esentialmente pe
stabilirea si culegerea de fapte, a caror tratare analitica se va face fie dupa
modelul
matematic'(Garat, pe urmele lui Condorcet), fie dupa modelul lingvistic
(Volney, Destutt
de Tracy), fie chiar dupa cel practicat atunci in stiintele naturii (Pinel,
Cabanis sau
A. de Humboldt, apropiat lor). ' '
Cel dintii domeniu al ideologiei - studiul senzatiilor si al nasterii ideilor - se deschide direct catre o antropologie care din acel moment poate fi numita de teren si care integreaza in proiectul sau perspectiva istorica, chiar arheologica. Se pune problema sa te "deplasezi" acolo unde se presupune ca formarea ideilor poate fi inteleasa optim
(optim pentru ca e simplu): printre popoarele "salbatice" sau antice, printre cei defavorizati (saraci, surdo-muti), printre agricultori sau munteni, categorii care, fie disp&rute,'fie supravietuind, fie ocolite de curentul civilizator, sint din acel moment investite cu o autoritate atit istorica, cit si logica. Asemenea alienistului Pinal, care se straduia sa inteleaga mai intii felul in ca're delireaza nebunii, pentru a incerca apoi sa le infatiseze inteleptilor felul in care ei rationeaza, filosoful De Gerando intelegea sa infatiseze felul in care gindeste omul civilizat, indemnind la invatarea limbi'lor salba-ticilor. De Gerando va fi primul care va formula principiul a ceea ce mai tirziu se va numi observatie participativa: "Cel dintii mijloc de a-i cunoaste cu adevarat pe salbatici este acela de a deveni, intr-un anume fel, asemenea unuia dintre ei; si poti face aceasta invatindu-le limba" (in Copans, Jamin, 1978: 138). Punindu-si intrebari cu privire la conditiile de existenta a unei stiinte a omului despre om, Ideologii vor ajunge la elaborarea unei teorii si a unei practici a cunoasterii antropologice, teorie si practica menite nu doar sa explice fenomenele umane, ci si sa organizeze gestiunea lor sociala si sa planifice viitorul lor politic - program pe care, citeva decenii mai tirziu, A. Comte il va atasa sociologiei, considerata nu doar stiinta ci, deopotriva, si tehnica a socialului.
In pofida dizgratiei in care au cazut la'inceputul Imperiului, Ideologii au contribuit in mod incontestab'il la fixarea cadrelor conceptual, institutionale si didactice ale antropologiei secolului al XIX-lea. Fie si numai prin intermediul unor personalitati precum Jefferson, Stuart Mill, Dugald Stewart si Th. Brown (inspirator al lui Spencer), personalitati care i-au citit si cunoscut, ei si-au f&cut simtita influenta si in alte scoli nationale, in cazul de fata'americana si engleza. Unul din principalele obiecte ale reflectiei lor - diversitatea speciei umane -, pe care au incercat sfi-l abordeze prin fuzionarea a doua tendinte de gindire (umanista si naturalista), va constitui mai apoi o preocupare intelectuala dominanta. Insa dezbaterea va avea tendinta sa se focalizeze pe fundamentele naturale ale diversitatii umane, adica pe studiul raselor, ce va forma domeniul unei discipline cunoscute sub'numele de "etnologie".
Controversa privind monogenismul si poligenismul ce marcheaza prima jumatate a secolului al XIX-lea - si care se va exprima in cadrul societatilor etnologice precum cele din Paris (intemeiata in 1839), din New York (1842) si din Londra (1843) - pune din nou problema clasificarii raselor umane si a criteriilor (caracteristici anatomice sau expresii idiomatice) utilizate in aceasta clasificare. Partizanii permanentei trasaturilor lingvis-tice (A. Balbi, J.C. Prichard, F. Schlegel) si sustinatorii caracterului inalterabil al caracteristicilor anatomice (W.-F Edwards, W. Lawrence, S.G. Morton) se infrunta pe terenul clasificarii rasiale, clasificare ce devine, in era pincipiului nationalitatilor, o miza politics. Comparatismul in anatomie (Blumenbach) si in filologie (E. Bopp, W. Jones) ofera antropologiei, si in particular monogenismului, modele de inteligibi-litate pentru intelegerea diferentierilor rasiale. In paralel, prin lucrarile lui Balbi, E.-F Jomard si K. Ritter, studiul uzantelor, al moravurilor, al religiilor, al traditiilor, este pus in relatie cu examinarea datelor fizice si lingvistice. In Statele Unite, Smithsonian Institution,' creat in 1846, va subventiona primele cercetari si publicatii propriu-zis etnografice, directii carora A. Gallatin,' H.R. Schoolcraft si H. Hale le vor'da un impuls decisiv; tot in aceasta perioada, L.H. Morgan isi publica primele lucrari despre irochezi.
Prima sistematizare a notiunii de "rasa" i se datoreaza fiziologului W.-F. Edwards, care o defineste atit prin caracteristicile fizice, cit si prin trasaturile intelectuale si morale, articularea fizicului cu moralul realizindu-se nu sub forma "raporturilor nece-sare", ci pe baza "coincidentelor". In scrisoarea sa catre A. Thierry (1829), straduindu-se sa stabileasca filiatia existenta intre vechile tipuri rasiale, identificate de istoric, sipopulatia modern'a a Frantei, Edwards ajunge la concluzia caracterului inalterabil al "principalelor caracteristici fizice ale unui popor". In cadrul aceleiasi directii intilnimpostulatul influentei raselor asupra istoriei si destinul politic al natiunilor. Tocmai in aceasta articulare a rasei, istoriei si nationalitatii, E.Th. Hamy va percepe emergenta unei "stiinte noi", a carei mostenire'va fi revendicata atit de P. Broca si scoala antropologica franceza, cit si de antropologii nord-americani J.C. Nott si G.R. Gli'ddon.
in Marea Britanie, dimpotriva, antropologia se orienteaza, prin Prichard, catre o perspectiva istorica si lingvistica.
Pornind de la lucrarile lui Ch. Bunsen si Jones si inspirindu-se din filosofia morala a lui Dugald-Stewart, Prichard, in ale sale Researches into the Physical History of Mankind (1813, 1836-1847), aduna materiale ce tin de organizarea fizica, de lingvistica, de psihologie si etnografie, cu scopul de a expune teoria unitatii speciei umane si de a furniza argumente in favoarea cronologiei biblice. "Problema etnologica", conform expresiei lui Stocking (1987), are dupa Prichard un aspect biologic (cercetarea cauzelor diversitatii rasiale) si un aspect istoric (strabaterea drumului dinspre actuala clasificare pe rase si pina la cuplul originar). Patru din cele cinci volume ale lucrarii Researches sint consacrate istoriei si etnografiei diferitelor natiuni ale globului, ordinea geografica fiind privilegiata (si, prin aceasta, influenta agentilor fizici) in detrimentul clasificarii rasiale. Intrucit va'riatiile speciei umane pot fi puse pe seama actiunii mediului, felului de viata sau a obiceiurilor, unitatea speciei poate fi demostrata cu ajutorul datelor fizice si fiziologice (investigarea analogica permitind compararea raselor umane cu speciile animale inrudite), psihologice (existenta facultatilor mintale comune tuturor popoarelor) si etnografice.
Plasata sub semnul a ceea ce E. Dieffenbach numea the cherished unity of mankind, societatea etnologica din Londra se orienteaza, prin Th. Hodgkin si Prichard, catre o explicare a diferentelor rasiale prin prisma influentei mediului inconjurator. In ceea ce o priveste, scoala americana de antropologie, reprezentata de Morton, Nott si Gliddon, ale caror conceptii poligeniste vor duce la luari de pozitie politice, mai ales in favoarea sclavagismului (Stanton, 1960), se va ocupa de domeniul studiului biologic.
In anii 1860, descoperirile arheologice si paleontologice ale lui J. Boucher de Perthes si C. Lyell vor duce la remanieri conceptual in domeniul antropologiei: evidentierea vechii umanitati pune in discutie varianta biblica a creatiei. Aparitia societatilor de antropologie (Paris, 1859 ; Londra, 1863 ; Berlin, 1869) traduce trecerea de la o proble-matica etnologica centrata pe istoria raselor umane (Hodgkin, Prichard) la o stiinta a omului in general sau antropologie (P. Broca, J. Hunt, A. de Quatrefages). Afirmindu-si pe deplin filiatia cu Ideologii, acest curent doreste sa stabileasca legaturile dintre natura biologica, sociala si culturala a omului. In acelasi timp, in Marea Britanie evolutionismul furnizeaza un soi de dialectical synthesis intre monogenism si poligenism (Stocking, 1987). Totusi, antropologia americana va fi cea care va avansa un principiu explicativ care sa dea'seama deopotriva de functionarea si de dezvoltarea societatilor antice, salbatice sau moderne: incepind cu anul 1860, L.H. Morgan incepe sa studieze aspectul care face ca societatile sa fie asemanatoare si diferite deopotriva, care asigura coeziunea lor interna (Duchet, 1984) - sistemele de inrudire.
N. DIAS, J. JAMIN
. COPANS J., JAMIN J., 1978, Aux origines de l'anthropologie franqaise, Le Sycomore, Paris. -DUCHET M., 1984, Le partage des savoirs. Discours historique, discours ethnologique, La Decouverte, Paris. - EDWARDS W.-F., 1829, Des caracteres psychologiques des races humaines considers dans leurs rapports avec l'histoire, Lettre a Amedee Thierry, Compere Jeune, Paris. - FOUCAULT M., 1966, Les mots et les choses, Gallimard, Paris. - GUSDORF G., 1978, La Conscience revolutionnaire. Les Ideologues, Payot, Paris. - PRITCHARD J.-C, 1836-1847 (1813), Researches into the Physical History of Mankind, Sherwood, Gilbert & Piper, Londra. - STANTON W., 1960, The Leopard's Spots: Scientific Attitudes toward Race in America 1815-1859, University of Chicago Press, Chicago. - STOCKING G.W., 1964, "French Anthropology in 1800", in Isis, t. IV, nr. 180 : 134-150 ; 1987, Victorian Anthropology, The Free Press, New York.
4. Intemeietorii (1860-1880)
Perioada cuprinsa intre anii 1860 si 1880 este cea a nasterii antropologiei: la sfirsitul acestei perioade, bazele disciplinei sint temeinic fixate, domeniile si problematica sint, in esenta lor, definite. Eticheta evolutionista atasata unei serii'de lucrari, a caror
influenta ramine dominanta pina in jurul anului 1910, a contribuit la escamotarea aportului lor real. Si aceasta deoarece antropologia moderna se constituie tocmai pe baza unei critici a evolutionismului. Dimpotriva, numeroase idei dezvoltate in aceasta perioada isi au radacinile in lucrarile secolului al XVII-lea si in cele ale inceputului de secol alXIX-lea. Ruptura profunda pentru care stau marturie o serie de publicatii datind de la sfirsitul anilor '50 si din anii '60, este, din aceasta pricina, adesea incorect apreciata.
Aceste publicatii sint opera unor personalitati cu pregatire diversa, rareori acade-mica, personalitati'care au insa in comun participarea la spiritul epocii, inca enciclopedic si putin marcat de specializare, ce inlantuie strins angajamentele intelectuale, etice si religioase, uneori chiar politice. Intemeietorii antropologiei se inspira mai putin din reflectia filosofica, cit din modelele stiintifice in curs de elaborare, mai cu seama din cele ale stiintelor sociale: economia politica constituita inca din secolul al XVIII-lea (A. Smith) si filologia comparata.
Economia politica era in acea vreme disciplina dominanta: teoriile evolutioniste se refera in totalitatea lor la relatiile de productie dintre om si natura, aceasta in scopul definirii unei ordini a evolutiei'istorice (Morgan, 1877). Cu exceptia operei critice a lui Marx (1859), profund ancorata in aceasta perioada de jonctiune a anilor '60, ea contribuie totusi putin, pe plan metodologic, la definirea noii discipline antropologice - fata de filologia comparata, de exemplu. Pentru o scurta perioada, eliberata de intrebarile perioadei anterioare privitoare la originile si natura limbajului (A. Smith) si inainte ca, incepind cu anii '60, neogramaticii germani'sa angajeze lingvistica pe alte cai, referinta obligatorie va fi reflectia asupra clasificarii genetice a limbilor, mai ales a celor indo--europene, reflectie dominata de lucrarile lui F.M. Miller (1861), ce aplica metoda sa in mitologie (vezi articolul sau Comparative Mythology", 1856).
Problemele stiintifice reiau totusi pe larg - uneori chiar prelungindu-le - intrebarile ridicate in comunitatea crestina, ai carei reprezentanti, inainte de a adopta o pozitie mai defensiva fata de raspindirea darwinismului, incercasera sa concilieze stiinta'si religia, mergind'pina la elaborarea unei "religii naturale" a carei implinire ar fi crestinismul. In ciuda citorva tentative (transformismul lui Cuvier) de a adapta cronologia biblica la descoperirile geologice, H.S.J. Maine, F.M. Miiller etc. si, initial, L.H. Morgan se refera tocmai la aceasta datare, datare ce acorda istoriei'omenesti citeva mii de ani, aceasta inainte ca prin descoperirea fosilelor umane (1859) sa'fi aparut ideea preistoriei si inainte ca teoria darwinians (1859) sa deschida noi perspective asupra evolutiei'speciilor. Adoptarea unui nou cadru temporal contribuie la transformarea salbaticului in primitiv si unifica domeniul antropologiei: "nu ar fi fost posibila studierea diferentelor inainte'ca unitatea fundamental sa fi fost stabilita" (Dumont, 1983: 175). Polemica dintre sustinatorii teoriilor monogeniste si ai celor poligeniste devine in acest fel mai acuta. In ciuda citorva incercari de conciliere a acestora printr-un "rasism stiintific" (L. Agassiz in Statele Unite), ideea crestina a creatiei si cronologia biblica'vor'contribui mai degraba la privilegierea unei abordari monogenice : adeziunea generala a autorilor evolutionisti la aceasta din urma abordare i-a minat spre cautarea de noi modele care sa dea seama de unitatea omenirii.
Aceste modele sint in general fondate pe analogia organicista al carei principal propagator a fost H. Spencer. Organismele biologice si sociale sint fondate pe dependenta mutuala a partilor; in masura in care legile universale ale progresului merg dinspre omogen catre eterogen, cheia explicarii organismelor complexe rezida in intelegerea organismelor simple. Majoritatea autorilor nu sint insa prea preocupati de identificarea legilor generale ale evolutiei si progresului. Postulatul unei unitati a spiritului uman si ideea unei evolutii orientate (catre progresul tehnic si cel al "constiintei" sau ratiunii) sint suficiente pentru definirea unui domeniu de cerce'tare in care societ'atile, institutiile si credintele se dezvolta de la simplu (germenii lui Morgan, formele m'inimale ale lui E.B. Tylor) la complex: etnologia ce se nastea atunci identifica aceste niveluri de evolutie
prin studierea primitivilor contemporani, dar si a copiilor (Tylor), a familiei, familie conceputa ca o institutie originara din care decurg celelalte institutii sociale. Astfel ajung sa se infrunte sustinatorii unei familii patriarhale originare (Maine) si cei ai unei faze matriarhale anterioare (Bachofen, MacLennan). Ideea unei promiscuitati sexuale primitive, sustinuta de MacLennan si Morgan, e combatuta de Maine. Tocmai in cadrul acestor dezbateri se va dezvolta reflectia teoretica si se vor organiza contri-butiile ulterioare : ideea geloziei sexuale a masculilor, introdusa de Darwin in sprijinul "teoriei patriarhale", este astfel reluata si dezvoltata de E. Westermarck, in studiul sau asupra casatoriei (1891). Puse in relatie de MacLennan, notiunile de "totemism", de "exogamie" si "matriliniaritate" sint utilizate de W. Robertson Smith in studierea relatiilor parentale si de casatorie din lumea semitica antica (1885).
Urma unor astfel de problematici nu mai este, la inceputul secolului al XX-lea, foarte usor de regasit, exceptie facind disciplinele istorice asupra carora antropologia exercita'o slaba influents, de pilda studiile de orientalistica. Abandonarii proiectului unei istorii conjuncturale nu-i vor supravietui decit incercarile de formalizare si clasi-ficare, incercari ale caror premise si principii sint ele insele puse sub semnul intrebarii (Kroeber, 1909). Chiar daca se va pastra referinta la un intemeietor - Morgan -, teoria antropologica a relatiilor parentale se va dezvolta de acum inainte pe alte baze.
Contributiile la teoria antropologica a studiilor asupra religiei sint cu mult mai complexe. Exista deja o abordare de tip evolutionist a faptului religios, abordare fondata pe lucrarile unor autori foarte diversi (Hume', 1757; de Brosses, 1760 ; Lessing, 1780) si teoretizata ulterior de Auguste Comte. Avintul unei critici filologice si istorice a textelor religioase si mai ales biblice a dus, intre timp, la crearea unui nou context. Cercetarile asupra mitologiilor si religiei indo-europenilor au contribuit la aparitia unui proiect al unei "istorii naturale" a religiei, istorie ce ar fi permis definirea unui'moment originar. Tylor, incepind cu anul 1866 (articolul "The Religions of Savages"), se consacra in totalitate acestui proiect.
Tylor urmarea stabilirea unei "definitii minimale a religiei", comuna tuturor socie-tatilor (1871). Acest nucleu central si originar al religiilor este animismul: atribuirea de' caracteristici supranaturale obiectelor, entitatilor sau persoanelor, pornind de la experienta acumulata de primitivi prin vise, prin moarte etc., a unei dimensiuni spiritual a existentei (doctrine of souls). Tylor formuleaza idei exprimate deja de Spencer, care postuleazS totusi un ateism originar al primitivilor, prin teoria sa despre "credinta in fantome" ca prima forma a gindirii religioase, si mai ales de Miiller, care identificd religia indo-europenilor antici cu un naturalism dominat de cultul soarelui.
Religia e conceputa in acest caz ca un fenomen intelectual si cognitiv. Teoriile ulterioare prelungesc si reevalueaza studiile lui Tylor. A. Lang (1877) pune accentul pe existenta, la primitivi,'a unor fiinte supreme, iar analiza sa anunta teza "monoteismului primitiv", sustinuta de W. Schmidt. R.R. Marret, succesor al lui Tylor la Oxford, avanseaza ideea unui stadiu "pre-animist", fondat pe recunoasterea unor forte supranaturale impersonale, pe care le identifics pornind de la notiunile oceaniene mana si tabu (1909).
Teoria totemismului (MacLennan) se inscrie in acelasi context, subliniind insa legaturile dintre institutii si credinte. Ea va juca un rol major la sfirsitul perioadei 1860-1910, epoca in care critica, deja angajata, a metodelor si teoriilor evolutioniste, se traduce prin aparitia unei reflectii de inspiratie sociologics (Robertson Smith, 1889), sau, dimpotriva, prin pozitii inca si mai dogmatice (Frazer, 1910), in proiectul unei "sociologii descriptive". '
Mai mult decit critica teoriilor evolutioniste ale relatiilor de inrudire, cea care vizeaza teoriile religiei subliniaza ruptura', insotita in acest caz de o deplasare a dome-niului avut in vedere in afara cimpului antropologiei. Criticii reconstructiilor istorice ale teoriei totemismului (Goldenweiser, 1910) nu-i vor rezista decit aspectele clasifi-catorii si cognitive retinute de C. Levi-Strauss, care va ajunge sa dizolve notiunea de "totemism" (1962), refuzind sa considere religia un obiect al antropologiei. Teoria sociologics
a religiei, la elaborarea careia va participa Durkheim (1912), marcata inca de cadrul gindirii evolutioniste, contribuie si ea la desfiintarea religiei ca clasa de fapte, fenome-nele religioase fiind privite de acum inainte ca fenomene sociale si cognitive.
Intemeiate pe citeva lucrari majore ale anilor 1860-1880, teoriile evolutioniste, dupa ce au contribuit la intemeierea antropologiei ca disciplina, si-au manifestat limitele de ordin metodologic. Antropologia se va dezvolta in secolul al'XX-lea pe baza unei critici radicale a acestor teorii ce deplaseaza analiza spre studiul configuratiilor functionale si structural proprii societatilor date.
P. BONTE
. BACHOFEN J.J., 1861, Das Muterrecht, Eine Untersuchung tiber die Gynaikokratie der Alten Welt nach ihren religiosen und rechtlichen Natur, Krais & Hoffman, Stuttgart (trad. fr. partiala Du regne de la mere au matriarcat, Paris, 1938). - DARWIN C, 1855, The Origins of Species by Means of Natural Selection or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life, J. Murray, Londra (trad. fr. De l'origine des especes par selection naturelle ou des lois de transformation des etres organises, Flammarion, Paris, 1857). - DUMONT L., 1973, Essai sur l'individualisme. Une perspective anthropologique sur l'ideologie moderne, Le Seuil, Paris. - DURKHEIM E., 1912, Les formes elementaires de la vie religieuse, Alcan, Paris. -FRAZER J.G., 1910, Totemism and Exogamy, Macmillan, Londra. - GOLDENWEISER A.A., 1910, "Totemism: An Analytical Study", in Journal of African Folklore 23: 179-293. -HINSLEY CM., 1981, Savages and Scientists, the Smithsonian Institution and the Development of American Anthropology 1846-1910, Smithsonian Institution Press, Washington DC. - KROEBER A.L., 1909, "Classificatory Systems of Relationship", in Journal of the Royal Anthropological Institute, 39 : 77-84. - LANG A., 1877, Myth, Ritual and Religion, Longmans, Londra. - LEVI-STRAUSS C, 1962, Le totemisme aujourd'hui, PUF, Paris. - MacLENNAN J.F, 1865, Primitive Marriage, an Inquiry into the Origin of the Form of Capture in Marriage Ceremonies, Black, Edinburgh. - MAINE H.J.S., 1861, Ancient Law, Its Connection with the Early History of Society and Its Relation to Modern Ideas, J. Murray, Londra. - MARETT R.R., 1909, The Threshold of Religion, Methuen, Londra. - MARX K., 1859, Zur Kritik der politischen Oekonomie Von Karl Marx, Verlage von Franz Duncker, Berlin (trad. fr. Critique de l'economie politique, Editions Sociales, Paris, 1957). - MULLER F.M., 1861, Lectures on the Science of Language, Delivered at the Royal Institution of Great Britain in April, May and June, Grean - Longman & Roberts, Londra. - MORGAN L.H., 1871, Systems of Consanguinity and Affinity of the Human Family, Smithsonian Institution, Washington DC. - MORGAN L.H., 1877, Ancient Society, or Researches in the Lines of Human Progress from Savagery through Barbarism and Civilization, Holt, New York (trad. fr. La societe archaique, Anthropos, Paris, 1971). - SMITH W.R., 1885, Kinship and Marriage in Early Arabia, Black, Londra; 1889, Lectures on the Religion of the Semites, A. & C. Black, Edinburgh. - STOCKING G.W. Jr., 1968, Race, Culture and Evolution, Essays on the History of Anthropology, The Free Press, New York. - TRAUTMANN T.R., 1987, Lewis Henry Morgan and the Invention of Kinship, University of California Press, Berkeley - Los Angeles -Londra.- TYLOR E.B., 1871, Primitive Culture: Researches into the Development of Mythology, Philosophy, Religion, Art and Customs, 2 vol., H. Murray, Londra (trad. fr. La civilisation primitive, 2 vol., Reinwald, Paris, 1876-1878). - WESTERMARCK E., 1921 (1891), The History of Human Marriage, 3 vol., Macmillan, New York - Londra (trad. fr. Histoire du mariage, 6 vol., Mercure de France - Payot, 1934-1945, Paris).
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2544
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
