Institutia Bisericii in Evul Mediu

Institutia Bisericii in Evul Mediu

Spre deosebire de Imperiul roman, unde functiile sacerdotale aveau aceleasi regim ca cele civile, putand fi indeplinite, in principiu, de orice persoana, biserica crestina a acordat aceste functii unor persoane alese si consacrate printr-un rit religios, care se dedicau exclusiv acestei activitati. Incepand din secolul II, acestea aveau o organizare ierarhica dubla : o ierarhie de ordine (episcop, preot, diacon, subdiacon ) si una de jurisdictie ( a episcopului asupra clerului si a comunitatii sale locale). In primele trei secole dupa Christos, statul roman a fost ostil bisericii, persecutandu-i pe crestini, pentru ca biserica considera statul ca o putere a carei sursa era Dumnezeu, incercand sa aplice ideea crestina a originii divine unui stat pagan, cum era cel roman.

Biserica s-a separat de stat, inca din perioada de sfarsit a Imperiului roman, in toata lumea crestina, ceea ce nu a impiedicat-o totusi sa aiba raporturi de buna intelegere cu puterea statala. La inceputul secolului IV, biserica a obtinut anumite privilegii chiar din partea statului roman, care i-a recunoscut capacitatea patrimoniala (dreptul de a detine proprietati funciare ). De asemenea, clerul a obtinut o serie de scutiri de taxe si prestatii iar episcopului i-a fost recunoscuta o anumita jurisdictie.

In perioada imediat urmatoare primelor migratii, biserica s-a gasit intr-o situatie foarte critica, deoarece majoritatea provinciilor occidentale fusesera ocupate de popoare germanice, de religie crestina ariana, cu exceptia francior, care trecusera la crestinismul roman. Acesta insa, treptat, s-a propagat in teritorile actuale ale Angliei, Frantei (Gallia), Germaniei, in Europa centrala, nordul Italiei, astfel incat prestigiul Bisericii romano-catolice a crescut enorm. Episcopii si viitorii Papi si-au asigurat ajutorul francilor, fara sa accepte sa se supuna puterii laice, nici din punct de vedere religios, nici politic.

Papalitatea

La inceputul secolului V, episcopii crestini devenisera persoanele cele mai importante de care autoritatile romane trebuiau sa tina seama. Cand comunitatea crestinilor a ajuns sa formeze marea majoritate a locuitorilor unui oras, episcopul era, pratic, persoana cea mai influenta din regiune. Prin traditie, episcopii mostenisera puterea de judecatori si de arbitri intre crestini.

Initial, in ierarhia ecleziastica, nu exista un rang superior celui de episcop, toti episcopii fiind egali intre ei, inclusiv cel al Romei. Dar in secolul V, episcopul Romei isi aroga titlul roman de Pontifex maximus , pastrat pana astazi ca Suveranul pontif . Incepand din secolul VI, cuvantul Papa, care pana atunci denumise in biserica apuseana orice episcop, va deveni titlul onorific doar al episcopului Romei. Roma fiind centrul civilizatiei occidentale in perioada migratiilor, episcopul acesteia a ramas autoritatea ecleziastica suprema. Din punct de vedere teologic, pretentia sa la hegemonie asupra celorlalti episcopi si-a gasit justificarea intr-un text al Evengheliei lui Matei : "Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica mea", interpretat ca o confirmare a primatului lui Petru, care fusese martirizat la Roma, asupra celorlalti apostoli.

Consolidarea institutiei papalitatii s-a putut realiza , in primul rand , datorita conditiilor politice favorabile acesteia. In Roma, fosta capitala a Imperiului, exista o reala criza de autoritate, im conditiile in care nu mai exista un imparat, nici institutii civile si nici o eficienta aparare militara. Episcopul Romei, papa Leon I se spune ca a fost cel care a reusit sa-l convinga pe regele hunilor, Attila, sa renumte la ocuparea Romei iar pe un conducator vandal sa nu masacreze populatia si sa nu distruga orasul. In anii de seceta si foamete, episcopul Romei era cel care se ocupa de organizarea ajutorarii populatiei.

Biserica crestina din apus trebuind sa suporte, in secolele V-VI, controlul regilor barbari, episcopul Romei a ajuns sa fie socotit si in Rasarit (In Bizant) ca reprezentantul intregii crestinatati din Apus. In Biserica romano-catolica s-a instituit principiul autoritatii personale absolute a Papei, "infaibilitatea" Papei, in materie de dogma si morala. In secolul IX, institutia papalitatii isi dobandise forma definitiva si era o realitate de necontestat.

Relatiile dintre imperiu si papalitate

De fapt, crestinatatea este bicefala. Ea are doi capi: Papa si imparatul. Istoria medievala e compusa mai mult din neintelegerile si luptele dintre ei decat din acordul lor realizat in mod efemer in jurul anului 1000, de catre Otto III si Papa Silvestru II. Pentru restul vremurilor, raporturile dintre cei doi capi ai crestinatatii vadesc rivalitatea ce exista la nivelul cel mai inalt al celor doua ordine dominante, dar concurente, ale ierarhiei clericale si ale ierarhiei laice - al preotilor si al razboinicilor." ( J. le Goff). Este un "duel" intre ceea ce istoricul francez numeste sacerdotiu si imperiu, conflictul dintre sacerdox si rex, dintre puterea spirituala si cea paminteasca, laica.

In ce priveste sacerdotiul sau puterea religioasa reprezentata de Papa, autoritatea sa e incontestabila in biserica apuseana, mai ales dupa schisma din 1054, cand crestinatatea orientala (rasariteana, ortodoxa ) reprezentata de patriarhul de la Constantinopol se separa de cea apuseana. In aceasta privinta, Papa Grigore al VII-lea a facut un pas hotarator cu declaratiile sale, in care afirma :"Numai pontiful roman este numit cu buna dreptate pontif universal cel ce nu face parte din biserica romana nu trebuie considerat drept catolic". In cursul secolului XII, din "vicar al Sfantului Petru", Papa ajunge "vicar al lui Christos" si prin procesele de canonizare el controleaza consacrarea noilor sfinti. In secolele XIII-XIV, Papa face din biserica, mai ales prin fiscalitatea pontificala, o adevarata " monarhie". Papa este cel care ii incoroneaza pe imparati, incepand cu Carol cel Mare si continuand cu suveranii germanici. Biserica va face eforturi permanent pentru a salva principiul monarhiei centralizate, pentru propriul ei interes, deoarece monarhia era singura care ii putea garanta pastrarea privilegiilor pe care le obtinuse. Ca urmare a cresterii puterii politice a bisericii in imperiu, in teritoriile Germaniei, spre exemplu, episcopii si abatii au primit titluri de duci si conti iar in nordul Italiei orasele au fost puse sub autoritatea unor viconti numiti de episcopi. Dependenta bisericii fata de imperiu se mentine insa prin numirea de catre imparat a episcopilor, dintre persoanele de incredere ale acestuia.

La randul sau, imparatul e departe de a fi in chip tot atat de necontestat capul societatii laice. Perioadele in care Europa occidentala nu a avut un imparat sunt mult mai lungi decat cele in care nu a existat un Papa. Din secolul XIII, apare teoria conform careia "orice rege in regatul sau are aceleasi puteri ca imparatul in imperiul cau". De fapt, inca din secolul X, titlul de imparat capata o extindere limitata, desi chiar si partiala, ideea de imperiu a fost mereu legata de ideea de unitate, in ciuda caracterului ei fragmentar. In realitate, imparatii se multumesc cu o preeminenta onorifica, cu o autoritate morala ce le confera un fel de patronaj asupra celorlalte regate.

La intrebarea cum s-a rezolvat rivalitatea dintre institutia laica si cea religioasa, le Goff avanseaza un raspuns: fiecare a incercat sa reuneasca cele doua puteri in persoana sa, metaforic vorbind, "papa devenind imparat, regele devenind preot". Astfel, Carol cel Mare a incercat sa uneasca in persoana sa indoita demnitate, imperiala si sacerdotala iar primul mijloc in acest sens a fost ungerea si incoronarea, ceremonii religioase care au facut din el "unsul Domnului", "regele incoronat de Dumnezu". Puterea vindecatoare, de taumaturg, a regilor , era considerata de origine divina, inca din timpul regilor germanici barbari si ea va fi atribuita si celor crestini de mai tarziu.

In ce priveste puterea religioasa, aceasta a incercat , la randul ei, sa absoarba functia imperiala. In secolul VIII, a aparut un document fals numit Donatio Constantini       (donatia imparatului Constantin), datat 331 dar redactat in jurul anului 8oo, al carui autor e neunoscut iar autenticitatea sa a fost contestata inca din secolul X. Conform acestuia, imparatul Constantin, care mutase capitala Imperiului de la Roma in Bizant, in 33o, ar fi donat Papei Silvestru si urmasilor sai suprematia asupra celor patru sedii patriarhale (Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Constantinopol ) si il autoriza sa poarte diadema si insemnele pontificale. Incoronarea papilor la ascensiunea lor la pontificat sublinia, de asemenea, ipostaza lor de suverani ai statului pontifical. Totodata, Papa a obtinut nucleul viitorul stat pontifical, imparatul acordand papalitatii protectia sa iar mai tarziu papii au obtinut-o de la suveranii de origine germanica.

In ciuda rivalitatii dintre cele doua puteri, biserica a fost cel mai important aliat al regalitatii, pentru a face din rege instrumentul sau , in interesul propriu, anu- me pentrz ca regalitatea sa garanteze protectia bisericii.