Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


Introducere in mitologia slava

Arta cultura

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Spatiul, intruparea textului si al discursului regizoral
LIANTUL IN PICTURA DE SEVALET
CIVILIZATIA OCCIDENTULUI MEDIEVAL
Exercitii actorie
Casa in Orientul Indepartat
CONCEPTUL DE CULTURA
ARTELE LA 1848 IN TARA ROMANEASCA
CONFLICTUL DINTRE CULTURI
Artisti si inovatori ai secolului XIX – Michael Thonet - partea 1
Franz Joseph


Introducere in mitologia slava



Slavii au fost cunoscuti prin veacul I si al II-lea dupa Hristos sub numele de venezi sau veneti, in operele vechilor istorici si scriitori antici Pliniu cel Batran, Publius Cornelius, Tacitus si Claudiu Ptolemeu.

Aceasta nu inseamna ca, pana la acea data, poporul slav sau mai bine zis protopoporul slav n-ar fi existat deloc pe teritoriul Europei. Academicianul N. S. Derjavin spune: „Protoslavii, adica slavii in stadiul lor de formare etnografica, preslava, sunt un popor bastinas in Europa, de aceeasi adanca vechime ca si vecinii lor de mai tarziu, germanii si celtii, initial protogermanii si protoceltii de la apus sau protolituanii si protolinii de la rasarit”[1].

Ei locuiau de-a lungul litoralului Balticei,intre golful Stettin, in care se varsa raul Odra sau Oder, si golful Danzig, in care se varsa raul Vistula, precum si pe raul Vistula, de la izvoarele lui din Carpati (venezi) pana la coasta Marii Baltice. Dupa caracterizarea lui Claudiu Ptolemeu, venezii erau un popor mare, µεγιστον εθνος[2] .

Dupa veacul al II-lea, slavii nu mai apar pe paginile izvoarelor istoriei, decat, abia in veacul al VI-lea, la istoricul gotic Jordanes si la istoricul bizantin Procopiu din Cezarea. Cel dintai vorbeste despre „numerosul popor al vinizilor, ce locuieste pe o intindere imensa” , incepand de la izvoarele Vistulei, si este format dintr-o multime de clanuri, care au numele lor locale. Totusi, cu toata varietatea numelor etnice, particulare sau locale, vinizii, spune Jordanes, „sunt numiti de cele mai multe ori slavini si anti”. Dupa Jordanes, vinizii, antii si slavii sunt trei denumiri ale unuia si aceluiasi popor.

Procopiu, cel de-al doilea din istoricii citati, vorbeste despre „nenumaratele popoare ale antilor” si indica drept teritoriu populat de ei: „cele mai indepartate regiuni situate la N de golful Meotic”, adica de Marea de Azov[3].

Vechii slavi locuiau, astfel, un vast teritoriu ce se intindea de la Volga pana la Elba (Laba) si de la Marea Baltica pana in peninsula Balcanica. Acest popor numeros, era impartit intr-o multime de triburi, care aveau aceeasi limba, aceleasi obiceiuri si acelasi fel de viata.

Eterogenitatea mediului de dezvoltare istorico-culturala a slavilor vechi din rasarit, din sud si din apus, pe intinsul teritoriu ocupat de ei, sub influenta ambiantei culturale, politice, economice si etnografice inconjuratoare, proprie fiecareia din aceste regiuni, a adus, in decursul vremurilor, triburile slave la separari naturale pe teritorii si la grupe teritoriale de triburi slave, formandu-se trei mari grupe teritoriale de triburi slave: rasaritean, nordic si apusean.

Odata cu aparitia la slavi a primelor formatiuni de state, aceste trei grupe de triburi teritoriale de baza s-au diferentiat unul de altul in dezvoltarea lor politica si culturala, ceea ce era in stransa legatura cu mediul international politic, cultural si economic din jurul fiecarui grup in parte. Asa s-au nascut cele trei grupuri contemporane ale popoarelor slave:

a)    slavii rasariteni sau rusii (velicorusii), ucrainienii si bielorusii;

b)    slavii apuseni; slavii din regiunea Elbei si Balticei: cehii, slovacii, sarbii luzacieni, polonii si kasubii de la mare cu slovintii;

c)    slavii sudici: slovenii, croatii, sarbii, macedonenii si bulgarii[4].

Din aceste popoare , slavii din bazinul Elbei si de litoralul Balticei, numiti polabi (Po-Labe = de-a lungul Elbei) si pomerani (Pomore = de-a lungul Marii), au fost germanizati dupa indelungi si tragice lupte de rezistenta. Cronicarul saxon Widukind spune in legatura cu aceasta: „Multe zile s-au scurs in timpul carora saxonii luptau pentru a dobandii un mare si intins imperiu, slavii pentru a-si apara libertatea impotriva celei mai rele robii”. Calugarul care a scris aceste randuri a trait in secolul X in manastirea de la Corvey, in Westfalia[5]. Tot referitor la rezistenta si la luptele duse de slavi impotriva germanilor, un mare invatat francez spune: „Cand intrebuintam in mod obisnuit cuvintele slav si slavie in viata popoarelor clasice, comitem, fara sa ne dam seama, un ingrozitor anacronism; aceste cuvinte dateaza din evul mediu si amintesc inrobirea slavilor de catre germani” .

Vechii slavi locuiau de obicei in paduri, pe dealuri, pe langa balti si pe langa rauri, care le serveau ca locuri aparate in chip natural de atacurile dusmane. Casele lor erau saracacioase si le paraseau fara prea mare parere de rau cand se anunta razboi, ducandu-si in prealabil familia si avutul in locuri sigure. Aveau insa si orase, cetati intarite, gorod-uri[7].

Din relatarile cronicarilor orientali si apuseni, aflam ca slavii erau oameni voinici, blonzi si rezistenti la arsita, frig, ploaie, lipsa de imbracaminte si hrana. Aceeasi cronicari ni-i arata ca fiind in viata domestica un popor bland, pasnic, iubitor de muzica si dans si mai ales, foarte ospitalier. Asupra acestui din urma punct, sunt de acord toate marturiile strainilor, atat ale bizantinilor cat si ale germanilor, ospitalitatea fiind socotita ca trasatura caracteristica a popoarelor slave. Astfel, imparatul Leon Inteleptul (886-911) spune despre slavi ca sunt „foarte zelosi” in a practica ospitalitatea, iar scriitorii germani din secolele XI si XII, Adam din Bremen si Helmold, spun ca „nici un popor nu este mai cinstit decat slavii in practica ospitalitatii”[8].



Intr-adevar, slavii primeau cu multa bunavointa pe strainii care veneau la ei, ii ospatau din abundenta si, la plecare, le dadeau provizii pentru drum, incredintandu-i compatriotilor lor, pentru ca sa-i fereasca de neplaceri. Daca cineva nu se supunea datoriei ospitalitatii sau vatama, cumva, din neglijenta, pe straini, toti ii declarau razboi, toata lumea avea dreptul sa-l fluiere, sa-l socoteasca nevrednic si chiar sa-i dea foc casei.

Firea blanda a slavilor se remarca si din atitudinea lor fata de bolnavi, batrani, sclavi etc. „A ingriji de cei bolnavi si de cei batrani, ai hranii si adaposti, se socotea la ei o datorie sfanta”, spune academicianul N. S. Derjavin[9]. Sclavia nu se aplica indigenilor, ci numai prizonierilor de razboi. Nici pe acestia nu-i pastrau in robie toata viata, cum faceau celelalte popoare, ci le fixau un anumit timp de slujba, iar apoi ii lasau sa aleaga: sa se intoarca in patrie, cu o anumita rasplata, sau sa ramana la ei in calitate de colaboratori liberi.

Dar, pe cat erau de blanzi si ospitalieri in mediul casnic, pe atat erau de curajosi si salbatici in razboaiele de aparare a libertatii. In astfel de situatii, slavii omorau fara mila pe vrajmasi, tragandu-i in teapa, rastignindu-i pe cruce sau lovindu-i cu ciomege in cap. In acest sens, Al Bekri (sec. al XI-lea) spune: „Slavii sunt un popor atat de puternic si infricosetor ca, daca n-ar fi divizati intr-o multime de clanuri si triburi, nimeni in lume nu le-ar putea sta impotriva” .

In viata de familie, slavii erau in general monogami. Numai rar, la cate o capetenie, se intalneste poligamia. Femeile pastrau cu sfintenie fidelitatea conjugala. Geografii arabi spun ca la rusi nu exista adulter. La polonezi, dupa scriitorul german Thietmar (sec. XI), vinovatul de adulter era condamnat la pedeapsa cu moartea sau la castrare. Femeile insoteau uneori pe barbati in razboaie. La moartea sotilor lor, ele se ofereau sa fie arse de vii pe acelasi rug cu ei.

Nobili nu existau la slavii primitivi. Ideea de a recunoaste o clasa privilegiata au imprumutat-o de la vecinii germani. Nici seful recunoscut al tribului nu era innobilat, iar functia sa nu era ereditara. „Slavii si antii, spune bizantinul Procopiu (sec. VI), nu sunt guvernati de un suveran, ci traiesc in democratie”. Produsele pamantului si ale muncii par sa fi fost comune.

Vechii slavi erau organizati in clanuri si triburi. Mai multe triburi la un loc aveau in frunte un jupan sau un cneaz. Vechiul oras slav se numea „gorod” si concentra resedinta feudului cu ceata sa, locul de negot si centrul de cult. Termenul slav gorod reprezinta o mostenire pre-indoeuropeana in limbile sistemului indo-european, sau iafetica[11]. Ei se ocupau cu agricultura si pastoritul. Ei erau cunoscuti ca buni vanatori si comercianti, vanzand blanuri de vulpi negre, soboli, vidre etc. Curajosi si viteji, ei erau razboinici buni si temuti, caliti in luptele permanente cu popoarele navalitoare din jur: avarii, varegii, gotii etc.

Primul stat slav organizat a fost statul lui Samo (623-658), nascut din suferintele triburilor slave pricinuite de avari in Panonia, Cehia si Moravia. La inceputul secolului al IX-lea (818), cneazul Mojmir intemeiaza cnezatul Moraviei Mari[12]. La inceputul secolului al X-lea, teritoriile Niprului si regiunile invecinate se unira sub stapanirea cneazului Oleg.

La inceput, Oleg domnea numai asupra slavilor novgorodeni; el a coborat apoi Niprul si a supus apoi crivicii din Smolensk; coborand si mai jos, el cucerii Kievul, ucise pe Ascold si Dir, care erau cneji la Kiev, supuse pe drevlenii, severenii si radimicii vecini si-i sili sa plateasca tribut. Cucerind Novgorodul si Kiev-ul, Oleg deveni stapan atotputernic pe drumul Niprului; cnejii mai mici fura siliti sa se supuna. El deveni „marele cneaz rus” , ceilalti cneji fiind „sub mana lui”. Tarile slavilor din partile Niprului si Ilmenului se unira sub stapanirea cneazului de la Kiev. Aceasta uniune capata numele de Rusi (Rusia), avand centrul la Kiev, principalul oras al cneazului polenilor, de aceea aceasta uniune a fost numita Rusia Kieveana .

In ceea ce priveste izvoarele pentru cunoasterea religiei slavilor, un loc important il formeaza cateva randuri scrise de bizantinul Procopiu (sec. IV) in lucrarea sa „De Bello Gothico” (III, 14). Aceasta lucrare constituie cel mai vechi izvor, de unde aflam primele vesti despre religia slavilor.

Pentru slavii din rasarit se gasesc cateva note in Cronica zisa a lui Nestor, compilata in prima jumatate a secolului al XI. Aceasta cronica ne-a parvenit numai in copii, dintre care cea mai veche este din 1377. Mai multe amanunte se gasesc in omiliile si scrierile polemice ale episcopilor crestini din sec. XI –XVII indreptate impotriva resturilor de paganism. Unele informatii, nu totdeauna sigure, se pot culege din istorisirile calatorilor arabi din epoca pagana si din cele ale calatorilor polonezi si occidentali din sec. XVI –XVIII.

Pentru slavii de la Elba si de la Oder, informatiile sunt mult mai bogate si mai sigure. Acestea se gasesc in Hronicon-ul lui Thietmar, episcop de Merseburg (cca. 1012 -1018), in Gesta Hamaburgensis Ecclesiae, de Adam din Bremen (cca. 1074 -1076) si in Cronica Slavorum, scrisa intre 1167- 1168 de Helmold, preot in Bozova, din Wagria, regiune cuprinsa intre Kiel si Lubeck.

Un ciclu aparte, in ceea ce priveste informatiile asupra religiei slavilor, il formeaza cele trei biografii ale lui Otto, episcop de Bamberg, scrise de Monachus Priflingensis (cca. 1140 -1146); Ebo (cca. 1151 -1158) si Herbord (cca. 1158- 1159).

Bogate informatii avem din izvoarele nordice ca Saxo Gramaticus, Gesta Danorum, in 16 carti, de la origini pana la 1185. Saxo a fost colaboratorul intim al episcopului de Lund, Absalon, care a jucat un foarte mare rol in expeditia din 1169 impotriva insulei Rügen, pentru distrugerea faimosului templu al lui Svantovit de la Arkona. Alt izvor nordic este Knytlingasaga, o istorie a danezilor, de la 950 la 1150, redactata in Islanda catre 1265.

In fine, amintim si Historia Polonica, a episcopului polonez Ioan Dlugosz, numit si Ioannes Longinus (1415 -1480) scrisa pe la 1460. Aceasta istorie cuprinde un intreg panteon slav fantezist .

Trebuie sa amintim si alte izvoare pretioase ale religiei slavilor si anume: folclorul si limba slavilor. Folclorul diferitelor regiuni slave este foarte bogat si cuprinde numeroase resturi ale paganismului slav, amestecate insa cu elemente crestine si de aceea nu poate fi folosit decat cu foarte multa prudenta; iar cercetarea limbii ajuta foarte mult pe invatati la cunoasterea acestei religii, pentru care lipsesc cu totul documentele proprii, pagane.



Istoria dezvoltarii vietii intelectuale a omenirii ne arata ca forma cea mai primitiva pe care a reflectat-o in constiinta omului contactul cu lumea din afara si indeosebi contactul cu natura si cu fortele ei a fost aceea a reprezentarii intuitive a tot ceea ce este in afara, adica forma mitului.

Vreme indelungata, lumea „a gandit in bazme si a vorbit in poezii” dupa minunata imaginatie a marelui Eminescu, produsul intelectual cel mai de seama al omului fiind mitul si numai pe masura ce omul a progresat sub raport economic si social, starea lui intelectuala a putut face un pas mai departe, locul reprezentarilor intuitive luandu-l in constiinta lui cugetatoare, rationala, logica si abstracta.

Este natural, asadar, ca pentru mentalitatea moderna si contemporana, mitul primitiv –intrucat a continuat sa dainuiasca si mai departe –si mitul antic sa reprezinte o forma fosila a constiintei umane, un „scrum istoric”, o marime anacronica si inactuala ca functie .

In limbile europene, cuvantul „mit” este un neologism de provenienta greaca, de la µυθος. Istoria semnificatiei este exagerat de sinuoasa. Pana si etimologia lui este controversata. Dar, oricare i-ar fi provenienta, in acceptiunea lui primara, mitul desemneaza gandirea, ideea, intentia, hotararea, opinia, chibzuirea; rasarite in suflet si inca neexprimate. Dar acum fiecare idee poarta in sine impulsul de a exteroriza, mitul ajunge, print-o legatura de idei, cu totul simpla, sa insemneze si ideea exprimata, devenita sunet, adica vorbirea, cuvantul ca expresie a gandirii, continutul ideational al unei vorbiri. Ca expresie vocala a ideii, mitul ajunge sa imbrace semnificatii multiple si chiar antiletice. Din multiplele sensuri constatate, s-a incetatenit atat in uzul grec cat si in cel modern, ca cel mai propriu sens pentru cuvantul „mit”, acela de plasmuire, fictiune, aplicandu-se in mod special in domeniul religios si anume, reprezentarilor despre divinitate si istorisirilor in care zeii si eroii joaca unul sau mai multe roluri[16].

Vorbind despre mitologia slava, putem spune ca o mitologie unitara nu s-a format la slavi niciodata, caci, in perioada expansiunii rasaritene a crestinismului, triburile de slavi erau inca risipite si necomunicante.

Zeii putini si imperfect cunoscuti, specifici ariilor geografice tribale, nu au constituit un panteon coerent. Totusi, cativa, cu atribute fundamentale in viata pastoral-agrara, devin la un moment dat comuni aproape tuturor slavilor.

Unii teologi din fosta URSS (V. V. Ivanov si V. N. Toporov) afirma ca protoslavii au avut o mitologie unitara, atat timp cat au constituit un popor unitar, adica pana spre sfarsitul mileniului I d. Hristos, si ca mitologia lor s-a diferentiat pe masura ce diferite ramuri slave, parasind teritoriul protoslav dintre Vistula, Carpati si Nipru (unde ar fi ramas un nucleu originar), s-au raspandit in Europa centrala si rasariteana, de la Elba la Nipru si pe litoralul sudic al Marii Baltice pana in nordul Balcanilor; astfel s-ar fi produs diferentieri si ar fi aparut variante locale, care au mai pastrat mult timp trasaturile esentiale ale mitologiei panslave.

Dar ipoteza nu este demonstrabila. Abia cneazul Vladimir al Kievului incearca sa instituie un cult slav unitar: in anul 980 el a adunat pe una dintre colinele din Kiev, un foarte mare numar de idoli ai diferitilor zei, dand porunca sa li se faca rugaciuni si sa li se aduca sacrificii[17]. Dar, acelasi Vladimir, interesat de problemele religioase in vederea unei unificari politice, in 988 crestineaza poporul prin edict.

Texte mitologice vechi slave nu s-au pastrat; ele au fost distruse in perioada introducerii fortate a crestinismului. V. V. Ivanov si V. N. Toporov considera posibila reconstituirea elementelor mitologice fundamentale cu ajutorul unor texte secundare sau pe baza materialului folcloric sau arheologic indicand, drept surse principale, cronicile medievale latine si germane (pentru slavii baltici), scrierile unor cronicari slavi (pentru triburile cehe si polone), lucrarile polemice antipagane (pentru slavii rasariteni) si diferite informatii din operele scriitorilor bizantini (incepand din sec. VI, de la Procopius din Cesareea) si ale geografilor arabi si europeni din evul mediu.

Dar, la perioada mitologica paleoslava nu se refera decat aproape numai modestele rezultate ale sapaturilor arheologice, care au scos la iveala cateva sanctuare (Arkona baltica, Novgorod etc.), dand posibilitatea reconstituirii schematice a unor ritualuri; alaturi de rezultatele obtinute din cercetarile de mitologie comparata.

Dupa Ivanov si Toporov, mitologia slavilor antici se prezenta stratificata. Astfel, in nivelul superior intrau zeii cu atributele generalizate (rituale, juridice, militare, economice s. a.): Perun, Veles etc.; in urmatorul nivel figurau divinitatile ciclurilor naturii, cum sunt anotimpurile; de asemenea zeii grupurilor de rudenie: Rod, poate si unele divinitati feminine ca Mokosi; nivelul mediu includea personificari atribuite intrucatva mai abstracte lui: Dolia, Liho, Pravda, Krivda, Smirti, Sud, cuvantul bog (zeu) intrand adesea in componenta termenilor acestui nivel (Dajdbog, Cernobog).

Un alt nivel, cel eroic, ar fi cuprins pe eroii civilizatori, stramosi ai triburilor sau intemeietori de state (Kii, Ceh, Liah, Krak s.a.), ca si monstrii (Rarog, Vuk =sarpe de foc) sau personajele de basm (Baba Iaga, Koscei –cel nemuritor); in nivelul inferior erau clase de duhuri neindividualizate (Domovoi, Liessi, Rusalka, Vila, Kikimora) sau de animale (ursul, lupul) sacralizate.

Privita dintr-un unghi comparatistic, pe langa fondul ei indo-european, mitologia slava a incorporat divinitati si ritualuri straine: printre acestea figureaza si cateva din vechea mitologie romaneasca: Koleada (colinde), Korokun (Craciun), Rusalka (Rusalia latina –sarbatoarea de primavara a trandafirilor, probabil din latina tarzie a Daciei postromane)[18].



. N. S. Derjavin, Slavii in vechime , Bucuresti, Editura de Stat, 1949, pag. 9, Cf. Lubor Niederle, Manuel de l’Antiquité slave, t. I, Paris, Librairie ancienne Honoré Champion, 1923, pag. 1-41;



. Ibidem , pag. 5;

. Ibidem, pag. 9 si urmatoarele;

. Ibidem , pag. 22;

Diacon Prof. Em. Vasilescu , Religia Slavilor in „Studii teologice”, nr. 7-8, anul II, 1950, pag.429 , apud Louis Leger, Les anciennes civilisations slaves, Paris, payot, 1921;

. Ibidem , pag. 429;

. N. S. Derjavin, Op. cit. pag. 95-117;

. Diacon Prof. Em. Vasilescu ,Op. Cit.,pag. 430;

. N. S. Derjavin, Op. cit, pag. 132;

. Ibidem , pag. 133;

. Ibidem,       pag. 101;

. Ibidem , pag. 174;

. Pr. Prof. Petru Rezus, Religia slavilor, in „Studii Teologice”, nr. 1-2/1950, pag. 100; apud Prof. A. M. Pancratova , Istoria U.R.S.S., volumul I , Bucuresti , Editura Cartea Rusa , 1949;

. Diacon Prof. Em. Vasilescu ,Op. Cit.,pag. 432, apud A. Brückner, Mitologia slava, 1923;

. A. Cozmoiu , Geneza mitului , in „Studii Teologice” , nr. 5-6/1957 , pag. 13;

. Ioan Glajar, Mitul ca reprezentare a divinitatii , in „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1959, pag.23;

. S. A. Tokarev ,Religia in istoria popoarelor lumii , editia a III-a, Ed. Politica, Bucuresti, 1982, pag. 232;

. Victor Kernbach, Dictionar de mitologie generala, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989, pag. 385- 386;






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1650
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site