LIANTUL IN PICTURA DE SEVALET

LIANTUL IN PICTURA DE SEVALET

1. Definitii ale liantului

Oricare ar fi materialul folosit in pictura, el conta intotdeauna din asocierea unui praf colorat, numit pigment, cu un lichid aglutinant pe care-l vom numi LIANT. Acesta ne permite sa vehiculam pigmentul si sa-l asezam la locul lui, intr-un cuvant sa-l manevram. Dupa uscare, el asigura coeziunea si, in functie de natura sa, actioneza prin refractie asupra profunzimii si sonoritatii tusei.

Liantul consta dintr-un produs capabil sa se solidifice la uscre - clei, guma, rasina, ulei sicativ - fluidificat printr-un lichid volatil - de obicei apa sau esenta.

Se stie ca apa este inzestrata cu o foarte mare tensiune capilara, mult superioara celei a uleiului. Ziloty, vorbind despre actiunea acestui fenomen in pictura , o compara cu cea a unei pelicule elastice care acopera lichidul si manifesta tendinta de a-l comprima. De aici apare dificultatea de a obtine in acuarela un ton egal pe o mare suprafata, daca fondul nu este deja umed. Daca acesta este usct, se cunoaste intreruperea neta si 'aspra' a unei culori de apa pe limitele exacte ale urmei de pensula, dificultatea de a relua sau de a combina doua tonuri.. de aceea este necesara folosirea unor 'agenti de inmuiere', pentru a diminua aceasta tensiune, cum sunt fierea de bou, sucul de usturoi sau de ceapa si alcoolul. Aceasta dificultate a modeleului I-a determinat pe primitivii care lucrau in tempera sa trateze umbrele cu hasuri mai mult sau mai putin dese.

Liantul este o materie aglutinanta, lichida sau vascoasa, capabila sa se solidifice prin uscare, fixandu-se pe suport sau fixand pigmentii ori alta materie cu care a fost amestecata. Odata cu solidificarea (uscarea), majoritatea liantilor isi modifica anumite caracteristici - de exemplu dupa uscarea completa uleiurile reactioneaza la alti solventi). Un bun liant este intotdeauna insolubil si neutru din punct de vedere chimic fata de pigmentul cu care a fost frecat.

Liantul mai poate indeplini rolul de agent de legatura intre diversele straturi ce compun un tablou - grundul fata de suport, culoarea fata de grund, un strat de culoare fata de altul. Liantii cu un asemenea rol pot fi cleiul - de obicei animal - vernisul de retus, zeama de usturoi etc.

Liantul pentru tehnica in ulei este mediumul. Acesta este un preparat special care se amesteca pe paleta cu culorile de ulei - dupa stoarcerea lor din tuburi - in scopul crearii unor facilitati de executie si pentru buna lor conservare. Dupa ce este larg utilizat in secolul XVII si putin sau deloc in urmatoarele doua secole, in vremea noastra se vorbeste despre o a doua sa epoca de inflorire. Preparatul permite pictorului sa revina peste straturi semiproaspete sau proaspete, adica sa realizeze o performanta ce pare imposibila in tehnica picturii in ulei, - acest amestec I-a permis lui Rubens sa execute intr-o singura zi Chermesa, iar lui Van Dyck sa execute portrete intr-o jumatate de ora. In secolul XX au fost fabricate nenumarate mediumuri (unele discutabile ). Dintre cele mai de prestigiu fac parte .. mediumul venetian si mediumul flamand. Unele mediumuri sunt preparate de pictor in propriul atelier - variante care gelatineaza pe paleta fiind cele care permit lucrul 'pe proaspat

Aspecte generale, scurt istoric al liantilor si compozitia lor

Studiul liantilor dintr-o pictura in ulei sau tempera permite elucidarea tehnicii artistului si caracterizarea unei perioade sau a unei scoli. Din punct de vedere al proceselor de conservare - restaurare, studiul acestora este de natura practica, intrucat necesita cunoasterea compozitiei chimice in vederea realizarii compatibilizarii cu noile materiale de interventie.S-a constatat ca liantii actuali nu difera prea mult de liantii vechi. De exemplu, pentru fresca, pigmentii dispersati in apa sunt depusi pe stratul proaspat de var, care sub actiunea agentilor atmosferici si C02 sufera procesul de carbonatare. Tehnica s-a folosit la realizarea picturii murale in vechile palatele din Cnossos si din Pompei, s-a folosit in timpul Renasterii italiene, s-a folosit in perioada 'Stefaniana din Moldova si Bucovina si se foloseste si in prezent. Detaliile tehnice difera. dar principiul utilizarii ca liant a carbonatului de calciu rezultat prin carbonatarca pastei de var stins este veche.

Guma arabica a fost folosita de vechii egipteni. In prezent artistii

0 mai utilizeaza inca in acuarela, guasa etc., pigmentii fiind dispersati in solutia apoasa a acestui liant.

Calciul de oase sau cleiul animal a fost utilizat atit de vechii egipteni cit si de romani si greci, iar in Evul Mediu s-a folosit ca liant pentru finisarea si decorarea peretilor interiori.

Liantii pe baza de ou isi incep istoria tot din antichitate. Pliniu cel Batrin in cartea sa 'Istoria natura' mentioneaza folosirea galbenusului de ou ca liant in pictura. In Evul Mediu oul era folosit foarte des atit in pictura de sevalet si in cea muralist. Acest lucru este consemnat de catre Kiplik (1992) In lucrarea sa 'Tcbnica picturii vecbilor maestrii'. Primcle consemnari asupra folosirii ulciurilor vegetate sicative ca liant pentru pictura le regasim in manuscrisele din sec.XI-XII. Datorita caracteristicilorsuperioarc ale uleiului, oul va fi inlocuit treptat. in zilele noastre devenind cel mai utilizat liant pentru pictura moderna.

Dintre uleiurile sicative utilizate de catre pictori se mentioneaza cel din seminte de in, apoi uleiul de nuca si mai rar uleiul de canepa si de mac. In prezent se, utilizeaza foarte mult uleiurile de in si de mac, fierte sau aditivate pentru a activa sicativarea. care se amesteca cu pigmentii. Peliculele sicativante in timp ce devin galbene -brun si au proprietatea de a face pigmentii trandlucizi si mai inchisi ca nuanta. Aceste lucruri trebuiesc bine cunoscute de catre artist pentru a impune o fiabilitate optima a liantului si pentru realizarea glasiurilor. Primii care au stapanit cu desavarsire manuirea acestor lianti au fost fratii van Eyck si discipolii lor, in realizarea anumitor efecte estetice si pentru obtinerea unor pelicule durabile.

In istorie un singur liant clasic pentru culori a fost aproape exclus din uz - ceara de albine. In prezent aceasta se foloseste in compozitia verniurilor si in restaurarea picturilor (la consolidarea si completarea suporturilor si la consolidarea stratului pictural).

Caseina este de asemenea un liant cunoscut inca din antichitate cand a fost folosit pentru culori in pictura murala paleocrestina. culminind cu pictura bizantina si apoi in epoca barocului. Ea este mentionata de Slanski in lucrarea sa "Tehnica picturii'.

Majoritatea liantilor clasici pentru pictura sunt de natura organica, ca atare sau sub forma unor amestecuri complexe constituite din proteine(clei animal, gelatina, caseina, albus de ou etc.), lipide (ulei de in, de mac, de nuc, de canepa etc.) si polizaharide (gume sau cleiuri vegetale, masele amidonoase si dextrina),rasini si ceruri, hidrocarburi (parafina, bitum etc.) si altele.

Dupa cum am mai spus, acestea au fost utilizate ca atare sau sub forma amestecurilor naturale (de exemplu gallbenusul de ou , care este un amestec de proteine si lipide) si respectiv cerurile si rasinile naturale (amestec de terpenoide si acizi rezenici).

Dintre amestecurile artificiale des utilizate amintim: uleiul cu clei, ou cu ulei, ulei cu rasine.

Prin amestecarea pigmentilor cu liantii se obtin emulsii pina la nivel coloidal. Acestea sunt cu atat mai fiabile cu cit gradul de dispersare este mai fin. Deci, culorile de ulei utilizate in pictura reprezinta dispersii coloidale de particule de pigment inconjurate prin absorbtie de moleculele de liant orientate intr-o pelicula uniforma si continua care impiedica contactul reciproc intre particulele de pigment si respectiv de stabilizarea sistemului microeterogen format. Aceste culori sub influenta luminii, a oxigenului din aer, a vaporilor din apa si a caldurii transforma stratul de culoare intr-o pelicula subtire, elastica, solida si rezistenta. Acest proces poarta numele de sicativare. Este un proces, in mare parte elucidat, specific pentru toate tipurile de uleiuri sicative, care consta in reactii de oxidare si polimerizare. Uleiul de in fiert reprezinta un amestec de trigliceride ale urmatorilor acizi grasi: linolenic 40-50%, linoleic (25- 40%), oleic, stearic si in cantitate foarte mica palmitic si diverse materii nesaponificabile (1-1 %). Uleiul de in fiert initial se oxideaza mai lent dar in scurt timp procesul se accelereaza si se intensifica. In 3-4 zile la temperatura normala mai intii se usuca superficial formand o pelicula semiaderenta, ca apoi dupa 20-30 zile sa se usuce in masa (procesul fiind complet). In acest timp se absoarbe cca. 28% oxigen raportat la greutatea totala. concomitent cu volatilizarea din ulei a produselor secundare ale oxidarii (C02, CO, acroleina, acid formic, acid acetic, apa etc.). Conform teoriei unanim acceptate o molecula de oxigen aditioneaza si formeaza un radical peroxidic la un atom de carbon saturat plasat in pozitia alilica fata de dubla legatura si mai rar la un atom de carbon ce se gaseste intre doua duble legaturi neconjugate. Acesti radicali peroxidici instabili dau nastere la radicali liberi cu duble legaturi conjugate care se unesc imediat intre ei, printr-un proces asemanator polimerizarii termice (radicalice), cand se formeaza un polimer inalt cu macromolecule din ce in ce mai lungi, orientate, corespunzand soldificarii peliculei, denumita linoxina (polimer oxidat). In peliculele de linoxina ramane de obicei un anumit numar de duble legaturi, care in timp, sub actiunea 0₂ din aer provoaca procese lente de imbatranire traduse prin ruperea acestor duble legaturi cu formarea de acizi grasi inferiori.