Viata si obiceiuri la slavi

Viata si obiceiuri la slavi

Vechii slavi locuiau de obicei in locuri aparate in mod natural de atacurile dusmane, adica in paduri si pe dealuri, pe langa balti si pe langa rauri, in locuri inaccesibile. Dupa marturia lui Procopiu, slavii traiau "in case proaste raspandite la o mare distanta una de alta". Ei nu se ingrijesc de casele lor, pe care le impletesc din crengi uscate, numai ca sa se adaposteasca de ploaie si de vremea rea. Din cauza gerurilor mari care sunt iarna, fiecare dintre ei isi sapa in pamant un fel de pivnita, careia ii adauga un acoperis tuguiat din lemn, iar pe acoperis pun pamant.

In astfel de pivnite ei se muta cu intreaga familie ramanand in ele pana primavara. Ei incalzesc aceasta locuinta in felul urmator: fac focul cu lemne si pe foc incalzesc pietre pana cand acestea rosesc. Cand pietrele s-au incins, le stropesc cu apa, care degaja vapori, care incalzesc locuinta, incat locuitorii chiar isi scot imbracamintea[1].

Descriind pe slavi ca pe un popor rezistent si calit, insa primitiv si putin cult, limitat in trebuintele sale, preferand lipsa de grija a unei existente mizerabile, cumpatare in alimentatie si o viata trandava, dar libera, in locul muncii, autorii bizantini vorbesc totusi despre ei ca nu sunt rai si nici perfizi, ca sunt prietenosi cu strainii, ii primesc, ii petrec dintr-un loc in altul, unde acestia au nevoie, si mai mult chiar, daca se intampla un necaz oaspetelui din vina gazdei care il primeste pe oaspete,acestia se ridica contra vinovatului, socotind o onoare apararea oaspetelui[2].

Pe robi nu-i pastreaza in sclavie toata viata cum fac celelalte popoare, ci le fixeaza un anumit timp, iar apoi ii lasa sa aleaga: sa se intoarca in patrie, cu o anumita rasplata sau sa ramana la ei, in calitate de oameni liberi.

Femeile slave sunt necrezut de caste, asa ca majoritatea socotesc moartea sotilor ca o moarte proprie si se sugruma de bunavoie, pentru ca vaduvia pentru ele nu mai e viata. Slavii nu vor sa slujeasca nimanui sau sa fie sub autoritatea cuiva. Ei sunt rezistenti la orice lipsuri: arsita, frig, ploaie, lipsa de imbracaminte si hrana. Sunt incapatanati, nu vor sa se supuna - in ceea ce priveste opiniile proprii - parerile majoritatii, din care pricina se produc ciocniri sangeroase (Mauriciu, Leon cel Intelept)[3].

Scriitorul german Adam din Bremen spune despre slavii pomerani: "Nu exista popor mai ospitalier si mai prietenos ca ei". Chiar piratii baltici, dupa marturia lui Helmold, se remarcau prin ospitalitate si darnicie. Pentru oaspete si drumet slavul era gata sa jertfeasca tot ceea ce avea el mai bun. A ingriji de bolnavi si de cei batrani, a-i hrani si adaposti se socotea la slvi ca o datorie sfanta. Dupa marturia altui scriitor german, la pomerani fiecare gospodar avea o locuinta speciala, curata si impodobita ce-i servea numai pentru masa si ospatare. In aceasta locuinta era totdeauna o masa plina cu fel de fel de mancaruri si bunatati in asteptarea oaspetilor. Orice strain sosit se bucura de toate drepturile civile ale localnicilor. Chiar si saxonii, care soseau la slavi in orasul Iulin, cel mai mare dintre orasele Europei, capatau drepturi egale cu bastinasii, cu conditia ca in timpul sederii lor acolo sa nu oficieze public ritualul crestin[4].

Atat izvoarele orientale, cat si cele apusene, vorbesc in unanimitate despre vitejia si spiritul razboinic al slavilor. Asa, de pilda, scriitorul arab Ibn-Iacub spune despre slavi ca ei sunt un popor viteaz si razboinic si nimeni nu i-ar egala in putere, daca n-ar fi dezbinarea dintre numeroasele si deosebitele lor triburi. Blanzi, amabili si ospitalieri in mediul casnic, indiferent de nationalitatea oaspetelui, curajosi si razboinici, cum sunt zugraviti de catre autorii vechi, slavii dovedeau in razboaie o inversunata si necrutatoare ferocitate[5].

Ca fire, slavii erau un popor vesel, dornic de viata, iubind muzica, cantecele, dansurile, bautura. Isi duceau viata in munca si indurau necazul si durerea.

a)       Obiceiuri la nastere

Slavii indeplineau un anumit ritual, care consta in primul rand din primirea solemna a copilului in cercul familiei. Copilul era asezat pe pamant, fie pe prag, fie pe vatra casei, apoi plimbat in jurul camerei. Urma prima baie, in care se aruncau graunte, chimion, sare, bani etc. In aceasta imprejurare, nasii aveau un rol foarte important. La o anumita varsta care se deosebea de la un trib la altul, se facea "tunderea" copilului de sex masculin in cadrul unei sarbatori de familie. Cu acest prilej, tatal, o ruda sau un musafir de vaza taia cateva smocuri de par de pe capul copilului. Aceasta insemna trecerea copilului din grija mamei in cea a tatalui, care trebuia sa-l deprinda de acum cu ocupatiile barbatesti[6].

b)       Obiceiuri la casatorie

La casatorie, intre alte obiceiuri, era acela de a se pune mana miresii in cea a mirelui, dupa care se schimbau cadourile, care constau dintr-un mar, simbol al fecunditatii, un cocos, o gaina neagra etc. La casa mirelui, mireasa era primita cu paine si miere si se aruncau pe ea graunte, cereale, mac, mazare si alte produse ale pamantului, ca semn de fecunditate si prosperitate.

Mireasa era pusa de asemenea sa inconjoare de trei ori vatra, salutand zeii prin inchinari sau oferindu-le sacrificii. Mirele si mireasa se asezau apoi pe o piele de vita, sub forma de covor, si distribuiau nuntasilor prajitura de nunta Kravaj, cu care prilej pare sa se fi facut si anumite rugaciuni. Dupa unele marturii din sec. XI, ceremonia nuptiala comporta o intreaga serie de rituri si cantece pagane, care se desfasurau in sunete de fluiere si tobe. Dupa noaptea nuntii, invitatii insoteau cu veselie pe noii casatoriti care mergeau sa se purifice cu apa sau poate cu foc[7].

Viata religioasa si morala era in general scazuta la slavi, dintre ei numai prusienii stau ceva mai bine. Femeia era sluga barbatului, care impreuna cu copii, ea era proprietatea barbatului, care o putea vinde sau arenda, precum o si cumparase. In timpuri mai vechi, intre slavi, din punct de vedere social, nu existau deosebiri de clase si avere. Cu timpul, clasele sociale s-au diferentiat, impartindu-se pamantul si introducandu-se sclavia[8].

c)        Cultul mortilor - viata viitoare

Credinta in "lumea cealalta" sau in viata de dupa moarte a fost cunoscuta fiecarui popor din grupa arica, deci si slavilor. Afirmatia lui Nestor, ca slavii ar fi auzit de "lumea cealalta" numai de la misionarii crestini veniti de la Constantinopol, precum si afirmatia lui Thietmar ca slavii ar fi crezut ca, cu moartea se termina totul, sunt complet gresite si se pot lua numai ca afirmatii ale unor calugari crestini, care vor sa prezinte religia slavilor ca lipsita de rai, deci cu un mare defect, iar religia crestina ca pe una care promite si da aderentilor sai mult mai mult[9].

Slavii credeau ca sufletul este chemat, dupa moarte la o alta viata. Despre locul unde se gaseste aceasta a doua lume, existau la vechii slavi, diferite pareri. Pe baza monumente lor si a ramasitelor din folclor, cercetatorii au stabilit ca, dupa credinta lor "lumea cealalta s-ar gasi peste mare". Afirmatia lor se bazeaza pe faptul ca anumite triburi slave isi inmormantau mortii in asa fel incat asezau cadavrul in barca si o impingeau in larg. Daca acest procedeu n-ar fi fost cu putinta din cauza departarii de mare, atunci, cadavrele erau arse sau inmormantate, dupa ce au fost mai intai asezate in barca (pe uscat) ca sa poata - chiar si simbolic numai - trece peste mare in lumea cealalta.

Renumitul filolog si etnograf sarb Vuk Karadjici, in lexiconul sau, la prezentarea cuvantului "kuga" care inseamna ciuma (personificata in credinta poporului), da urmatoarea explicatie: poporul crede ca ciuma vine de peste mare, ca sa omoare oamenii. De aici se poate deduce faptul ca si la sarbi a existat credinta ca lumea cealalta s-ar gasi undeva peste mare[10].

Tot in privinta locului unde se gaseste lumea de dincolo, exista la vechii slavi si alte pareri sau credinte. Astfel, unii isi inchipuie ca locasul mortilor se gaseste undeva sub pamant. Intrarea intr-insa se face prin vreo spartura in pamant, groapa sau fantana parasita.

Se credea ca mortii merg ca sa traiasca o noua viata, iar locul unde se credea ca merg este desemnat in limbile slave prin cuvantul nav, probabil din radacina ny, care inseamna "oboseala". Se credea deci, ca obositii vietii ar merge in acel loc.

La vechii slavi, mortii erau fie inmormantati in camp, sub pragul casei, langa vatra, fie asezati in barca si incinerati, fie sloboziti in largul marii. Insa, ca rit funerar principal, ei practicau incinerarea. Mai tarziu, sub influente straine au inceput sa ingroape mortii in pamant. Totusi, incinerarea a persistat pe alocuri pana in secolul al XIII-lea.

Printre obiceiurile de inmormantare era si acela ca dupa ce cadavrul era ridicat, sa nu se iese pe usa, ci printr-o deschizatura special facuta in zid, pentru a impiedica astfel sufletul mortului sa nimereasca intrarea in casa. Mortul era dus cu plansete si cantece la locul special consacrat incinerarii sau la un mormant pregatit separat. Acolo se inalta un rug pe care mortul era pus uneori direct, alteori pe o scandura sau pe o barca, imbracat in hainele pe care le purtase cand era viu si cu armele sale precum si toate obiectele folosite cu preferinta de catre acesta in timpul vietii sale.

La moartea stapanului se sacrifica si calul ce-i apartinea, ca sa fie inmormantat odata cu el. Rudele puneau apoi foc rugului. In aceeasi zi sau a doua zi se aduna cenusa, se strangeau resturile de oase calcinate, armele si bijuteriile mortului. Cenusa era pusa gramada sau turnata intro urna, care se acoperea cu pamant, sau se punea sub un tumul, pe o piatra sau pe un par, dupa obiceiul fiecarei regiuni. Langa urna se puneau daruri, care trebuiau sa serveasca mortului in viata cealalta. Daca mortul era ingropat fara sa fi fost ars, cadavrul era de asemenea pus sub un tumul, cu daruri, si se dadea foc indata unui rug de sacrificiu, langa care avea loc primul ospat funerar.

In timpul ridicarii mortului de acasa si pe tot drumul pana la cimitir, rudele defunctului aduceau laude acestuia, iar femeile il jeleau, zgaraindu-si adesea fata cu unghiile, strivindu-si corpul si taindu-si parul. Jelirea mortilor era mai degraba un rit obligatoriu decat expresia durerii .

Scriitorul arab Ibn Fadhlan povesteste ca si el personal a asistat la inmormantarea unui slav. Continutul descrierii ar fi urmatorul: peste cadavru, slavii puneau mai intai un fel de streasina (acoperis), care statea deasupra lui pana ce i se coseau hainele pentru inmormantare. Cel raposat era asezat in barca, dupa ce era imbracat. Daca era bogat, averea i se impartea in trei parti: o parte apartinea familiei, din a doua parte i se cumparau haine pentru inmormantare, iar din partea a treia se procura mancare si bautura pentru inmormantare, care era considerata ca o mare solemnitate.

Fadhlan istoriseste in continuare, ca de multe ori, chiar si un copil - de obicei fetita - se hotara sa moara de bunavoie impreuna cu tatal sau. In ziua cand trebuia sa fie incinerat cu tatal sau, i se dadea copilului mult de baut. Copilul era neobisnuit de vesel. Dupa aceea se pregatea barca in care va fi ars cadavrul raposatului. Dupa ce era pregatita barca, era asezata pe rugul pregatit pentru incinerare. Poporul inconjura rugul rostind mereu ceva. O femeie, numita "ingerul mortii", se ingrijea de hainele raposatului si de cele necesare pentru inmormantare si tot ea ucidea si fetita. Ibn Fadhlan spune ca femeia aceasta era un adevarat drac: urata, falsa, cu o privire plina de pacoste.

Cand erau terminate toate aceste pregatiri, cadavrul era scos de sub acoperisul unde zacea, apoi imbracat si asezat in barca. Langa el erau asezate gustarile. Dupa ce era asezat mortul in barca, aruncau apoi tot in barca un caine spintecat in doua, doi cai si doi boi taiati in bucati. Caii, inainte de a fi taiati erau alergati pana cand faceau spume, dupa care ii taiau cu sabia celui raposat.

Inainte de uciderea fetitei, poporul adunat zicea catre ea: "Spune stapanului tau: numai din dragoste fata de tine fac aceasta". De asemenea si unei gaini, i se taia capul si se arunca in barca. Fetita se urca de trei ori pe rug si de acolo striga, zicand prima data: "Iata, acolo este tatal si mama". A doua oara striga: "Iata acum vad pe toti raposatii mei cum stau impreuna". Iar a treia oara zicea "Iata, acolo este stapanul meu, el sade in rai. Raiul este asa de frumos si plin de verdeata; in el sunt si oameni mari si copii; el ma cheama; duceti-ma la el". Dupa aceea, fetita se dezbraca si bea cateva pahare de bautura in semn ca se desparte de viata ca sa poata merge acolo unde ii este stapanul. Urmeaza moartea groaznica a fetitei: ii leaga o funie in jurul gatului si o strang pana ce fetita moare. Femeia "inger al mortii" ii infige cutitul printre coaste, dupa care cadavrul fetitei este asezat in barca alaturi de cel al raposatului.

Apoi se dadea foc rugului si fiecare dintre cei prezenti adauga la rug cate un lemn aprins, iar barca si tot ce era in ea, se prefaceau in scrum. Dupa o ora totul era numai cenusa. Pe locul unde a stat barca se facea o movila si se infigea un stalp de lemn ca amintire. Lemnul era de plop alb, iar pe el se scria numele decedatului, precum si cel al tarului rusilor[12].

Ibn Fadhlan, care era trimisul califului din Bagdad catre cneazul slavilor, mai noteaza ca unul dintre cei prezenti la inmormantarea la care a asistat si el, i-ar fi zis: "Voi, arabii, sunteti un popor prost. Luati pe cel care intre oameni a fost cel mai iubit si mai cinstit si-l aruncati in pamant, unde-l mananca taratoarele si viermii. Noi, dimpotriva, il ardem intr-o clipa, asa ca el intra fara intarziere in paradis"[13].

Ceremonialul funerar se incununa prin moartea voluntara a vaduvei sau, in unele cazuri, prin omorarea acesteia si a servitorilor defunctului. Femeia, fie ca se prezenta de bunavoie ca sa fie omorata, fie ca era constransa in baza obiceiului, era imbatata pana isi pierdea toata puterea inainte de a fi pusa pe rug, ca sa nu opuna rezistenta in timpul arderii. De asemenea, se obisnuia ca la moartea unui tanar, sa se sacrifice o fata, mai ales logodnica lui, pentru a-i da acestuia sotie in vita cealalta, pe care n-a avut-o in viata aceasta. Uneori era sacrificat si medicul, pentru ca sa-l ingrijeasca si in lumea cealalta pe cel mort.

Afara de obiceiul acesta de a-si incinera mortii, slavii practicau si inhumarea, care incepe sa se impuna din secolul al X-lea si care se generalizeaza pana in secolul al XIII-lea. Inhumarea se facea atat in camp, cat si sub pragul casei sau pe langa vatra. Cimitire speciale pentru inhumare, dupa parerea unor specialisti, slavii nu aveau, insa altii sustin ca au existat si la slavi cimitire comune. Locul unde cineva era inmormantat era insemnat, fie printr-un stalp, fie printr-o movila, fie prin amandoua. Movilele au fost numite la rusi, mai tarziu "kurgan", de la vechiul "kragan" sau "krug" (=rondou)[14].

Sub inraurirea greco - romanilor, slavii obisnuiau sa puna si ei un ban langa mort pentru calatoria de dincolo de mormant. Pe alocuri, mortii erau inmormantati pe o sanie sau dusi la groapa pe o sanie trasa de boi, indiferent de sezon. Oamenii care isi simteau moartea ca se apropie isi construiau inca de cand erau in viata, cate o sanie pentru inmormantare. De unde expresia "a fi pe sanie" adica a fi pe duca, pe moarte.

O parte interesanta a inmormantarii consta din asa numita tryzna si ospatul ce o insotea. Tryzna pare sa fi fost o serbare cu caracter dramatic, al carui episod central il forma un simulacru de lupta, cu zanganit de arme, cu strigate si cantece de razboi. Scopul acestor jocuri solemne pare sa fi fost acela de a alunga spiritele rele sau poate "pentru a mangaia sufletele" cum spune cronicarul ceh Cosmas[15].

Dupa tryzna urma ospatul funerar, numit piru, la care erau invitate si sufletele stramosilor, carora apoi, dupa ospat, li se multumea ca au venit si au mancat. La ospetele funerare se bea mied (hidromel).

Cea mai mare parte din pomeni se facea la mormantul insusi al celor raposati sau pe pragul casei. Acest obicei de a aduce sacrificii inaintasilor n-a putut fi dezradacinat, nici chiar de catre crestinism si el s-a pastrat in parte pana in ziua de astazi. Stramosii si raposatii au si mancarurile lor speciale ca: nuci, fasole, miere - mancaruri preferate de sufletele celor morti la toti indo-europenii[16].

Toate aceste practici in legatura cu cei raposati sunt putin - sau chiar deloc - descrise in monumentele vechi ale religiei slave. In schimb insa, folclorul tuturor slavilor este extrem de bogat in obiceiuri, sacrificii si practici rituale desfasurate in cinstea stramosilor. Iar ca aceste obiceiuri si practici au existat la vechii slavi, ne dovedesc, de fapt, movilele mormintelor, in ale caror sapaturi s-au gasit vase pentru hrana celor morti. La litoni, se da mortului mancare, bautura, o secure si bani.

Un imn mortuar al lor, in vremea cand ei sufereau apasarea germana zice: "Du-te dincolo nenorocitule, din aceasta stare nenorocita, in lumea mai buna, unde nu germanii tie, ci tu lor le vei porunci. Pentru aceasta ai armura, mancare si bani de drum"[17].

Pentru cinstirea mortilor erau zile anumite peste an, intre care indeosebi rusaliile si radunica. In Polonia a durat pana pe la mijlocul secolului XV obiceiul de a se aprinde in timpul actualei Joi Mari, focuri din ramuri uscate sau din paie la raspantii de drumuri, pentru a incalzi sufletele mortilor. Aceste focuri se numeau grumadki. Lampinioanle aprinse pe morminte in ajunul zilei mortilor reprezinta desigur o ultima ramasita a acestui obicei.

d)       Increstinarea slavilor

Crestinismul a fost introdus in Rusia Kieveana pe vremea domniei lui Vladimir Sveatoslavici, prin intermediul grecilor din Bizant. Crestinismul a jucat un rol foarte insemnat in viata Rusiei Kievene. In comparatie cu paganismul, crestinismul reprezenta un mare progres. El a favorizat dezvoltarea si consolidarea raporturilor feudale in Rusia Kieveana si a contribuit la raspandirea printre slavii rasariteni a unei culturi mai inalte, cultura bizantina.

Stabilirea unei religii unice a grabit procesul de unificare a tuturor triburilor slave si a intarit puterea cneazului. Crestinismul a inlesnit stabilirea unei legaturi mai stranse cu Bizantul si cu statele din apusul Europei. Vladimir a intretinut legaturi de prietenie cu Boemia, Polonia si Ungaria. Prin casatoria sa cu principesa Ana, el s-a inrudit cu casa imperiala greaca. Influenta culturala a tarilor crestine, mai dezvoltate, s-a accentuat.

Cu o suta de ani inainte de crestinarea Rusiei, misionarii Chiril si Metodiu alcatuira, din insarcinarea guvernului grec, un alfabet slav si tradusesera cartile bisericesti din greceste in limba slavona (bulgara), pentru a inlesni raspandirea crestinismului printre slavii apuseni si meridionali[18]. Acest lucru a fost cu putinta, deoarece, in anul 864, tarul Boris al bulgarilor, s-a crestinat impreuna cu tot poporul bulgar, primind botezul crestin, iar la botez a primit numele de Mihail. Abia din anul 889 activitatea celor doi misionari incepe sa prinda radacini consolidand astfel crestinismul in lumea slava, care, pana atunci, doar auzise de crestinism, nu il si cunoscuse.

Lupta dintre paganismul muribund si crestinismul bizantin a fost totusi grea si indelungata. In acest sens, Acad. N. S. Derjavin spune: "Astfel se explica lupta grea, darza si indelungata, adesea sub forme violente, sangeroase, ce o ducea dogma crestina cu paganismul la slavi. Pana la urma, aceasta dogma fiind o gandire mai progresista a invins paganismul, insa n-a reusit, in epoca feudalismului si capitalismului, sa smulga cu totul din gandirea populara ramasitele paganismului, adanc inradacinat. Aceste ramasite, au continuat sa saIasluiasca pana in ziua de astazi in masele populare exploatate din societatea capitalista sub forma de prejudecati si superstitii grosolane, primitive, dusmanoase culturii si progresului omenirii"[19]. Procesul de eliminare a acestor prejudecati si superstitii, este in curs de lichidare a ultimelor ramasite de magie, obscurantism si bigotism pagan, care se mai opun in calea progresului si culturii intregii omeniri.