Iluministii burghezi francezi din secolul XVIII. Voltaire, Montesquieu. Rousseau

Iluministii burghezi francezi din secolul XVIII. Voltaire, Montesquieu. Rousseau

In Franta, inca din prima jumatate a secolului XVIII, iluministii burghezi, in frunte cu Voltaire, au trecut la lupta impotriva temeliilor ideologice si politice ale statului feudalo-absolutist. Indreptand principala lor lovitura impotriva dictaturii spirituale a bisericii, ei nu erau totusi ateisti, ci deisti. In filozofie si in sociologie, ei imbinau tendintele materialiste cu idealismul: in politica se manifestau, de regula, ca partizani ai transformarii treptate a oranduirii sociale si de stat in sensul intereselor burgheziei.

Voltaire Conducatorul iluministilor burghezi francezi din prima jumatate a secolului XVIII, Francois-Marie Voltaire Arouet (1694-1778) s-a nascut la Paris. Pentru ca a luat atitudine impotriva nobilimii feudale, el a fost intemnitat de doua ori la Bastilia, apoi expulzat din Franta si nevoit sa stea trei ani in Franta.

Intors in patrie, Voltaire a publicat in 1733 "Scrisori filozofice" (numite si "Scrisori din Anglia"), in care si-a formulat conceptiile filozofice si politice. Aceasta carte a fost arsa pe rug. Mai tarziu, Voltaire a scris "Tratat de metafizica" (1734), "Bazele filozofiei lui Newton" (1738), "Istoria lui Carol al XII-lea"(1731), "Eseu asupra moravurilor si spiritului natiunilor"(1756), "Candide"(1759) etc.

Printre lucrarile filozofice de mai tarziu ale lui Voltaire se numara "Dictionarul filozofic"(1769), "Scrisorile lui Memmius catre Cicero", "Despre suflet", "Dialogurile lui Eugemere" etc. Pentru intelegerea conceptiei filozofice a lui Voltaire, o mare importanta are corespondenta sa, in special scrisoarea sa catre Formont (1736), precum si lucrarile sale literare. Intre anii 1750 si 1753, Voltaire se afla in Prusia, intre 1758 si 1778 in Elvetia si la granita cu Elvetia, la domeniul sau din Ferney.

Iluministul francez a dus o lupta neobosita impotirva ideologiei feudale. Sub lozinca "Striviti pe infam!", el s-a ridicat cu mare curaj impotriva Bisericii Catolice si a papei de la Roma.

Lucrarea lui Voltaire "Istoria Rusiei" (vol. I - 1759, vol. II - 1763) a jucat un mare rol in raspandirea, atat in Franta, cat si-n Europa occidentala in general, a unor idei nepreconcepute despre Rusia, despre poporul rus, despre stiinta, literatura si cultura rusa.

Pana in 1770, idealul politic al lui Voltaire a fost monarhia "luminata". Mai tarziu, datorita agravarii contradictiilor dintre starea a treia si statul absolutist, el inclina spre ideea superioritatii formei republicane de guvernamant fata de cea monarhica.

Conceptiile social-politice ale lui Voltaire poarta intr-o anumita masura amprenta aristocratismului. El manifesta adeseori o atitudine de dispret si chiar de ostilitate fata de masele populare. Adversar convins si darz al bisericii, Voltaire considera totusi necesara mentinerea religiei, pentru a tine in frau masele populare. In aceasta privinta el spunea: "daca Dumnezeu nu exista, El trebuie inventat".

Cu toate acestea, Voltaire s-a manifestat ca un luptator neobosit impotriva despotismului si a arbitraliului feudal, ca unul dintre prevestitorii libertatilor burgheze-democratice. El cerea desfiintarea servitutiilor feudale, lichidarea normelor medievale din viata societatii, desfiintarea privilegiilor de casta ale nobilimii si clerului. El ridicularizeaza si combate ideologia feudalo-teologica. Satira ascutita si ironia muscatoare a lui Voltaire au contribuit la pregatirea ideologica a revolutiei burgheze.

Voltaire este un deist la care tendintele materialiste sunt imbinate cu concesii facute idealismului. Recunoscand unele merite ale lui Locke si folosind senzualismul sau, el il considera in acelasi timp ca un ganditor insuficient de curajos si de hotarat in critica ideologiei feudale. In dezvoltarea filozofica a lui Voltaire, un rol important au jucat traditiile gandirii franceze din secolul XVII, in special scepticismul lui Montaigne, fizica materialista a lui Decartes si ideile materialiste ale lui Gassendi despre rolul experientei.

Respingand dogma bisericeasca a revelatiei, ideea ca religia ar sta mai presus de ratiune si ca ar fi data oamenilor de la natura, Voltaire socotea ca problema existentei sau neexistentei lui Dumnezeu trebuie rezolvata cu ajutorul ratiunii. Studierea naturii trebuie sa se sprijine insa pe cunoasterea ei experimentala, pe stiinta eliberata de orice imixtiune a religiei.

Dupa parerea lui Voltaire, problemele filozofice trebuie analizate cu aceasi obiectivitate ca care sunt examinate fenomenele astronomice. Sarcina filozofului este ca, renuntand la dogmele religiei, sa stabileasca in ce consta aptitudinea de a gandi, felul cum apar la om ideile, sa cerceteze daca omul are un suflet deosebit de corp, daca acest suflet este vesnic, daca este liber etc.

Voltaire priveste critic dovezile teologice despre existenta lui Dumnezeu si pana la ajunge la concluzia ca, desi nu poate fi demonstrata, existenta lui Dumnezeu este foarte posibila. Dar chiar recunoscand existenta lui Dumnezeu, nu se poate spune nimic despre esenta lui, nici despre atributele lui. Potrivit conceptiei deiste a lui Voltaire, prin Dumnezeu trebuie sa intelegem "principiul activ" al universului. "Rostesc numele lui Dumnezeu ca un papagal sau ca un prost, daca n-am nici o idee despre cauza necesara, uriasa, activa, existenta in toate efectele, in orice loc si in orice timp."(Voltaire, Oeuvres completes, vol. VI, Paris, 1843, p.63).

Nerecunoscand pe Dumnezeul teologilor, deistul Voltaire il recunoaste pe Dumnezeu ca "prim motor" care pune totul in miscare in natura. In acset sens, el vorbeste de Dumnezeu ca despre "marele geometru".

In decursul mai multor decenii de activitate desfasurata de Voltaire pe taramul filozofiei, deismul sau s-a schimbat, conceptia sa despre "primul motor" a evoluat. In primele lucrari ale lui Voltaire, teoria "primului motor" era legata de recunoasterea unui finalism etern al fenomenelor din natura, dirijate de "geometrul" universal, dar mai tarziu iluministul francez a renuntat la teologie si a criticat cu putere aceasta conceptie asupra naturii. Voltaire demonstreaza inconsistenta teologiei, atat in forma ei traditionala, cat si-n forma "armoniei prestabilite" a lui Leibniz. Oricat de departe era deistul Voltaire de ateismul militant al materialistilor, critica muscatoare pe care a facut-o conceptiei teologice despre lume si teologiei medievale in general a constituit un mare merit istoric al filozofului francez.

Apropiindu-se de "linia lui Democrit" in filozofie, Voltaire a respins conceptiile idealistilor subiectivi, al caror punct de vedere l-a formulat in felul urmator: "Simturile noastre ne fac sa avem idei, spun dansii, dar s-ar putea ca intelegerea noastra sa primeasca aceste perceptiuni, fara ca sa existe nici un obiect afara" (Voltaire, Oeuvres completes, vol. VI, p.11).

Criticandu-i pe idealistii subiectivi, el apara teza materialista ca "obiectele exterioare exista intr-adevar". Problema aceasta, dupa cum spunea Voltaire, nici n-ar merita sa fie discutata, dar unii filozofi se indoiesc de lucrurile cele mai clare. Ei contesta in mod nejustificat substanta, reducandu-o la o colectie de perceptii si neaga astfel existenta obiectiva a lucrurilor in afara constiitei oamenilor. Voltaire considera pe buna dreptate ca esenta disputei in aceasta chestiune consta in recunoasterea sau nerecunoasterea existentei obiectelor in afara noastra.

Voltaire arata ca a nega existenta obiectiva a lucrurilor, a nega existenta lor in afara constiintei oamenilor, inseamna a asemui viata cu somnul, iar senzatiile cu visele. Dar in somn vedem ceea ce pastreaza memoria noastra, in timp ce senzatiile noastre in starea de veghe sunt rezultatul actiunii obiectelor exterioare asupra organelor noastre de simt. In felul acesta, replicand idealistilor subiectivi, Voltaire recunostea "obiectele exterioare" si actiunea lor asupra organelor de simt, actiune in urma careia apar senzatiile. El socotea ca idealismul subiectiv este un punct de vedere absurd. "Daca, spre pilda, o piatra in cadere ne frange umarul, pare destul de anevoios ca aceasta sa se infaptuiasca printr-un efort al memoriei." (Voltaire, Oeuvres completes, vol. VI, p.12).

Senzatia de soliditate, spune Voltaire, apare datorita intinderii si impermeabilitatii obiectelor materiale, care actioneaza asupra organelor noastre de simt. Daca nu exista obiecte reale in afara noastra, atunci de ce focul ma arde aevea si nu ma arde in vis?

Un profund sens filozofic au avut ideile lui Voltaire potrivit carora idealismul subiectiv ajunge chiar la negarea existentei altor oameni. "Daca am sa-mi notez gandurile pe hartie - spunea el - iar un alt om sa le citeasca cu glas tare, atunci cum se explica faptul ca eu aud si inteleg aceste ganduri, daca acest om nu exista in mod obiectiv si, in realitate, nici nu citeste ceea ce am scris eu? " (Voltaire, Oeuvres completes, vol. VI, p.10)

In concluzia criticii sale impotriva idealismului subiectiv, Voltaire scrie: "Oricum ar fi, deoarece aici tinta mea principala este de a examina omul sociabil si ca nu pot sa fiu sociabil daca nu exista o societate si prin urmare obiecte in afara noastra, pirhonienii imi vor ingadui sa incep prin a crede hotarat ca exista corpuri, fara de care ar trebui sa nu recunosc existenta acestor domni"(Voltaire, Oeuvres completes, vol. VI, p.12).

Un deosebit interes prezinta felul cum Voltaire solutioneaza problema raportului dintre momentul senzorial si cel rational in cunoastere. Combatand teoria ideilor innascute a lui Descartes si continuand linia empirista a lui Gassendi si Locke in teoria cunoasterii, Voltaire a aparat principiul materialist ca notiunile, ideile generale, provin din senzatii din "primele idei". "Este deci neinduios - afirma el - ca primele noastre idei sunt senzatiile nostre. Incetul cu incetul, primim idei alcatuite din ceea ce ne izbeste organele, memoria noastra retine aceste perceptii, pe care apoi le randuim sub forma de idei generale; si din aceasta facultate unica de a alcatui si orandui astfel ideile noastre rezulta toate cunostintele vaste ale omului" (Voltaire, Oeuvres completes, vol. VI, p.9-10).

Nimic nu poate fi cunoscut fara ajutorul experientei, spunea Voltaire. A nega ca, cunostintele noastre isi au originea in experienta, inseamna a renunta la bunul simt. Simturile sunt usile prin care toate cunostintele noastre despre lume patrund in constiinta noastra.

Dupa parerea lui Voltaire, adevarul poate fi cunoscut doar pe trei cai: "sau cu ajutorul intuitiei, al simtirii, - eu exist, eu vad soarele; sau cu ajutorul unor probabilitati acumulate, care tin locul certitudinii - exista orasul cu numele Constantinopol; sau cu ajutorul demonstratiei - triunghiurile care au laturile egale sunt congruente".

Dar Voltaire nu a dezvoltat in mod consecvent senzualismul sau materialist. El a sustinut ca experienta ar demonstra, nu numai existenta lumii materiale, ci si a "primului motor" al ei - Dumnezeu.

Voltaire a respins atat teoria teologica dualista despre suflet si trup, cat si teoria dualista a lui Decartes despre substanta spirituala si cea materiala.

Teoriile iluministe ale lui Voltaire, ideile sale antifeudale, propovaduirea libertatilor burgheze au contribuit in mare masura la pregatirea ideologica a revolutiei burgheze franceze din 1789 - 1794.

Montesquieu Printre iluministii francezi de seama din prima jumatate a secolului XVIII se numara Charles Louis Montesquieu (1689-1755), presedintele tribunalului din Bordeaux.

In prima sa lucrare, "Scrisori persane" (1721), Montesquieu s-a dovedit un critic si satiric spiritual al oranduirii feudalo-absolutiste din Franta. In lucrarea sa "Consideratii asupra maririi si decadentei romanilor" (1734), el a dat o prima schita teoriei sale sociale. Potrivit conceptiei istoriografice a lui Montesquieu, ridicarea si decaderea Romei Antice se explica prin institutiile ei politice si prin moravurile locuitorilor.

Principala lucrare a lui Montesquieu, "Spiritul legilor" (1748), este una dintre cele mai remarcabile lucrari de sociologie din secolul XVIII. In jurul acestei carti s-a starnit o puternica lupta ideologica, iar impotriva lui Montesquieu s-au ridicat juristii monarhisti, iezuitii, teologii si scolasticii.

Principala idee progresista din sociologia lui Montesquieu consta in recunoasterea faptului ca viata sociala se supune, ca si natura, unor legi naturale. Montesquieu a respins cu hotarare teoria medievala a providentialismului. In egala masura, iluministul francez a criticat teza lui Hobbes despre starea naturala a oamenilor ca fiind un "razboi al tuturor impotriva tuturor ". Din punctul de vedere al ganditorului francez, starea naturala a oamenilor este pacea si egalitatea intre ei.

Montesquieu a fost initiatorul curentului "geografic" in ideologia burgheza. El a sustinut ca solul si clima, impreuna cu economia, religia dominanta si institutiile politice ar determina legile tarii respective. Acest punct de vedere a starnit critici vehemente din partea materialistilor francezi. Helvetius vedea pe buna dreptate in aceasta teorie un mijloc de a eterniza inegalitatea intre popoare.

Montesquieu a fost unul dintre intemeietorii teoriei burgheze a dreptului si socotea ca dreptul se intemeiaza pe ratiunea omului.

Ridicandu-se impotriva monarhiei absolutiste franceze, Montesquieu sustinea ca Franta are nevoie de reforme dupa modelul Angliei si nu de transformari revolutionare. Dupa parerea sa, idealul politic este o monarhie constitutionala, "luminata", care sa garanteze libertatea cetatenilor, precum si separarea puterilor in stat: legislativa, executiva si judecatoreasca. Teoria lui Montesquieu despre separarea puterilor, care dezvolta ideile lui Lock, a stat la baza teoriilor politice ale ideologilor burghezi din timpul revolutiei franceze de la sfarsitul secolului XVIII.

Montesquieu a fost un deist. Respingand pe dumnezeul religiei catolice sau al oricarei alte religii, el recunostea totusi existenta unui principiu prin supranatural, divin. Dar deismul este departe de a epuiza intregul continut al conceptiei lui Montesquieu despre lume. Alaturi de deism, in conceptiile sale, ca si-n conceptiile lui Voltaire, se observa o tendinta materialista. Montesquieu a criticat idealismul lui Socrate, Platon si Malebranche. Dupa convingerea lui Montesquieu, lumea "ideilor" a lui Palton reprezinta niste notiuni rupte de realitate, pe care oamenii le cerceteaza independent de cunoasterea naturii.

Montesquieu sustinea ca oamenii primitivi au cunoscut la inceput lumea cu ajutorul simturilor, iar apoi, treptat, cu ajutorul ratiunii, au inceput sa generalizeze datele obtinute de simturi. El sublinia importanta senzatiilor, a cunoasterii experimentale a lucrurilor reale. Un puternic suvoi de empirism materialist si de senzualim strabate toate lucrarile sale.

Convingerea ca, cunostintele isi au originea in experienta, recunoasterea adevarului obiectiv, critica idealismului si agnosticismului, acestea sunt principalele trasaturi ale conceptiei a lui Montesquieu in domeniul teoriei cunoasterii.

Montesquieu a exprimat ideea existentei unei legitati a lumi.

Recunoscand existenta divinitatii Montesquieu socotea, totusi, ca Dumnezeu, ca si tot ceea ce exista, este subordonat unor anumite legi. "Legile in semnificatia lor cea mai larga - spunea Montesquieu - sunt raportuuri necesare care deriva din natura lucrurilor. In acest sens, tot ce exista isi are legile sale: ele exista si la divinitate si la lumea materiala, si la fiintele ratiunii supraomenesti, si la animale, si la om." (Montesquieu, Opere alese, p.163).

Lupta lui Montesquieu impotirva teologiei si a slujniciei sale - scoalstica medievala - a jucat un mare rol in viata sociala a Frantei din secolul XVIII.

In toate lucrarile sale, incepand cu cele din tinerete, Montesquieu manifesta o atitudine critica fata de religie. "Chiar si-n Roma Antica - spune el - religia nu a fost decat un instrument in mainile oamenilor politici. In societatea contemporana clericii sunt niste lingusitori ai suveranilor atunci cand nu pot deveni tiranii lor, si sunt interesati sa tina popoarele in ignoranta." (Montesquieu, Opere alese, p.160). El a aratat prejudiciile ideologice, politice si economice pe care calugarii si clerul le pricinuiesc societatii. Plin de manie, el ii prezenta pe calugari drept niste trantori si paraziti, arata ca manastirile si bisericile au strans bogatii uriase. Cu deosebita vehementa se ridica si impotriva iezuitilor.

In polemica sa cu clericii, Montesquieu a urmarit sa apere dreptul la cercetarea stiitifica, demonstrand ca stiinta trebuie sa fie libera si independenta fata de pretentiile bisericii.

Ideile sociologice si filozofice sustinute de Montesquieu au jucat impreuna cu ideile lui Voltaire, un rol insemnat in pregatirea ideologioca a revolutiei franceze din 1789-1794.     

Rousseau Daca conceptia despre lume a lui Voltaire, Montesquieu, si chiar a materialistilor francezi din secolul XVIII oglindea, prin natura sa de clasa, interesele si nazuintele burgheziei franceze in perioada pregatirii ideologice a revolutiei burgheze de la sfarsitul secolului XVIII, un continut ideologic cu totul diferit avea orientarea democratica a iluminismului francez de la mijlocul si din a doua jumatatea secolului XVIII.

Iluministii democrati din aceasta perioada in frunte cu Rousseau, au oglindit clar, in lucrarile lor social-politice, filozofice si literare, mai ales ideologia paturilor mic burgheze ale "starii a treia", care erau ostile feudalismului si care se ridicau la lupta impotriva absolutismului.

Jean Jacques Rousseau (1712-1778) s-a nascut la Geneva, ca fiu al unui mester ceasornicar. Incepand de timpuriu sa munceasca, ducand o viata plina de privatiuni, Rousseau a colindat ani de-a randul diferite tari si a incercat tot felul de ocupatii: a fost servitor, secretar particular, muzicant ambulant, profesor de muzica, copist de note muzicale. La Paris, Rousseau s-a apropiat de iluministi si materialisti, in special de Diderot.

Prima carte a lui Rousseau a fost scrisa in 1750 ca raspuns la intrebarea pusa de Academia din Dijon: "Oare progresul stiitelor si artelor a contribuit la inrautatirea, sau la imbunatatirea moravurilor?". Lucrarea a fost premiata de Academie si i-a creat o larga popularitate lui Rousseau.

Cea de-a doua lucrare a lui Rousseau, "Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii intre oameni" (1755), a fost de asemenea scrisa pe o tema propusa de Academie, dar n-a mai fost premiata. Mai tarziu, Rousseau a publicat o serie de lucrari in problemele teoriei sociale si ale educatiei: "Iulia, sau Noua Eloiza" (1761), "Despre contractul social sau Pricipiile dreptului politic" (1762), "Emil, sau Despre educatie" (1762).

Critica vehementa a oranduirii feudale-absolutiste, facuta in aceste lucrari ale lui Rousseau, prevestea furtuna revolutionara care se apropia. Tribunalul din Paris a condamnat cartea "Emil" sa fie arsa. Rousseau a fost nevoit sa plece in Elvetia, dar si aici "Emil" si "Contractul social" au fost arse, iar el expulzat. Izgonit de pretutindeni de catre dusmanii sai, Rousseau pleaca in Anglia, apoi se intoarce inapoi in patrie, unde duce o viata de pribeag. In 1770, se stabileste la Paris. Intre anii 1765 si1770, Rousseau scrie celebra sa lucrare "Confesiuni". Ultimii ani de viata i-a petrecut in mizerie si absoluta singuratate.

Ideile sociale ale lui Rousseau il caracterizeaza ca pe un reprezentant al cercurilor plebeiene-democratice ale "starii a treia".

"Voltaire si Rousseau sunt aproape contemporani, dar ce distanta ii desparte! - scria Herzen. Voltaire mai lupta impotriva ignorantei pentru civilazitie, iar Rousseau infiereaza insati aceasta civilizatie artificiala. Voltaire este un nobil al vechii epoci care deschide usa salonului rococo parfumat spre epoca noua; el poarta galoane, e nobil de curte, a fost odata la o mare receptie si cand Ludovic al XV-lea a trecut, maistrul de ceremonii a rostit numele lui Francois Marie Arouet. De cealalta parte a usii sta plebeul Rousseau si din el nu mai este nimic du bon vieux temps (din vremurile bune de altadata). Glumele usturaroare ale lui Voltaire amintesc pe ducele de Saint-Simon si pe ducele de Richelieu. Ironia spirituala a lui Rousseau nu aminteste nimic, ci prezice sarcasmele Comitetului Salvarii Publice".

Rousseau a pus cu toata ascutimea problema inegalitatii sociale. El a caracterizat societatea din timpul sau ca o civilizatie a inegalitatii, straina si ostila intereselor poporului. Potrivit teoriilor sale, inegalitatea politica nu a existat in etapele initiale ale vietii sociale. In perioada "starii naturale", cand toti oamenii erau egali, nu exista proprietate privata si nici subordonare sociala. Rousseau a aratat ca izvorul oprimarii sociale a maselor populare este aparitia proprietatii private.

"Prin omul care, imprejmuind un teren, s-a incumetat sa spuna acesta este al meu si care a gasit oameni destul de prosti care sa-l creada - scria Rousseau - a fost adevaratul intemeietor al societatii civile. De cate crime, razboaie, omoruri, de cate mizerii si orori ar fi scutit omenirea cel care, scotand tarusii sau astupand santul, ar fi strigat semenilor sai: <<Feriti-va sa-l ascultati pe acest impostor; sunteti pierduti daca uitati ca roadele sunt ale tuturor si ca pamantul nu este al nimanui>>!" (J.J. Rousseau, Discurs asupra inegalitatii dintre oameni, Buc., Editura Stiintifica, 1958, p.118).

Rousseau a caracterizat aparitia societatii civile intemeiate pe proprietatea privata ca un pas inainte in comparatie cu "starea naturala" primitiva si, in acelasi timp, ca un pas inapoi din cauza aparitiei inegalitatii, mizeriei, bolilor de tot felul si salbaticirii morale.

Teoria lui Rousseau care considera proprietateta privata drept originea inegalitatii continea ipoteza profunda ca viata sociala depinde de dezvoltarea economiei, dar totusi, dupa parerea sa, forta hotaratoare a dezvoltarii sociale este ratiunea. Nereusind sa se ridice pana la o conceptie materialista, stiintifica, despre societate, Rousseau a incercat sa explice aparitia proprietatii private prin actiunea unor cauze diferite. Astfel, el a enuntat o ipoteza pretioasa despre rolul inventilor unor unelte de munca mai perfectionate, dar, in acelasi timp, a considerat ca, cresterea populatiei si decaderea moravurilor sunt factori hotaratori ai vietii sociale, ceea ce reprezinta una dintre laturile cele mai slabe ale teoriei sale despre viata sociala.

Rousseau considera ca, concentrarea proprietatii private in cateva maini reprezinta o uzurpare, dar socotea in mod gresit ca raspandirea viciilor in societate ar fi aceea care a determinat aparitia societatii private.     

Desi Rousseau vedea ca inegalitatea isi are cauza in dezvoltarea proprietatii private, totusi, el nu se pronunta pentru lichidarea totala a acestei proprietati, deoarece considera ca mica proprietate privata formeaza baza societatii. Cerand sa se lichideze impartirea in bogati si saraci, el enunta teoria nivelatoare utopica a repartizarii prprietatii private.

Vorbind despre influenta corupatoare a bogatiei, Rousseau se pronunta, de fapt, numai impotriva marii proprietati private. Cand spune ca pamantul nu trebuie sa apartina nimanui, el intelege numai ca fiecare trebuie sa posede atata pamant cat e necesar ca sa-i satisfaca nevoile "naturale".

Rousseau a infierat privilegiile nobililor si clericilor, a vorbit despre dreptuirle incalcate ale saracilor, a cerut ca obiectele de lux, iar nu cele de prima necesitate sa fie supuse la impozite.

Teoria burghezo-democratica a statului, pe care Rousseau o opunea teoriilor feudalo-teocratice despre stat, a fost o consecinta logica a teoriilor sale despre proprietate. Dupa parerea sa, conditia istorica ce a determinat aparitia statului, a fost proprietatea privata, aparuta in urma uzurparii dreptului natural, ceea ce a provocat o impartire tot atat de "nenaturala" a societatii in bogati si saraci. Mai tarziu, bogatii, dorind sa-si consolideze puterea asupra saracilor, le-au propus sa organizeze puterea de stat, ademenindu-i cu promisiuni mincinoase ca statul va fi reazemul ordinii publice, al pacii si securitatii. Puterea de stat care, cu ajutorul legilor, apara proprietatea privata, a consfintit, dupa parerea lui Rousseau, uzurparea drepturilor naturale ale poporului si inegalitatea dintre oameni, a condamnat majoritatea oamenilor la mizerie, la foame si la munca istovitoare.

Teoria "contractului social" a lui Rousseau, ca si teoria sa asupra proprietatii, idealizeaza "starea naturala", dar continutul ei real nu se reduce numai la acest "naturalism". Contractul social al lui Rousseau, care pune prin contract in legatura si relatii intre dansii indivizi independenti prin natura lor unul de altul nu se bazeaza cat de putin pe un asemenea naturalism. Aceasta - o iluzie si numai iluzia estetica a micilor si marilor robinsonade. Dimpotriva ele reprezinta anticiparea "societatii burgheze", care era in pregatire inca din secolul al XVI-lea si care in secolul al XVIII-lea a facut pasi uriasi spre maturizarea ei.

Teoria lui Rousseau se deosebea mult de teoria "contractului social" a lui Hobbes prin spiritul ei revolutionar. "Daca statul a aparut pe baza unui contract, rationa el, poporul are dreptul de a denunta un contract neavantajos si de-a crea o forma de asociere care sa corespunda intereselor sale".

In filozofie Rousseau se situa pe pozitii deiste si era un adversar al ateimului. Respingand dogma bisericeasca despre crearea lumii de catre Dumnezeu, el recunostea, in acelasi timp, existenta lui Dumnezeu si influenta Lui asupra lumii materiale, precum si existenta unui suflet imaterial, nemuritor. El considera ca principiu al tuturor fenomenelor din natura spiritul si materia. Spiritul este activ, materia este pasiva. Asadar, tendinta predominanta din filozofia lui Rousseau era idealismul, dar intr-o serie de cazuri el a enuntat principii materialiste. Teoria cunoasterii formulata de el continea tendinte senzualiste. "Natura, spunea el, poate fi cunoscuta, in primul rand, cu ajutorul organelor de simt, iar izvorul cunostintelor il formeaza senzatiile.".

Un rol considerabil in pregatirea ideologica, teoretica a revolutiei burgheze a avut teoria pedagocica a lui Rousseau, care a criticat cu asprime invatamantul si educatia scolastica, feudala. "Prima sarcina a scolii, spunea Rousseau, trebuie sa fie educarea omului si a cetateanului. O importanta deosebita trebuie acordata dezvoltarii simtului moral al virtutii civice. In scoala, ca si-n intreaga viata sociala, nu trebuie sa lasam teren pentru privilegii de casta."

In teoria sa estetica, Rousseau stabileste contradictia dintre arta si stiinta, pe de o parte, si simtamintele, interesele maselor populare, pe de alta parte. Afirmatia sa ca dezvoltarea artelor a contribuit la inrautatirea moravurilor nu insemna catusi de putin ca el ar fi negat utilitatea artei pentru societate. Rousseau s-a ridicat impotriva artei feudale, meschine si fara continut, din epoca lui.

Rousseau ii chema pe oamenii de arta sa zugraveasca neidealizat viata simpla a oamenilor saraci, sa renunte la conventionalismele cautate ale artei de curte. Acest lucru dovedea existenta unei tendinte realiste in creatia sa artistica si in teoria sa estetica.

Dupa parerea sa, arta adevarata trebuie sa se debaraseze de luxul amoral al bogatilor si sa apeleze la simplitatea nobila si emotionanta a saracilor. Aceasta este teza fundamentala a esteticii lui Rousseau. El nu vedea si nici nu putea sa vada adevarata baza sociala a contradictiilor dintre arta si viata: clasele si lupta de clasa. De aici tezele paradoxale, uneori reactionare ale esteticii lui Rousseau, care tradeaza marginirea sa mic-burgheza. Asa este, de pilda, atitudinea lui impotriva organizarii unui teatru la Geneva si afirmatia ca teatrul exercita o influenta exclusiv negativa, corupatoare. Asa sunt afirmatiile sale despre arta actorului, pe care o considera o bufonerie platita. Cu toata marginirea unor asemenea conceptii, cu tot deismul sau, teoriile lui Rousseau au jucat, in general, un important rol progresist in pregatirea revolutiei burgheze franceze de la sfarsitul secolului XVIII.

Teoria sociala a lui Rousseau a devenit mai tarziu stindardul ideologic al iacobinilor.