Istoria cinematografiei: Inceputuri

01 Ianuarie 1884

    Cinematografia a avut, poate, dintre toate formele artistice, cea mai rapida traiectorie ascensionala si, raportandu-ne si la zilele noastre, putem afirma cu certitudine ca procesul de transformare continua cu aceeasi uluitoare viteza. De-a lungul secolelor, oamenii au experimentat doua dintre dispozitivele(tehnicile) ce vor deveni mai tarziu elemente cheie ale cinematografiei: proiectarea imaginilor cu ajutorul luminii (folosind "camera obscura" si "lanterna magica") si crearea iluziei miscarii prin exploatarea fenomenului optic numit "persistenta viziunii". Aceasta din urma se refera la capacitatea creierului uman de a retine pentru o zecime de secunda ultima imagine proiectata pe retina ochiului. Un film este creat de fapt din mii de fotografii individuale ce se succed intr-o ordine fireasca, iar intre fiecare dintre acestea exista o pauza, insa ochiul uman este "pacalit" de iluzia optica a continuitatii. Desi ecranul cinematografului pare sa fie in permanenta luminat, aproape jumatate din timp el este intunecat. Imaginea da impresia ca tremura sub privirea noastra, sau cel putin asa se intampla in pionieratul cinematografiei, in zilele noastre viteza de proiectare a imaginilor atingand chiar si 30 de cadre pe secunda.
Descoperirea si dezvoltarea acestor mecanisme s-au facut de-a lungul unui proces gradual si au implicat un numar de inventatori din Europa, Marea Britanie si America, ce au lucrat inca din 1860 la o serie de proiecte cu grade diferite de success. Numele catorva dintre acestia sunt mai rezonante: Edward Muybridge, Louis Le Prince si Ottomar Anschtz, ei realizand masini pentru proiectii ale imaginilor cu o miscare rapida. George Eastman, fondatorul american al Eastman Kodak, Hannibal Goodwin si William Friese Greene, toti au contribuit cu prototipuri pentru filmele animate.
Insa inceputurile pactului cu imaginatia trebuie cautat cu mii de ani in urma. Principiile si elementele ce stau astazi la baza unor procese atat de complicate si de avansate au constituit forme primitive de divertisment ce pun uneori la indoiala autenticitatea descoperirilor considerate a fi noi in secolul. "postvitezei". Egiptenii si babilonienii descoperisera lumina si umbra, precum si moditati de "exploatare artistica" a acestora cu 5000 de ani in urma. Piesele de teatru cu umbre si oglinzi au reprezentat pentru indepartata civilizatie rasariteana mijloace comune de delectare, iar in China, in timpul dinastiei Chou(1100 i.Hr.) se realizeaze pergamente, care, la derulare rapida pun in evidenta faza succesive ale aceluiasi gest.
In 1894 "lumea cea noua" era socata de descoperirea facuta de arheologul Austen Henry Layard care, printre ruine apartinand civilizatiei babiloniene, a descoperit prima lentila convexa ce data din secolul al XIX-lea i.Hr.
Tot chinezii, in vremea lui Mo Ti( filozoful care a explicat pentru prima data fenomenul imaginii refractate folosind analogia cu vasla din furchetul unei barci), proiecteaza imagini rasturnate pe ecrane naturale printr-un oricficiu pe care il numeau "locul de colecatre a luminii , a razelor soarelui". Cinemicrografia
Supozitii (devenite ulterior certitudini pentru ei) legate de relatia dintre obiecte si lumina au fost elaborate de catre filozofii greci Platon si Aristotel. Conform teoriei primului, ochiul uman este cel care emite lumina pe care obiectele o reflecta, in timp ce pentru Aristotel raportul era invers: obiectele in sine sunt detinatoare de lumina, pe care ochiul are proprietatea de a o vedea. In ceea ce privea reflectia imaginii, s-a observat o dependenta legata de marimea orificiului prin care se facea proiectia: cu cat acesta era mai mic, cu atat imaginea era mai clara, in timp ce raza de lumina ce trecea prin el avea intotdeauna o forma circulara.
Oamenii sunt comparati de catre Platon cu niste prizonieri legati intr-o pestera, care nu pot privi inapoi si ca atare nu vad lumina soarelui ce lumineaza din spate. In fata lor sunt doar umbre, ale obiectelor si ale lor insisi, proiectate pe peretii pesterii, ce reprezinta lumea sensibila. Simturile ne creaza iluzia ca umbrele pe care le vedem sunt unica lume reala, intrucat noi vedem doar lucrurile sensibile.
Prima asociere dintre lumina si miscare, ambele create de aceeasi sursa, pare a fi fost facuta de Ting Huan in anul 180 d.Hr., intr-o reprezentatie ce purta numele "Tubul care face ca fanteziile sa apara" .
Camera obscura, atat ca obiect in sine, cat si ca fenomen optic, precursor al aparaturii de filmat si fotografiat din zilele noastre, a constituit o atractie permanenta pentru invatatii mileniului al doilea. Astfel, Yu Chao Lung construia o pagoda in miniatura pentru a observa imaginile rasturnate ce patrundeau prin orificiul ce le directiona pe un ecran, studiind astfel divergenta razelor de lumina. Efectele camerei obscure sunt explicate pe larg in 1267 de Roger Bacon, reprezentant de marca al stiintei medievale, in tratatul sau, De Multiplicatione Speciorum. Insa cel care va folosi pentru prima data camera obscura in scopuri de divertisment va fi Arnaud de Villeneuve, un medic de meserie, dar magician in timpul liber. El a folosit dispozitivul pentru a prezenta "spectacole miscatoare" prin plasarea publicului intr-o camera intunecata, in timp ce actorii interpretau afara. Imaginea reprezentatiei era proiectata pe un perete interior. Villeneuve "regiza" de regula razboaie sau vanatori de animale, insotite de sunete produse din interior. Similar cu aceste reprezentatii pot fi considerate proiectiile cinematografice efective, in care spectatorii, aflati in sali intunecate, urmaresc imagini animate pe un ecran, antrenandu-li-se atat simtul vizual, cat si cel auditiv.
Ceea ce apare ca fiind prima ilustrare grafica a unei camere obscure se gaseste intr-o carte scrisa in 1420 de Johannes de Fontana. Desenul intruchipeaza o calugarita ce tine in mana o camera verticala cu o imagine in interior, pe care istoricii au descris-o de multe ori ca fiind o lanterna, desi desenul nu este deloc generos cu detalii ce ar putea sugera acest lucru. In plus, camera obscura contine imaginea pe care lanterna o proiecteaza, in timp ce ilustrarea lui Fontana prezinta imaginea in interiorul obiectului tinut de calugarita, fara a fi asadar "proiectata".
Un aspect foarte interesant legat de utilizarea lanternei este acela ca era considerata a avea un caracter diabolic, fiind perceputa ca instrument de inducere a temerii in randurile privitorilor. In Franta, spre exemplu, lanterna era denumita "Lanterne de Peur" (Lanterna fricii), atat principiul, cat si efectul ei constituind "facaturi diavolesti".
Cel caruia ii aprtine descrierea completa a camerei obscure este Leonardo Da Vinci, desi din cauza "scrierii in oglinda" (invers) a acestuia, munca sa de cercetare in domeniu a fost necunoscuta timp de aproape trei secole. Codex Atlanticus si Manuscript D ofereau ambele amanunte detaliate (efecte, observatii, diagrame si explicatii ale principiului de functionare) despre camera obscura, insa au fost publicate abia in 1797 de profesorul Venturi, care a reusit sa descifreze scrisul lui da Vinci. Mai mult decat atat, cu aproximativ 140 de ani inaintea lanternei lui Kircher, Leonardo desena o lanterna ce arata clar o lentila convergenta, o lumanare si un orificiu pe post de cos. Desi nici unul din documentele sale nu contine vreun indiciu de proiectie efectiva a imaginilor, ilustratia sugereaza un obiect intre lumanare si lentila. Asa cum precizam la inceputul acestei introduceri, al doilea element ce a stat la baza obtinerii de "imagini miscatoare" a fost exploatarea fenomenului optic numit "persistenta viziunii". Prima atestare a unei astfel de observatii dateaza din anii 300 i.Hr., filozoful grec Aristotel descriind efectul "postlumina": o imagine persistenta (ce se estompa treptat) dupa fixarea privirii pe soare. Poetul si filozoful roman Titus Lucretius Carus largea in anul 65 i.Hr. sfera de observatie, descriind principiul persistentei viziunii ca fiind efectul optic de miscare continua produs pe retina in momentul in care sunt vazute imagini statice intr-o secventialitate rapida, fiecare dintre ele pastrandu-se pentru cateva momente. Principiul acestuia va fi redescoperit si demonstrat de astronomul si geograful grec Ptolemeu din Alexandria in anul 130 d. Hr.
In ciuda acestor timpurii descoperiri, abia in 1832 omul de stiinta belgian Joseph Antoine Ferdinand Plateau va folosi (dupa o studiere aprofundata a cercetarilor in domeniu facute de francezul Peter Mark Roget in 1820) pentru prima data principiul in crearea unui dispozitiv (folosit ulterior pe post de jucarie) numit "phenakistoscope" ("fantascope" sau "roata magica") ce facea ca imaginile desenate serial pe un cerc sa para in miscare. Mecanismul, considerat precursorul filmelor din ziua de astazi, a fost inventat simultan si de austriacul Simon von Stampfer.
Acesta era inceputul unei nesfarsite serii de prelucrari si imbunatatiri ce aveau sa duca la miracolul numit cinematograf. Astfel, in 1834 William George Horner inventa zoeotropul ("daedalum" sau "daedatelum", dupa cum il numea Horner insusi), bazat pe "phenakistoscope"-ul lui Plateau si reprezentand o forma mecanica incipienta de "proiector" ce continea un set de imagini statice care, invartite intr-o maniera circulara, crea iluzia miscarii.