Denotare / conotare si nivele de limba

Denotare / conotare si nivele de limba

In cursul sau de lingvistica generala, Emile Benveniste demonstreaza ca limbajul este un sistem de semne socializate. Termenul socializat indica exact trasatura comunicativa a limbajului, iar expresia sistem de semne defineste limbajul ca pe un ansamblu ale carui elemente se determina in legaturi reciproce, un ansamblu in care nimic nu are sens in sine, ci doar in functie de alte elemente, adica sensul unui cuvant sau al unui enunt este in functie de contextul in care a fost prezentat.

Limbajul este un fenomen cultural, care a fost invatat prin educatie, de-a lungul timpului. Cum am spus, pe lume nu exista un limbaj general, diversitatea culturilor si a limbilor arata ca limbajul este un sistem conventional prin care se exprima gandurile si sentimentele. Limbajul este, dupa cum vedem, un instrument de care omul se foloseste in modul cel mai economic posibil, aplicand binecunoscuta lege a minimului efort.

1. Sensul denotat /vs/ sensul conotat al cuvintelor

Semnul lingvistic (cuvantul) se caracterizeaza prin posibilitatea de a fi utilizat cu sens denotat sau cu sens conotat.

Notiunile denotatie si conotatie se refera la sensul cuvintelor din limba si la modul lor de folosire in situatii concrete de comunicare.

Denotatia este simpla desemnare a obiectului la care face trimitere semnificatul , este raportul direct intre semn (cuvant) si obiect, este sensul unui termen din dictionar, sensul primar pe care oamenii il percep atunci cand il aud/citesc, dincolo de contextul in care se gaseste termenul.

Conotatia desemneaza tot ceea ce evoca un termen, tot ceea ce el sugereaza mai clar sau mai vag, este raportul intre semn (cuvant) si insusirile obiectului evocat. Sensul conotat variaza de la persoana la persoana, de la epoca la epoca, de la regiune la regiune, etc. Unele cuvinte circula chiar mai mult cu sensul conotat decat cu cel denotat, de exemplu : termenul "piata" a pierdut, practic, sensul denotat de "loc amenajat pentru micul comert desfasurat de producatori" si se foloseste cu sensul conotat in sintagme ca "piata de capital", "piata a muncii", "piata inter-bancara", "piata primara/secundara, "piata neagra", "piata gri", etc., facandu-se apel la insusirile obiectului "piata" pe care termenul le sugereaza.

"Luand exemplul fotografiei unei strazi si parafrazandu-l pe Ronald Barthes, John Fiske arata ca denotatia este reproducerea mecanica pe film a obiectului spre care e indreptat aparatul de fotografiat. Conotatia este partea umana a procesului - e selectarea a ceea ce vom include in cadru, a focalizarii, a deschiderii, a unghiului camerei, a calitatii filmului. Denotatia este ce fotografiem; conotatia este felul cum fotografiem.. Revenind la particularitatile limbajului jurnalistic, "jocul" dintre denotatie si conotatie ofera puncte de sprijin pentru decelarea altor caracteristici ale limbajului jurnalistic. Astfel, se poate retine ca in limbile naturale :

nu exista limbaj pur denotativ;

nu exista limbaj pur conotativ;

orice mesaj are nevoie de un cadru denotativ minim, chiar atunci cand este ermetic."[1]

In limbajul jurnalistic, cuvintele sunt folosite mult mai frecvent cu sensurile lor denotative deoarece denotatia este esentiala pentru comunicarea jurnalistica;acest tip de comunicare trebuie sa elimine riscul preluarii valorilor conotative ca reprezentand fapte denotative.

2. Nivele de limba

Pentru a comunica, este necesar un cod comun, trebuie sa vorbim ,,aceeasi limba". Dar limba se concretizeaza in limbaje. Limba vorbita de un medic difera de cea a unui mecanic auto ; un jurnalist se exprima diferit de un primar de mare oras. Limbajul este o limba cu destinatie speciala, in conditii speciale : comunicarea administrativa, juridica, stiintifica, jurnalistica, comunicarea publica si componenta ei comunicarea politica, toate reprezinta comunicari cu destinatie specifica, in conditii care determina o anumita utilizare a materialului lingvistic. Aceasta constatare a condus la distingerea nivelelor de limba care prezinta diferente de vocabular, de sintaxa si de accent.

In interiorul unei limbi, se admite existenta unei limbi comune, limba simpla dar corecta, formata din ansamblul cuvintelor, expresiilor si constructiilor cele mai frecvente. Deasupra limbii comune exista nivelul distins si nivelul oratoric. Sub limba comuna exista nivelul familiar si nivelul relaxat.

Aplicand cele doua criterii, al uzului si al valorii, in analiza limbii specialistii disting mai multe segmente, astfel :

- prin criteriul uzului (al circulatiei) cuvintelor, se disting :

<fondul principal de cuvinte alcatuit din termenii cel ai des folositi de majoritatea vorbitorilor; acesti termeni au radacini profunde si o mare stabilitate in limba, ei intra in alcatuirea expresiilor frazeologice, sunt polisemantice si prezinta un sistem bogat de derivari; etimologic, termenii din fondul principal de cuvinte constituie nucleul alcatuit din elemente latinesti (tata, mama, fiu, frate, ginere, Dumnezeu, pagan, sfant, botez, etc.), slave (nevasta, drag, cocos, obraz, munca, vorba, vreme, etc.), greacesti (folos, fasole, ieftin, lipsa, patima, zahar, etc.),      turcesti (dusman, odaie, murdar, chior, etc.), maghiara (soba, fel, a cheltui, a locui, a fagadui, etc.); tot din acest fond principal de cuvinte fac parte termeni mai noi care reflecta noile mentalitati si realitatile sociale actuale, cum sunt . avion, aparat, film, masina, socialism, capitalism, liberalism, bicicleta, jurnalism, radio, muzica, natiune, opinie publica, etc.

<masa vocabularului (a lexicului) este formata din termenii tehnici, cuvinte ce exprima specificul de dezvoltare al unei epoci, elemente de argou, regionalisme, arhaisme. Acest segment este extrem de dinamic, el inregistreaza toate schimbarile ce se produc in societate si se afla in stransa legatura cu fondul principal de cuvinte; in acelasi timp, el este sursa si depozitar al termenilor iesiti din circuitul principal.

prin criteriul valorii cuvintelor, se disting :

<fondul comun, corespunzator limbii comune, alcatuit din ansamblul cuvintelor, expresiilor si constructiilor cele mai frecvente, cunoscute si folosite de toti vorbitorii;

<fondul expresiv, corespunzator nivelului distins al limbii, activat in situatii oficiale sau profesionale, exprimand atat un continut notional cat si atitudinea vorbitorului preocupat de corectitudine, claritate si acuratete;

<fondul savant, corespunzand nivelului oratoric, format din cuvinte noi, rare, imprumutate din alte limbi pe cale livresca si utilizat, in principal, de vorbitorii instruiti;

<fondul familiar, corespunzand nivelului familiar, cuprinzand termeni argotici ( exemplu :nu ma inteleg cu el de nici-o culoare), expresii familiare (hai!, sterge-o!), elemente de oralitate (unde mi-ai umblat pana la ora asta?), figuri de stil (n-ai pic de inima ! = sensibilitate ; isi castiga cu greu painea = existenta);

<fondul popular, corespunzand nivelului relaxat de limba, caracterizat prin utilizarea cuvintelor populare, a regionalismelor, a locutiunilor si expresiilor idiomatice ( a-si lua inima in dinti, a turna gaz pe foc, destept ca noaptea etc.).

Acelasi individ nu foloseste aceeasi limba cand se adreseaza unui functionar la banca sau cand discuta cu prietenii la cafea, ceea ce conduce la concluzia ca folosirea limbajelor este determinata si de un criteriu socio-cultural.

Limba scrisa este, in general, mai distinsa decat cea vorbita si se afla intr-un raport direct cu conditionarea socio-culturala.

In jurnalism se foloseste o limba distinsa, cu un vocabular exact si cu o sintaxa aleasa, ingrijita, ceea ce implica o buna evaluare a situatiilor despre care se vorbeste si gasirea elementelor lingvistice corespunzatoare.

3. Caracteristicile limbajului jurnalistic

Limbajul jurnalistic reprezinta o modalitate specifica de selectare si asamblare a faptelor de limba, impusa de rigorile situatiei de comunicare : transmiterea de mesaje scrise sau orale (in cazul radioului sau televiziunii) de catre un jurnalist unui public receptor, in conditiile institutiei mass-media.

Altfel spus, situatia de comunicare jurnalistica este generata de un cadru institutional si de un grup socio-profesional bine determinate, cu scopul de a realiza o comunicare eficienta cu segmente de public bine definite.

Relatia jurnalist - receptor se bazeaza pe un cod lingvistic specific presei si este conditionata de cititor si de contextul comunicar

Institutia de presa evidentiaza anumite caracteristici ale comunicarii jurnalistice :

producerea mesajelor este, in acelasi timp, un act individual si unul institutional, deoarece jurnalistul care scrie articolul trebuie sa respecte norme si reguli impuse de institutia reprezentata de redactia unde este angajat care, la randul ei, este chemata sa respecte norme si reguli din campul profesional publicistic (norme deontologice, principii de drept, etc.),

actul receptarii este unul individual, pentru ca cititorul se afla singur in fata jurnalului din care citeste; chiar daca lectura se face in grup, vocea celui care citeste cu glas tare este receptata individual, de fiecare auditor in parte,

presiunea fenomenului audienta conduce la respectarea exigentei majore a comunicarii jurnalistice : accesibilitatea mesajelor; jurnalistii cauta sa scrie texte pe intelesul unui public cat mai larg pentru ca jurnalul sa se vanda in cat mai multe exemplare.

Aceste caracteristici ale scrisului publicistic il obliga pe jurnalist sa faca un efort de adaptare a comunicarii mesajelor sale la specificul receptarii publicului larg. Acest demers se realizeaza prin utilizarea unor modele de comunicare orala care sa creeze cititorului iluzia de comunicare orala. In acelasi timp, jurnalistul trebuie sa prezinte veridic faptele si evenimentele ceea ce il constrange sa scrie astfel incat sa creeze si iluzia de obiectivitate.

Realizarea iluziei de obiectivitate are drept consecinta obtinerea credibilitatii in textul de presa, cititorul crede ca faptele si evenimentele sunt prezentate asa cum ele s-au petrecut in realitate. Crearea iluziei de obiectivitate se realizeaza prin citarea unor personaje cu autoritate (experti, specialisti, lideri, etc.), prezentarea unor pareri ale publicului larg, prezentarea de documente sau inscrisuri doveditoare, etc.

Iluzia oralitatii se realizeaza printr-o serie de trucuri lexicale care utilizeaza elemente din limbajul colocvial, uneori chiar argotic, prin intrebuintarea unor structuri sintactice specifice discursului oral, prin folosirea deicticelor (elemente lingvistice care fac referire la situatia de discurs : aici, maine, tu, noi, etc.) si prin asezarea fragmentata in pagina. Lipsa de feed-back real din partea publicului il determina pe jurnalist sa intrebuinteze iluzia oralitatii prin .

adresari directe, vocative sau formulari interogative si/sau eliptice (...va dati seama , .dupa cum v-am mai spus..; Oameni buni,, !; Cum isi permite X sa., ?, X cu un picior in PD);

jocuri de cuvinte ("Spre Cotroceni, via Las Vegas, SO-LIA lui Bush" in National, 13 ianuarie 2004), elemente argotice ( spaga, sefie, dascal, tataie, ocaua mica, pielea in bat ) si inventii lexicale cu rol incitativ ("PSD a mafiotizat presa" in Evenimentul zilei, 12 ianuarie 2004; "Boli tratate cu muzica buna, Muzicament" in National, 13 ianuarie 2004).

In limbajul jurnalistic/publicistic se identifica trei caracteristici esentiale :

existenta unei terminologii specifice avand ca arie semantica sfera politicului ( parlamentar, guvernare, a dezbate, responsabilitate),

prezenta masiva a neologismelor si cultivarea unei concizii explicite ( exemplu de neologisme folosite frecvent : finantare, fonduri europene, proiect, incident, nervozitate)

- practicarea redundantei la nivel lexical si gramatical (repetitii - folosirea sinonimelor -, reformulari - diferite asezari ale acelorasi cuvinte in fraza -, parafrazari - exprimarea aceleiasi idei cu alte cuvinte -).

O alta caracteristica a limbajului jurnalistic este cea determinata de scopul comunicarii jurnalistice care se concretizeaza in : transmiterea mesajelor de actualitate, considerate de interes pentru public, cu intentia de a-l informa, de a-l convinge sau pentru a-i produce placere. Acest fapt presupune, de multe ori, folosirea neologismelor pentru a reprezenta fapte, evenimente, situatii noi sau inventii si inovatii tehnice ori de alta natura ce presupun utilizarea formularilor explicative.