Interviul radiofonic

In cadrul acestei teme, esalonate pe mai multe prelegeri, vom studia urmatoarele repere teoretice si aplicative:

Definitii

Etape de elaborare

Alegerea temei si a interlocutorului

Documentarea

Formularea intrebarilor (tipologia intrebarilor)

Calitatea raspunsurilor

Realizarea interviului si prezentarea pe post

Tehnica inlantuirilor logice

Tipologia interviului radio

Legile interviului radiofonic

Continutul:

Ce este interviul radiofonic

Tipologia interviului

Conditiile realizarii unui interviu radio de calitate

Calitatile reporterului radio, autor de interviuri

Obiective

Dupa parcurgerea si insusirea acestei teme, studentii vor fi capabili sa:

realizeze interviuri pentru diferite tipuri de emisiuni radio

sa invete sa se exprime corect si expresiv

sa stea de vorba cu diferite categorii de interlocutori, in situatii diferite si sa realizeze interviuri pe teren.

Resurse

Pentru completarea informatiilor de la aceasta tema, pot fi consultate urmatoarele lucrari: Irene Joanescu, Radioul modern. Tratarea informatiei si principalele genuri informative, Editura All, 1999, Manual de jurnalism, vol.I si II, Polirom, 1997 si 1990; Daniel Garvey, William Rivers, News-writing for the Electronic Media, Belmont CA, Wordsworth Publishing, 1982.

Interviul radiofonic

Interviul este una din cele mai importante modalitati de expresie publicistica, vitala pentru presa audiovizuala. Chiar daca de la momentul consemnarii primelor "intervista" datorate lui Pico de la Mirandola au trecut mai mult de patru secole, gazetaria nu a facut decat pasi in timp si nu si in modificarea genului sau in ceea ce priveste interesul publicului fata de acest tip de comunicare directa intre oameni.

Interviul nu a fost inventat, ci s-a realizat o translare in presa a unui dialog, a unei conversatii dintre doi oameni, din care unul este, nu intamplator, ziarist.

Deci, interviul nu a aparut ca o generatie spontanee. De la necesitatea de a afla ce se intampla in jur a omului, la "interviurile" solicitate de antici Oracolului de la Delphi si, de aici, la prima prezenta culta a genului in "Dialogurile" lui Platon, de la invocarea spiritelor menite sa aduca raspunsuri la chinuitoarele intrebari despre viata si moarte ale oamenilor Evului de mijloc, de la catehisme la "Convorbirile economice" ale lui Ion Ghica sau la originala "Marturia unei generatii" a lui Felix Aderca (interviuri publicate in revista "Vremea" prin 1937, analizand filosofia unei generatii, dar si tainele creatiei unor personalitati reprezentative ale epocii), evolutia acestei modalitati de comunicare nu si-a modificat constantele.

In anii de dupa 1944, interviul a fost neglijat, datorita unei politici totalitare ce guverna si presa si potrivit careia articolul, adica un text greoi si anost, ininteligibil, chiar de necitit, care trasa "linia" de urmat in perioada urmatoare intr-un domeniu era modalitatea de exprimare ziaristica cea mai potrivita. Nu interesau opiniile, nu interesau stilurile diferite de exprimare si de apreciere a unei situatii, nu interesau ideile originale, desi se spunea despre presa romaneasca, ca si despre societatea romaneasca, ca este libera si democrata. Era atat de puternic inoculata aceasta mentalitate, incat articolul era promovat pana si in emisiunile de radio, unde un asemenea gen publicistic nu-si poate gasi in nici un fel locul. Mai mult. Pentru apararea "unitatii ideologice de monolit" si a "deplinei unanimitati", ani la rand s-au citit la microfonul postului national de radio articolele de fond din ziarul "Scanteia", principalul ziar al Partidului Comunist Roman.

In anii de dupa 1990, nu s-a mai putut concepe presa fara prezenta nemijlocita, cu gandurile si vorbele lor, in stiluri de exprimare proprii a unor personalitati din toate domeniile. Este un reflex al democratizarii reale a presei, ca si a intregii vieti social-politice romanesti.

Utilizari

Termenul de interviu este utilizat in presa in dublu sens.

Metoda de obtinere a unor informatii. Utilizarea corecta si eficienta a interviului in documentare este o realitate de care fiecare ziarist s-a convins inca din prima zi de munca intr-o redactie. De felul cum sunt formulate intrebarile in documentarea pe teren depinde reusita oricarei actiuni ziaristice, a oricarui material.

Ca gen ziaristic, interviul se constituie intr-o succesiune de intrebari si raspunsuri care se desfasoara in cadrul unei intrevederi solicitate, provocate de ziarist. Rezultatul acestei intrevederi - interviul - este publicat in presa, difuzat intr-o emisiune de radio sau de televiziune.

Inca de la inceputul existentei radioului, interviul a fost utilizat din plin. Publicul este incantat sa auda informatiile chiar din gura celui care le detine, sa afle cum se exprima personalitati pe care le cunoaste, dar pe care nu le-a auzit vorbind decat in cadrul activitatilor lor de baza. Prezenta in emisiuni a unor personalitati cat mai diverse este un element ce tine chiar de esenta acestui tip de presa.

Elaborarea unui interviu, pentru a fi difuzat la radio, are particularitati specifice, de a caror cunoastere si respectare depind insesi eficienta si calitatea unui radio program.

Definitie

Daniel Garvey si William Rivers considera interviul "o conversatie cu un scop precis".

Opinam pentru definirea interviului ca fiind o convorbire solicitata, provocata de reporter cu scopul de a afla informatii, opinii, idei ce urmeaza a fi difuzate in presa.

Etape de elaborare

Ken Metzler in Creative Interviewing, distinge zece etape in elaborarea unui interviu:

Definirea scopului

Cercetarea contextului

Solicitarea interviului

Planificarea preliminara

Intalnirea cu interlocutorul si primele dialoguri

Elaborarea interviului

Crearea unui atmosfere destinse

Adresarea intrebarii surpriza

Redresarea atmosferei

Concluzia

Propunem comasarea acestor etape, cel putin in ceea ce priveste interviul de radio, si distingem urmatoarele momente:

l. Alegerea temei si a interlocutorului

Acesta este elementul esential in elaborarea unui interviu. Nu orice tema este apta pentru a face obiectul unui interviu. De multe ori nararea faptelor este suficienta. Prezentarea imprejurarilor, a cadrului de desfasurare a evenimentului ajuta la crearea unei imagini cat mai exacte a dimensiunilor lui. In aceste situatii, fara indoiala, reporterul va alege acele modalitati publicistice care sa-i permita o prezentare colorata si intr-o maniera mai personala a celor intamplate, reportajul sau instantaneeul, de pilda. Tine de maiestria reporterului optiunea pentru forma de expresie cea mai adecvata de prezentare a unui subiect.

Daca cel mai important element al unui eveniment i se pare a fi eroul sau autorul evenimentului, daca in legatura cu o problema de maxima importanta este utila prezentarea opiniilor unei personalitati, ale unui specialist atunci, fara indoiala, optiunea reporterului pentru interviu va fi cea mai adecvata.

O conditie a interviului este prezenta unui interlocutor detinator de informatie sau de o opinie ce se constituie in informatie. Un interlocutor care nu are ce spune sau nu vrea sa spuna ceea ce stie, un interlocutor prea timid sau prea laudaros nu-l va ajuta pe reporter in solutionarea optima a indatoririlor sale de comunicare.

De multe ori reporterul, mai ales la inceputul meseriei, este prea timid si se simte coplesit de faptul ca o anumita persoana "i-a acordat un interviu". Este bine sa stim, chiar de la inceputul practicarii profesiunii de reporter, ca, daca o persoana simte ca nu ar avea nimic de castigat din acest interviu nu ni l-ar "acorda".

In aceasta etapa de elaborare a interviului este importanta, de asemenea, definirea scopului interviului si sublinierea elementului inedit, de noutate pe care il vom prezenta. De multe ori, reporterii par ca isi aleg si temele si interlocutorii la intamplare, ceea ce reduce apreciabil interesul ascultatorului fata de subiectul propus, ca si fata de interlocutor, oricat de speciali ar fi si unul si celalalt. Succesul unui interviu este dat de cunoasterea de catre ambii parteneri de discutie a scopului convorbirii si de urmarirea acestei finalitati pe tot parcursul dialogului.

. Documentarea

Documentarea reporterului de radio pentru un interviu este un proces mai complicat decat in cazul altor genuri publicistice pentru ca necesita un efort dublu: documentarea asupra temei si documentarea asupra interlocutorului.

Documentarea asupra temei implica aceleasi exigente ca si in cazul altor genuri publicistice. In documentarea pentru interviu, reporterul de radio porneste de la cerinta ca el, de fapt, trebuie sa cunoasca, in mare, raspunsurile la intrebarile pe care le va adresa interlocutorului. A devenit axiomatica afirmatia ca un ziarist afla ceea ce vrea sa afle. Reporterul nu-si abandoneaza interlocutorul pana nu obtine de la acesta raspunsurile asteptate. Si, desi cunoaste - cel putin in mare - raspunsurile, reporterul apeleaza la interlocutor pentru a da greutate informatiei, pentru a aduce in emisiune oameni cu raspundere, specialisti, autoritati intr-un anumit domeniu.

Cunoscand raspunsurile, reporterul va mima, cu discretie si diplomatie, necunoasterea, dar nu-si va arata ignoranta, chiar daca este reala; va evita sa se mire sau sa se arate uluit de ceea ce aude, lasand pe seama ascultatorului asemenea reactii.

Dupa ce ziaristul si-a ales partenerul de dialog, el se va informa asupra datelor personale ale acestuia, asupra evolutiei sale profesionale si sociale. De asemenea, nu va pierde din vedere nici trasaturile temperamentale, care concura la conturarea portretului lui comportamental sau intelectual. Este foarte important sa cunosti daca partenerul de dialog este sociabil sau irascibil, daca este locvace, cu tendinte de laudarosenie sau, dimpotriva, este taciturn ori timid. In cazul interviurilor pentru radio, este important de stiut daca partenerul de dialog nu are vreun defect de vorbire sau vreun suparator accent strain, care ar fi inadecvat pentru tratarea subiectului respectiv. Cunoasterea acestor calitati sau defecte ale interlocutorului este necesara pentru stabilirea exacta a formulei de adresare, pentru formularea intrebarilor si pentru fixarea manierei in care se va desfasura dialogul.

Reporterul de radio trebuie sa fie foarte constient de faptul ca singura modalitate pe care o are la dispozitie pentru a-si caracteriza interlocutorul este vocea acestuia, stilul lui de exprimare, vocabularul pe care il utilizeaza. Si de aceea trebuie sa-l lase pe interlocutor sa vorbeasca firesc si liber.

Reporterul va studia, fireste, domeniul de activitate al interlocutorului, pasiunile si fobiile lui, pentru a putea adresa intrebari interesante si pentru ascultator si pentru interlocutor, care sa-i fereasca interviul de locuri comune si banalitati sau de momente de stanjeneala provocate de gafele unui ziarist mai putin documentat.

Cum poate cuceri ziaristul o pozitie dominanta fata de interlocutorul sau?

Prin competenta, prin documentare serioasa asupra temei si asupra interlocutorului. Reporterul de radio sau din alt tip de presa trebuie sa fie, in interviu, cel care conduce discutia, el este autorul interviului si nu un purtator de microfon care isi lasa interlocutorul sa vorbeasca, pornind de la ideea ca, oricum, intervievatul stie si singur ce si cat trebuie sa vorbeasca. Fara indoiala, situatia este reala pentru ca numai prezenta la microfon a unor oameni cu adevarat competenti da valoare si interes unui interviu. Dar ordonarea informatiilor intr-o desfasurare cat mai pe intelesul ascultatorilor, punerea in valoare a celor mai interesante pentru public, legaturile sau trimiterile la fapte sau evenimente similare, conexiunile sau disocierile - toate acestea pun in evidenta un reporter bine documentat atat asupra temei, cat si asupra personalitatii interlocutorului. Intrebat cum se pregateste pentru luarea unui interviu, genialul si complexul ziarist care a fost Tudor Vornicu - cel care a lucrat si in presa scrisa, si la radio si la televiziune, a raspuns: "In primul rand, culeg mai multe informatii despre viata, munca, personalitatea viitorilor intervievati. Am obiceiul sa fac fise pe probleme. In permanenta port cu mine un caiet cu scoarte groase, in care notez, notez. A lua un interviu inseamna a patrunde pur si simplu in viata, in sufletul unui om. Intr-o lume. Aceasta presupune atentie, discretie si un mare respect fata de persoana intervievata. Mai ales ca un interviu este o modalitate de a-i prezenta pe oamenii epocii noastre".

3. Formularea intrebarilor.

Aceasta etapa este cu adevarat vitala pentru un interviu, pentru ca, asa cum s-a acreditat ideea in teoria presei, cheia unui interviu este intrebarea. Calitatea intrebarilor determina calitatea raspunsurilor. Cand ziaristul nu va avea decat cunostinte generale, nesigure despre preocuparile invitatului sau despre implicarea lui in eveniment, intrebarile vor fi, la randul lor, vagi, fara o tinta precisa si, ca urmare, nu vor putea genera decat raspunsuri generale, vorbe inutile, fara substanta informationala.

Intrebarile inchise de genul "Ati fost acolo?" la care raspunsurile sunt monosilabice "da" sau "nu" sau "Ce aveti de declarat despre.", la care reporterul risca un raspuns transant inchis: "nimic" nu sunt utile intr-un interviu. Intrebarile deschise sunt cele adecvate pentru ca dau posibilitatea obtinerii unor raspunsuri ample, cuprinzatoare care sa faca lumina in prezentarea evenimentului.

"Intrebarile generale (cu raspuns monosilabic) sunt dusmanii bunei conversatiii - opineaza Larry King, Prin natura lor, ele determina raspunsuri cu unul sau doua cuvinte. Toate aceste subiecte sunt foarte bune pentru o conversatie obisnuita, dar daca le formulezi in intrebari generale, la ce te poti astepta? - raspunsuri monosilabice. Stop subiect. Si urmarea - stop conversatie". Cunoscutul realizator de talk show-uri de la CNN considera ca marea intrebare a tuturor timpurilor este "de ce", care este, noteaza Larry King, "cea mai importanta intrebare care s-a pus vreodata si asa va fi intotdeauna. In plus, este si cel mai sigur mod de a mentine conversatia la nivel alert si interesant!". Raspunsul la intrebarea "de ce"? nu poate fi monosilabic si poate oferi informatii, puncte de vedere, opinii interesante. Tot raspunsuri ample si interesate se pot obtine si adresand interlocutorului intrebarea "cum?".

Intrebarile formeaza osatura interviului. Pe acest schelet se vor mula raspunsurile. Claritatea raspunsului e conditionata de claritatea intrebarii. Exprimarea precisa a ideii, concizia si simplitatea - care, la radio, sunt chiar conditiii vitale ale existentei acestui tip de presa - o gradare judicioasa a reconstituirii evenimentului, formularea la obiect a intrebarilor sunt alte calitati obigatorii ale unui reporter competent.

Prin seriozitatea documentarii, reporterul isi poate manifesta privilegiul ca, atunci cand un raspuns nu il satisface sa intervina cu o formula de genul "Da, dar.", care il obliga pe interlocutor sa-si reformuleze sau chiar sa-si regandeasca raspunsul. Reporterul va castiga prestanta in fata interlocutorului pentru ca acesta va intelege ca are in fata un ziarist competent, bun cunoscator al subiectului pe care il investigheaza.

Mai exista o exigenta: intrebarea trebuie sa-l cointereseze, sa-l stimuleze pe interlocutor, ba mai mult, uneori chiar sa-l intrige, sa-l surprinda. Saracia de idei, replicile neconcludente, nesemnificative, platitudinea limbajului - "inviorat" uneori de expresii neaose, suburbane - nu sunt de efect decat, cel mult, pot surprinde prin vulgaritate si superficialitate.

Un adevarat maestru in stiinta stimularii interlocutorului devine acel ziarist care reuseste sa creeze un climat de sinceritate propice confesiunii.

Dupa scop, Irene Joanescu clasifica intrebarile in:

factuale; au un continut concret, direct, la obiect. Sunt utilizate in toate tipurile de interviu,. dar, mai ales, in interviurile informative.

de opinie; vizeaza gandirea, mentalitatea interlocutorului, parerile sale despre evenimentul pus in discutie.

de motivatie; sunt menite sa evidentieze cauzele si conditiile producerii unui eveniment sau ale aparitiei unei anumite idei.

de marturie; au rolul de a solicita opiniile unor persoane, care sunt purtatorii de cuvant, exponentii unor grupuri sociale.

In "Manuel de jounalism radio-tele", Jacques Larue-Langlois propune alta clasificare a intrebarilor, tinand seama de rolul lor:

de atac - intrebari menita sa provoace din partea interlocutorului prezentarea informatiei intr-o forma cat mai lapidara si mai directa;

de sprijin - intrebari suplimentare, utilizate in conditiile in care reporterul apreciaza ca incomplete raspunsurile interlocutorilor;

de relansare - utilizate in situatiile in care interlocutorul face prea multe divagatii si trebuie readus la subiect;

de punctare - contin o subliniere rezumativa a ideilor exprimate pana in acel punct al discutiei, acest tip de intrebari folosindu-se in interviurile mai ample;

de nominalizare - readuc in memoria ascultatorului tema, numele si calitatile interlocutorului, acest tip de intrebari fiind foarte utile pentru ascultatorii care nu s-au aflat pe receptie de la inceputul convorbirii;

de insistenta - in acest caz nu este vorba de intrebari propriu-zise, ci de sublinierea ideilor mai importante enuntate pe parcursul interviului. Reporterul reia spusele interlocutorului, facilitandu-i ascultatorului intelegerea celor mai importante afirmatii ale invitatului sau.

de obiectie - reporterul are dreptul si datoria de a-l corecta pe interlocutor, atunci cand greseste;

de controversa - se poate intampla, indeosebi in talk-show-uri, ca reporterul sa-si contrazica, cu argumente temeinice, interlocutorul si sa-si exprime propriile pareri.

Cele mai indicate sunt intrebarile directe. Frank Candlin, le numeste "intrebari direct conducatoare spre raspuns, spre informatia solicitata".

In general, reporterul nu trebuie sa adreseze interlocutorului mai multe intrebari deodata, ci sa le adreseze pe rand, avand grija sa urmareasca cu atentie raspunsurile, astfel incat sa poata interveni pentru a corecta, daca este cazul, dar, mai ales pentru a-si reordona fluxul intrebarilor si succesiunea lor in functie de raspunsuri. Daca adreseaza mai multe intrebari deodata, interlocutorul este tentat sa raspunda doar la ultima, celelalte pierzandu-se.

Intrebarile trebuie sa fie sucinte si foarte clare. Este complet gresita practica unor ziaristi, evidenta indeosebi la conferintele de presa, de a formula intrebari kilometrice, de fapt comentarii personale, pentru a-si pune in evidenta cunostintele, context in care intrebarea propriu-zisa este aproape inexistenta sau se pierde.

De asemenea, fiecare intrebare trebuie sa contina o singura idee, pentru ca si raspunsurile sa fie la obiect, fara divagatii.

Calitatea raspunsurilor depinde, fara indoiala, de calitatea interlocutorilor, de competenta, buna lor pregatire si calitatile lor de buni vorbitori.

Dar raspunsurile sunt dependente in cea mai mare masura de calitatea intrebarilor, de maiestria ziaristului de a conduce, orienta si stimula discutia. Am retinut marturia unei ziariste de renume, Catrinel Oproiu, distinsa autoare de interviuri: "Se spune ca nu exista intrebari gresite, ca exista numai raspunsuri proaste. Si, totusi, intrebarea este pentru reporter un mod esential de a se caracteriza. Sunt intrebari cu aplomb si intrebari cu mura-n gura, sunt intrebari care merg direct la tinta si altele care merg Bucuresti-Giurgiu prin Sighetul Marmatiei; sunt intrebari de tipul 'ce mai e nou in medicina?'; sunt intrebari de retetar si intrebari care pun in incurcatura. Deci, intreband, ziaristul se autoportretizeaza".

Inca inainte de a porni la elaborarea interviului, ziaristul de radio isi concepe un plan de intrebari. Este, de fapt, planul, scenariul desfasurarii discutiei. Daca nu scrie intrebarile propriu-zise, reporterul isi concepe, in scris - daca tema este mai dificila sau subiectul prea important - un desfasurator al discutiei, astfel incat sa nu omita vreun aspect al problemei puse in dezbatere. Stiind dinainte care este planul de desfasurare a discutiei, reporterul nu-i va permite interlocutorului sa divagheze, sa se abata de la tema.

Iata cum lucreaza unul din asii interviurilor tv, Larry King de la CNN, pe care l-am mai evocat: "Cand iau interviuri in direct, imi schitez dinainte intrebarile pe care urmeaza sa le pun. De multe ori, insa, ceva din raspunsurile invitatilor mei ma conduce spre o intrebare neasteptata - si un raspuns surprinzator"

In anumite situatii, se poate intampla ca insusi interlocutorul sa ceara inainte "intrebarile" la care va urma sa raspunda. Este indreptatita aceasta cerere in cazul in care interviul trateaza teme ample, cu desfasurari in timp si spatiu, cu angajarea unor institutii sau persoane importante si care necesita adunarea de date precise, consultari cu colaboratorii.

In orice situatie, reporterul este cel care conduce discutia. El isi demonstreaza acest rol si prin faptul ca microfonul este in mana lui. Cu exceptia dezbaterilor, a talk-show-urilor, cand se lucreaza cu mai multe microfoane, cate unul pentru fiecare invitat, in interviul "clasic", reporterul este cel ce tine microfonul, el ii da sau ii ia cuvantul interlocutorului. Deci, in orice situatie reporterul controleaza discutia.

4.Realizarea interviului.

Inainte de a incepe dialogul, reporterul face o scurta conversatie de incalzire, de spargere a ghetii. Acest moment mai este denumit si "convorbire de aclimatizare". Se stie ca multi oameni sunt inhibati de microfon, de aceea conversatia de acomodare este cu atat mai necesara pentru a-l face pe interlocutor sa-si depaseasca retinerile. Se recomanda ca reporterul sa-l lase pe interlocutor sa vorbeasca despre ce vrea in acest moment al discutiei de acomodare. Apoi invitatul este condus cu abilitate spre discutia propriu-zisa. Ziaristul trebuie sa-si puna la contributie tactul, farmecul, inteligenta ca sa castige respectul si increderea interlocutorului si, totodata, pentru a-i risipi eventualele rezerve.

Discutia de aclimatizare este necesara si atunci cand reporterul are in fata un interlocutor cu alte vederi politice sau filosofice. Fermitatea principiilor nu exclude confruntarea libera si deschisa de idei. In acest caz, respectandu-i optiunile politice, filosofice , nu va trece de partea interlocutorului, dar nici nu-l va combate pentru ca importante pentru ascultator sunt opiniile interlocutorului si nu cele ale reporterului.. Aceasta se face, insa, cu discretie si tact, pentru ca ideile si convigerile invitatului trebuie sa stea pe primul plan. Nu interlocutorul este un argument pentru ca ziaristul sa-si puna in lumina propriile convingeri si opinii, ci, invers, opiniile oaspetelui trebuie sa fie plasate in centrul de interes al interviului, reporterul disociindu-se cu discretie, daca este cazul.

Reusita unui interviu consta in capacitatea reporterului de a-si asculta interlocutorul. Prima regula pe care si-a impus-o in activitatea sa profesionala Larry King este: "nu invat nimic in timp ce vorbesc. Realizez in fiecare dimineata ca nimic din ce spun eu nu ma invata ceva nou, asa ca, daca vreau sa invat, trebuie sa ascult. Acelasi realizator de talk show-uri de la CNN, Larry King, il citeaza in cartea sa pe un celebru gazetar american - Dale Carnegie, care spunea: "Ca sa fii interesant, arata-te interesat. Pune intrebari la care oamenii vor fi bucurosi sa raspunda. Incurajeaza-i sa vorbeasca despre ei insisi si despre realizarile lor. Nu uita sa oamenii cu care conversezi sunt de o suta de ori mai interesati de propria lor persoana, de dorintele si problemele lor, decat de persoana ta si problemele tale. O durere de dinti are, pentru bolnav, mai multa importanta decat foametea care ucide in China un milion de oameni. Unui furuncul de pe ceafa ii da mai multa atentie decat zecilor de cutremure din Africa. Gandeste-te la asta data viitoare cand incepi o conversatie".

Pledam, asadar, pentru necesitatea ca, intr-un interviu, interlocutorul sa fie tot timpul plasat in centrul atentiei, parerile si argumentele lui ocupand cea mai mare parte in economia interviului.

Dese ori, in realizarea unui interviu, se utilizeaza un procedeu de chestionare numit tehnica inlantuirilor logice, care consta in stabilirea unor intrebari-veriga, care sunt completate cu intrebari auxiliare, spontane, derivand din desfasurarea dialogului. Aceste intrebari-veriga ar putea fi comparate cu titlurile de capitole la un articol, iar menirea lor este sa marcheze principalele aspecte ale subiectului pus in discutie.

Tine de etica profesionala a reporterului radio respectul pe care se cuvine sa-l arate fata de interlocutor, indiferent de conditia sociala a acestuia. Si atunci cand se va adresa unui interlocutor condamnat pentru fapte antisociale, reporterul nu va arata dispret, nu-l va moraliza sau certa pe interlocutor, pentru ca, daca nu va proceda asa si-si va mustra interlocutorul, il va blama sau ii va vorbi dispretuitor risca sa-l transforme din condamnat in victima din punctul de vedere al ascultatorilor, care vor fi tentati sa-l compatimeasca pe vinovat. La BBC se cere reporterilor ca, in situatiile in care iau interviuri unor condamnati la ani grei de inchisoare pentru fapte antisociale grave, sa li se adreseze cu apelativul "domnule" sau "doamna" si cu numele complet, fara diminutive sau porecle.

Inregistrarea interviului pentru a fi difuzat pe postul de radio se face cu multa grija pentru continutul dar si pentru calitatea tehnica a inregistrarii. Orice zgomot de fond, a carui prezenta in inregistrare nu se justifica drept o ilustrare a contextului in care are loc discutia, este daunator calitatii interviului. Daca, totusi, exista un zgomot, prezenta lui trebuie explicata de reporter, care este obligat sa ofere date cu privire la locul unde are loc inregistrarea.

La sfarsit, reporterul are datoria sa asculte interviul impreuna cu interlocutorul pentru a verifica continutul si calitatea inregistrarii, pentru a rectifica eventualele erori de date sau de exprimare, dar si pentru a hotari de comun acord eventualele scurtari si eliminari de text.

Tipologie

Clasificarile interviurilor sunt numeroase. Fiecare teoretician a incercat sa formuleze cel putin un sistem tipologic care i s-a parut a corespunde mai corect realitatilor presei.

Opinam pentru o clarificare a interviurilor radiofonice tinand sema, in primul rand, de scopul urmarit de reporter, in:

interviuri informarive. Scopul acestor interviuri este de a prezenta o informatie chiar de catre cel care o detine. Procedeul se mai numeste si "informatie prin persoana interpusa". De obicei acest interviu este precedat de o informatie prezentata de reporter, in care este anuntat evenimentul despre care urmeaza sa vorbeasca interlocutorul. Din prezentarea competentelor interlocutorului, prezentare facuta tot de reporter, trebuie sa reiasa calitatile si raspunderile lui in legatura cu evenimentul ce face obiectul interviului.

interviuri de opinie. Exprimarea libera a opiniilor este unul din drepturile fundamentale ale omului. Din ce in ce mai des toate radioprogramele difuzeaza opiniile cetatenilor in cele mai diverse probleme ale actualitatii. In acest fel se realizeaza un adevarat barometru social al respectivei probleme. Dar se difuzeaza foarte des si opinii ale unor personalitati din viata politica, stiintifica, culturala si sportiva. Acest demers este cu atat mai important cu cat aceste personalitati pot deveni lideri de opinie, iar parerile si argumentele lor pot influenta masele de ascultatori, pot determina anumite reactii sociale. Din aceasta cauza si data fiind importanta liderilor de opinie, selectarea lor de catre reporteri este foarte importanta si implica asumarea unei mari raspunderi din partea redactiilor.

convorbirea. Acesta este un tip aparte de interviu. Daca in formele traditionale interviul presupune existenta a doua persoane, din care una intreaba, iar cealalta raspunde, convorbirea este un dialog intre parteneri egali. Fiecare poate sa adreseze intrebari, fiecare are posibilitatea sa-si expuna punctul de vedere. Convorbirea a proliferat in ultima vreme in emisiunile de radio si de televiziune sub forma talk-show-urilor, care antreneaza doi sau mai multi interlocutori. Aceasta discutie dialog sau in grup pe o tema data este moderata de realizator, care, la randul lui, isi spune parerea, comenteaza anumite afirmatii ale invitatilor sai. Convorbirea sau talk-show-ul este o dezbatere, care se bucura de mare succes in randul receptorilor, antrenati si ei in discutie pentru ca, de obicei, aceste emisiuni sunt interactive si dau posibilitatea ascultatorilor sa-si exprime propriile opinii sau sa adreseze intrebari celor implicati.

Irene Joanescu clasifica interviurile, dupa modul de realizare, in

interviu instantaneu - utilizat ca insert in buletine de stiri;

interviul pregatit, care poate fi si informativ, si de opinie si explicativ.

In functie de imprejurarile in care se realizeaza, interviurile pot fi :

interviuri prin intalnire directa, la un loc dinainte convenit;

interviuri la fata locului, realizat in momentul desfasurarii evenimentului;

interviuri la o conferinta de presa;

interviuri in direct;

interviuri prin telefon.

Dupa continut, in clasificarea Irenei Joanescu interviurile sunt:

informative, in cadrul carora exista o categorie speciala de interviuri - cele descriere, in care autorul sau martorul la un eveniment face o prezentare, o descriere a evenimentului;

interpretative, categorie in care se disting interviul de analiza, interviul de comentariu, interviul de opinie sau de controversa;

afective, al caror scop este prezentarea interlocutorului, a universului sau de gandire, a preocuparilor lui. In aceasta grupa sunt incluse interviurile de personalitate.

La BBC, reporterii incepatori sunt sfatuiti sa utilizeze trei tipuri de interviu :

interviul hard - care urmareste investigarea unei probleme ;

interviul informational - care pune auditoriul in postura de a -si face o imagine despre un eveniment;

interviul emotional - care are drept scop sa dezvaluie starea sufleteasca a interlocutorului.

Alti autori, intr-o interpretare personala, adauga acestor categorii interviurile de profunzime inregistrate si interviurile de profunzime in direct.

Ne-am oprit si asupra lucrarii  Broadcast Journalism. Techniques of Radio and Tv News  a profesorului si ziaristului de radio si televiziune britanic Andrew Boyd, in care sunt propuse urmatoarele categorii de interviuri:

Interviul hard news. Este un interviu scurt, cu intrebari directe, la obiect destinat buletinelor de stiri sau radiojurnalelor. Intr-un asemenea interviu nu sunt prezentate decat fapte foarte importante, precum si reactiile la asemenea fapte.

Interviul informational. Este intr-un fel similar interviului hard, dar subiectele alese sunt numai de interes major. Interviul informational este utilizat la prezentarea unor evenimente care se desfasoara chiar in momentul difuzarii lui sau care se vor produce in minutele urmatoare, reporterul avand grija sa mentioneze si contextul in care faptele se produc. Intrebarile lui de baza sunt  cum ?  si  de ce ? 

Interviul de investigatie. Un asemenea interviu merge in profunzimea faptelor, incercand sa descopere adevaratele cauze si, eventual, sa previna repetarea unor asemenea fapte. In interviul de investigatie reporterul trebuie sa-i dea posibilitatea interlocutorului sa relateze faptele pe care le cunoaste si, treptat, sa-l conduca spre acele aspecte pe care el doreste sa le ancheteze.

Interviul de adversitate. Scopul acestui tip de interviu este acela de a-l determina pe interlocutor sa vorbeasca, in ciuda faptului ca subiectul abordat de reporter il deranjeaza. Maiestria ziaristului sta tocmai in faptul ca el pune intrebarea in mod provocator, ademenindu-l pe invitat sa reactioneze. Multi oameni nu suporta sa fie chestionati in legatura cu motivatiile unor fapte. Daca un reporter inabil face imprudenta sa-l descoasa pe un interlocutor, acesta se va infuria, iar interviul va fi ratat. Mai mult, intervievatul se poate considera jignit si poate reclama autoritatilor competente.

Interviul interpretativ. Acest tip de interviu are doua sensuri :  reactie la un eveniment - o relatare de sustinere sau de contestare a evenimentului - sau explicatie a evenimentului. In ambele situatii, printr-un asemenea interviu, se ofera o perspectiva asupra evenimentului, precum si posibilitatea plasarii faptelor narate intr-un context. Frecvent, reactia este puternica, emotionala daca vine de la o persoana implicata direct in eveniment. Explicatia, analiza evenimentului este bine sa se faca alegand un interlocutor avizat, un specialist sau o persoana cu reponsabilitati in domeniu.

Interviul personal. Este o convorbire cu o persoana foarte bine cunoscuta de public despre preocuparile sale, prin care se realizeaza un profil al persoanei respective. Se vorbeste despre ce face, drumul in viata si in cariera, motivatii personale la unele evenimente. Interviul pare o convorbire intima, particulara, in care reporterul este cand psihiatru, cand confesor.

Interviul emotional. Este o incercare de a-i transmite ascultatorului starile sufletesti ale intervievatului implicat sau martor la evenimente.

Interviul divertisment. Distractia este o parte necesara a existentei. Divertismentul este placut de mai toata lumea si de aceea, astfel de materiale atrag si mentin audienta.

Interviul de actualitate. Este, de fapt, o declaratie. Reporterul Il intrerupe foarte putin sau deloc pe interlocutor cu intrebarile sale. El isi lasa invitatul sa relateze intamplarea, evenimentul. Un asemenea material este temeinic pregatit in prealabil si presupune gasirea unui interlocutor volubil si interesant.

Interviul la telefon. Situatiile in care se utilizeaza nu trebuie sa fie prea frecvente, pentru ca sunetul telefonului este de calitate inferioara si poate afecta intreaga emisiune. Asemenea interviuri este bine a fi inregistrate si apoi fonotecate pentru ca secventele ce se difuzeaza pe post sa fie cat mai scurte si de calitate tehnica corespunzatoare.

Vox pop. Expresia vine din latina  vox populi  si denumeste acele scurte interviuri solicitate la intamplare unor oameni pe margine unor idei sau eveniment de actualitate, care - toate - se pot constitui intr-o ancheta de opinie. Intr-un asemenea tip de interviu vocea reporterului trebuie sa se auda cat mai putin, pentru ca el risca sa se repete, deoarece pune aceleasi intrebari tuturor celor pe care ii intervieveaza.In aceste interviuri reporterul va mentiona locului unde i-a gasit pe interlocutori si, evident, continutul intrebarilor trebuie sa fie cat de cat legat de acest element de localizare.

Interviul multiplu. Cerinta de baza a acestui tip de interviu este extragerea unor fragmente din mai multe interviuri pe aceeasi tema, din care sa reiasa atitudini, interpretari asupra unui eveniment sau idei. Fragmentele sunt apoi legate de un comentariu al reporterului.

Interviul luat cu forta. Exista situatii in care oamenii nu doresc sa acorde un interviu, dar in care reporterii sunt foarte hotarati sa-l obtina. Interviul  cu  forta  este procedeul prin care reporterul "ii baga interlocutorului microfonul in gura" si-l forteaza, astfel, sa-i raspunda la o intrebare. Emotionat, contrariat, poate chiar socat de indrazneala reporterului, interlocutorul va raspunde sau va rosti celebra expresie  no comment  care poate constitui, de multe ori, un raspuns mai potrivit decat oricare altul pentru ca inseamna, in constiinta receptorilor, ca acel personaj, refuzand sa vorbeasca, are ceva de ascuns. Acest tip de interviu inseamna, de multe ori, intruziune in viata privata a unei persoane. Desigur, sunt situatii in care oamenii trebuie lasati in pace, cand orice insistenta inseamna obraznicie si lipsa de etica profesionala. Sunt, de asemenea situatii cand persoanele intervievate cu forta se pot adresa justitiei. Dar aceste interviuri sunt, fara indoiala, apreciate de public pentru operativitatea si promptitudinea dovedite de reporteri in prezentarea unor personalitati si a opiniilor lor despre anumite evenimente.

Legile interviului radiofonic

Prima si cea mai importanta este alegerea intervievatului. In strinsa legatura cu aceasta cerinta este aceea a adecvarii intrebarilor la persoana intervievata. Formulele stereotipe nu-si au locul in interviu. Intrebarile nu trebuie sa repete prezentarea facuta de realizatorul emisiunii. In interviurile "live" - din ce in ce mai frecvente in emisiuni - misiunea reporterului este mult mai complicata. El trebuie sa fie atent la desfasurarea in timp a discutiei, astfel incat sa nu se depaseasca timpul alocat. Mai trebuie sa aiba grija ca, in derularea discutiei, sa nu se produca pauze, sa intervina operativ pentru acoperirea oricaror hiaturi sau ezitari ale invitatului.

Locul de desfasurare a interviului este, de asemenea, deosebit de important. Ideal este ca interviul sa fie luat in mediul ambiant specific interlocutorului, pentru ca el sa se comporte cat mai firesc, sa nu se simta stresat de atmosfera ultratehnica a unui studiou de radio sau de prezenta la discutie a unor persoane necunoscute (tehnicienii din studio).

Ani de-a randul interviurile pentru radio erau concepute mai intai pe hartie si apoi erau citite pe doua voci - reporter si intervievat -, inregistrate, fonotecate si, in sfarsit, difuzate. Se mima, de multe ori cu succes, dar de si mai multe ori fara, stilul oral, incercandu-se o interpretare a textului. Era si dificil, si nespecific unei prese orale prin definitie. Procedeul era preferat din cauza fricii, in primul rand. Frica de interlocutor, care ar fi putut sa spuna cine stie ce pe post, frica de reporter, care si el ar fi putut scapa de sub controlul mai marilor sai si sa ofenseze vreo persoana sus pusa. Interviul inregistrat, fonotecat, ascultat , cenzurat si vizat de mai marii redactiei era prezentat in emisiuni. Dar, in acest fel nici interlocutorul, nici reporterul nu mai aveau nici un fel de personalitate, nu se mai putea face vreo distinctie intre interlocutori si reporteri. Totul era anost, oamenii citeau ca niste automate texte ce nu le apartineau.

Vorbirea libera a inviorat emisiunile de radio. Mai mult, vorbirea "in direct", de la fata locului, cu emotia specifica, le confera emisiunilor un plus de autenticitate si de interes.

Concluzii:

Radioreporterul, autor de interviuri, trebuie sa se pregateasca foarte bine, sa-si alcatuiasca o documentare minutioasa asupra interlocutorului si asupra temei, sa-si conceapa foarte atent intrebarile, astfel incat, in orice moment al conversatiei, cand interlocutorul este in pana de inspiratie sau da un raspuns mai succint, sa fie gata sa intervina cu o alta intrebare sau cu un comentariu care sa duca mai departe discutia.

Reporterul este, de fapt, purtatorul de cuvant al ascultatorilor sai. Este un fel de broker, a carui misiune este sa actioneze in numele si in interesul "clientilor sai" - ascultatorii. De aceea, vorbind in numele lor, el trebuie sa-i ceara invitatului sau acele raspunsuri pe care receptorii ar dori sa le auda.

Intonatia cu care sunt rostite intrebarile si raspunsurile sunt esentiale pentru conferirea sensului dorit unei discutii. Elementele nonlingvistice - tonul, accentul, punctele de suspensie, suprapunerea de voci, exclamatiile, interjectiile - pot sublinia sensul dorit, exprimat prin cuvinte sau, dimpotriva, pot da un inteles contrar unei fraze. Controlul asupra acestor elemente nonlingvistice trebuie sa apartina in totalitate reporterului. El trebuie sa-si controleze nu numai fiecare cuvant, dar si modul cum il rosteste si, de asemenea, trebuie sa sesizeze orice inflexiune a vocii interlocutorului, care ar putea denatura sensul discutiei si sa solicite o explicatie. (De pilda se poate adresa interlocutorului cu interventii de genul: "remarc in vocea dumneavoastra o unda de indoiala", "sesizez o nota ironica in felul cum prezentati lucrurile" etc.)

Reporterul trebuie sa-i dea sansa interlocutorului sa raspunda prezentand informatiile pe care le detine. Intrebarile trebuie sa-i ofere aceasta posibilitate. Un reporter care vorbeste mai mult decat interlocutorul, dandu-i acestuia posibilitatea doar sa rosteasca niste raspunsuri monosilabice sau sa nu-si termine nici o fraza nu este un profesionist. In aceste situatii prezenta interlocutorului nu se justifica, dar nici reporterul nu va avea zile multe de lucru in continuare in redactia respectiva.

Intrebarile la care trebuie sa raspunda interlocutorul sunt cele adresate in interviu, pe care le-au auzit si ascultatorii. Ceea ce s-a discutat inainte de inceperea interviului reprezinta o discutie particulara, iar, daca reporterul considera utila prezentarea unor informatii aflate in afara interviului propriu-zis, atunci el va adresa intrebarile si va primi raspunsurile asteptate, fara referiri la discutiile din afara interviului.

Reporterul nu se mira pe parcursul interviului, nu aproba si nu dezaproba, indiferent de raspunsurile pe care i le invitatul sau. El nu ramane un ascultator pasiv al raspunsurilor, ci, urmarindu-le cu atentie, este gata oricand sa intervina cu o intrebare suplimentara sau cu sublinierea unei idei exprimate de interlocutor.