PRODUSUL MEDIATIC-MESAJ, TEXT, DISCURS

PRODUSUL MEDIATIC-MESAJ, TEXT, DISCURS

Genul este definit in termenii Dictionarului ca "set paradigmatic recunoscut dupa care sunt clasificate produsele unei media date-film, televiziune, presa, literatura, etc." Unul din verbele folosite in definitia de Dictionar este a recunoaste, adica spectatorul/ cititorul/ telespectatorul/ criticul isi vor orienta reactiile fata de produs in primul rand in functie de asteptarile generate de recunoasterea genului.

Paradigmele genului nu functioneaza pe principiul listei ca inventar, ci un gen care va schimba conventiile recunoscute pot genera alte paradigme. De aceea, genurile sunt paradigme dinamice, pe care le determinam prin institutionalizarea produselor finite. De fapt, genurile sunt agenti de inchidere ideologica, deoarece limiteaza potentialul de inteles, iar aceasta limitare a semnificatiei textului duce la o limitare a riscurilor de a comercializa produsul mai ales pentru corporatiile producatoare.

De cele mai multe ori exista o consistenta a identificarii unor sudiviziuni in campul literaturii corespunzatoare unor clase care apartin operelor literare mai mult sau mai putin delimitate. Acestui fenomen universal prezent in toate literaturile scrise sau orale i se poate asocia si un alt domeniu, cel al "literaturii" mediatice- care ar cuprinde toate "produsele" mediatice existente la un moment dat.

Conceptul de gen-definitie, particularitati

Definitia genului a fost asociata initial genului mediatic, deoarece parctica cere un astfel de determinism pragmatic al existentei unor categorii pe care mai intai le realizam si apoi le definim, interpretam, evaluam, dar, nu in cele din urma, le integram unor categorii, ca cele de gen.

Clasificarea discursiva nu este specifica doar literaturii, ci oricarui discurs uman diferentiat peste tot intr-o multime de "genuri" discursive cristalizate in jurul actelor de limbaj, asa cum sunt ele studiate de pragmatica lingvistica. Totusi trasaturile, prin care definim genurile literare, nu sunt toate reductibile la constrangeri de ordin pragmatic, ci ele se pot inscrie pe fundalul unor conventii de utilizare, instituite si acceptate de toti, creatori si/ sau receptori de produs mediatic.

Atunci genul ar trebui sa raspunda orizontului nostru de asteptare pentru a se identifica cu un anume fapt textual care exista in sine, dar corelat si cu alte creatii, al caror rol trebuie evaluat atat la nivelul enuntarii, dar si al receptarii sale ca act de limbaj mediatic, ca act comunicativ.

Romanticii aratau ca problematica genurilor ar fi relevanta doar unor domenii, totusi ea se aplica si culturii populare, cea generata de mijloacele de comunicare in masa, deoarece producerea in serie a creatiilor standardizate impune o serie de stereotipii, generate de redundanta mesajului. Notiunea de gen a fost realizabila printr-o conventie pragmatica fundamentala care reglementeaza schimburile discursive, asa cum impun conventiile cadrului lingvistic. Teoria genurilor, indiferent de suportul acestora, stabileste relatii intre texte si normele mai mult sau mai putin explicite pe fundalul carora aceste texte sunt produse cu o anume intentie de comunicare, dar sunt receptate pe baza acceptarii acestei intentii, fie potrivit unei conventii deja stabilite, fie unei negocieri de continut sau forma, pe care participantii la actul de comunicare o cunosc si/ sau o recunosc.

Genurile formeaza, in viziunea unor autori, un sistem articulat care ar defini campul literar, astfel inctt teoria genurilor ar putea fi coextensiva cu teoria literaturii-Hegel arata ca cele trei genuri fundamentale sunt epopeea, poezia lirica si poezia dramatica, iar ele sunt indisolubil legate de evolutia literaturii in ansamblul ei, a carei tripartitie potrivit lui Goethe, Horderlin, Gerard Genette specifica originea triadei generice intr-o reinterpretare tematica a diferentelor de mod al enuntarii (narativ si dramatic) discutate de Platon si Aristotel.

Notiunea de gen a fost de asemenea tratata ca o categorie cauzala care ar putea explica existenta textelor. Genurile sunt categorii carora le corespunde o realitate, dar aceasta realitate nu este cea a unei entitati care ar fi capabila sa genereze texte, ci ele sunt produse conform unei proceduri autonome care ar fi programata genetic.

In cele din urma, se admite adesea implicit ca toate categoriile generice se refera la fenomene textuale de acelasi nivel. Ce inseamna aceasta asertiune? Daca parcurgem o lista oarecare cu nume de genuri obisnuite constatam ca ele se refera in functie de caz la trasaturi cu statut foarte divers, dupa cum remarca Tomasevski: "Aceste trasaturi pot fi foarte diferite si se pot raporta la orice aspect al operei literare." Altfel spus, o opera literara poate fi intotdeauna analizata la diverse nivele, de asa maniera incat identitatea sa generica sa fie dependenta de nivelul/nivelele pe care il/le retinem ca pertinente:"Doamna Bovary"este o fictiune, ca povestire, ca roman, ca roman naturalist, ca roman francez de secolul al-XIX-lea. Fiecare din aceste trasaturi generice va selectiona ca pertinente anumite trasaturi ale operei, in detrimentul altora si va oferi astfel o imagine diferita operei. Acelasi lucru se intampla cu produsul mediatic ca text , el va actualiza un anumit set de trasaturi, ceea ce va determina o anume incadrare generica.

Cea mai moderna abordare a statutului categoriilor generice in diversitatea lor face apel la notiunile de conventie, norma si regula care intervin, intr-un fel sau altul , in elaborarea operelor literare, respectiv oricarui produs mediatic. In acest context vom folosi distinctia utilizata de Searle in legatura cu regulile actelor de limbaj, potrivit carora exista cel putin doua nivele: (i) regulile generice constitutive si (ii) normele de reglare, formale sau tematice.

Regulile generice constitutive. O opera literara nu este niciodata doar text (scris sau oral), ci este un act de comunicare intre autor si receptor (individual sau colectiv): primul lucru pe care trebuie sa-l reuseasca autorul este ca opera sa sa fie recunoscuta ca un act verbal specific, ceea ce il inscrie intr-un cadru pragmatic, ale carui conventii constituie fapte de limbaj, inteles ca instrument de simbolizare. Prin urmare, inca de la inceput autorul trebuie sa faca o serie de alegeri privitoare la statutul enuntiativ al operei sale- adica, autorul va vorbi in nume propriu sau va da cuvantul unui enuntiator fictiv? Sau enunturile sale vor asuma pretentii referentiale sau vor fi plasate intr-un contract de fictiune? Atentie in acest context la cateva utilizari- unii factori sunt impusi de contextul istoric, si atunci autorul nu poate sa isi aleaga intre a crea o opera literara scrisa sau orala, dar la nivelul conventiilor pragmatice opera orala asculta de o logica generica diferita de cea scrisa. Tot aici, autorul trebuie sa isi aleaga destinatarul: daca in opera literara el poate alege intre un destinatar determinat si unul nedeterminat, adica poate alege sa introduca pe langa destinatarul real al comunicarii literare, un destinatar fictiv -vezi un roman epistolar introduce unul sau mai multi destinatari fictivi determinati: personajele fictive carora le sunt adresate scrisorile, dar si un destinatar real nedeterminat: publicul care va citi romanul. In cazul produsului mediatic ca act de comunicare, obligatoriu cel care produce textul va avea in vedere destinatarul real nedeterminat - publicul tinta al ziarului, revistei, radioului sau televiziunii respective.

Alta alegere priveste natura actului de limbaj care va hotari dominanta ilocutorie a operei-care este intentia de comunicare a textului? In fiecare caz, trebuie sa ne intrebam va fi o descriere, sau o cerere, sau o amenintare. Toate aceste decizii, care permit receptorului sa identifice opera ca exemplu de un anumit tip de comunicare, tin de de regulile constitutive. Denumirea lor vine din faptul ca instaureaza opera ca simbol verbal si fac obiectul unei alegeri obligatorii inainte de producerea textuala propriu-zisa. Realitatea lor tine de determinarea unui cadru comunicational, deci de o anumita intentie de comunicare in producerea mesajului. Fictiune sau non-fictiune?

Normele de reglare, formale sau tematice. Din perspectiva organizarii sintactice si semantice sau mai general, la nivelul structurii formale si tematice, textele literare sau neliterare nu sunt caracterizate prin reguli constitutive de ordin suprafrastic. Aceasta explica relatia complet diferita care exista intre opera si normele generice corespunzatoare, deoarece in timp ce nivelul determinarilor de ordin intentional sau pragmatic, opera nu face decat sa exemplifice proprietatile generice (ea va avea acele proprietati intentionale care o va identifica), la nivel textual ea le poate modifica, adica poate transforma sau submina modelul. Un exemplu dat de dictionare pentru a reliefa aceaste conditii se refera la "Don Quijote" ca structura de exemplificare generica la nivel comunicativ este o naratiune, in timp ce la nivelul formal este o modulare a acelor reguli la care se refera-este o parodie a romanului cavaleresc.

La acest determinativ ar trebui sa luam in consideratie relatia textelor cu referentii generici ceea ce impune o noua clasificare formala. Cele doua formate avute in vedere se refera la prescriptii explicite, care tin de unitatea de loc, timp si actiune si conventii traditionale, care stabilesc relatii de modelare directa, intre opere, numite relatii hipertextuale, adica procedee individuale de imitare si de transformare. Daca nerespectarea unor reguli constitutive poate distruge inteligibiltatea operei, nerespectarea unor norme de reglare, nu realizeza acest lucru. Un gen legat la origine de prescriptii explicite poate de asemenea, de-a lungul timpului sa se transforme intr-un gen hipertextual, cu conditia ca aceste reguli sa-si piarda puterea de constrangere institutionala. Totusi este necesar sa aratam ca nu trebuie sa reducem prescriptiile explicite la conventii formale, iar genealogiile generice la conventii de continut.

Categoria generica aduce in discutie criteriile de clasificare generica a cititorilor care nu corespund in mod necesar cu normele, regulile si conventiile generice pertinente pentru geneza operei. Instabilitatea identitatii generice este strans legata de contextualizarea si recontextualizarea textelor literare. Concepute drept categorii de lectura, de receptare a actului de comunicare, distinctiile generice sunt departe de a fi stabilite o data pentru totdeauna, fiind intr-o dinamica permanenta. In definirea conceptului de gen, asociat mai ales literaturii, specialistii in domeniu au subliniat rolul autorului si, mai putin, pe cel al lectorului, al receptorului. Angajat in procesul de negociere a sensului, receptorul cauta printr-o abilitate transformata in reflex sa arate existenta unor marci specifice, a unor repere care sa-i faciliteze intelegere semnificatiei textului indiferent de suportul sau. Paul Cornea denumeste aceste repere "chei", din perspectiva autorului, ele sunt mijloace suplimentare de a controla performarea sensului, de a preintampina incongruente legate de receptarea textului. Din unghiul receptorului, ele constituie niste dispozitive care ofera instructiuni relevante in vederea accelerarii si corectarii inferentelor.

"Cheile" de lectura au un spectru variat: unele sunt de uz general, altele sunt foarte specifice, utilizate doar in anumite categorii de text sau de unii autori. Recunoasterea genului se face prin indici extratextuali, dar si prin marci intratextuale. Din prima categorie, Gerard Genette reliefa "modurile de enuntare", astfel ca genul era definit ca "locul de intalnire al poeticii generale cu istoria literara evenimentiala"(TzvetanTodorov), iar la celalalt pol se aflau actele de discurs ritualizate. Intr-o tipologie de gen, criteriul de ierarhizare ar putea fi gradul conventionalizarii discursului. Formele conventionale cu ajutorul carora raspundem provocarilor realitatii acopera o gama larga de acte de discurs. Ele au multe din caracteristicile de gen: creeaza o "asteptare" bine precizata care confera familiaritate recunoasterii, dar implica si "reguli constitutive" (de alcatuire) si "reguli contextuale" (conditii de folosire).

Aceste aspecte identifica multe din trasaturile genurilor fara suport frastic, recunoscute in produsul mediatic. "Setul paradigmatic recunoscut dupa care sunt clasificate produsele unei media date." Consecinta acestei recunoasteri consta in faptul ca receptorul isi va orienta reactiile fata de produs, in primul rand, in functie de asteptarile generate de recunoasterea genului. Totusi paradigmele genului sunt dinamice, ele nu sunt liste tipizate, pe care nu le putem descrie prin proprietati intrinseci. Chiar si in acest fel, ele pot avea un efect material asupra organizarii textului, potrivit actelor discursive.

In stiintele comunicarii, genurile sunt agenti de inchidere ideologica, ceea ce limiteaza potentialul de inteles al unui text dat, dar limiteaza si riscurile comerciale ale corporatiei producatoare. Pentru a intelege acest fenomen, ar trebui sa abordam genul ca o proprietate a relatiilor dintre texte, deci o proprietate a semnificatiei. Din aceasta perspectiva, genul poate fi definit doar negativ sau relativ prin diferenta care este perceputa intre respectiva opera si cea care apartine unui gen diferit sau potrivit altor exemple din aceeasi paradigma a genului. Concluzia care se desprinde este mai mult decat evidenta- nu exista nici un set de proprietati intrinsece care sa defineasca un gen sau toate genurile unui canal mediatic sau ale tuturor, in nici o perioada. Setul de genuri care este utilizat la un moment dat va determina modul in care este inteles si modul in care fiecare text se incadreaza in categoriile generice disponibile.