MUZICA RUSA SI SOVIETICA IN SECOLUL 20

Muzica rusa si sovietica in secolul 20

In prelungirea traditiei romantice ruse (Ceaikovski, Grupul celor 5), in prima jumatate a secolului 20 se vor configura doua directii stilistice: una romantica-neoclasica, alta folclorica. Cele doua orientari trebuie privite si din perspectiva schimbarilor social-politice ale Rusiei tariste, devenita comunista dupa Revolutia din 1917, ceea ce a determinat exilul unor artisti (Rahmaninov, Stravinski, partial Prokofiev), precum si anumite solutii artistice de compromis ale altora (Sostakovici, Prokofiev).

Alexandr Glazunov (1865-1936)

Se inscrie in traditia romantica post-ceaikovskiana, autor de muzica preponderent instrumentala (9 simfonii: 1881-1910, din care azi se mai canta a 4-a si a 6-a, numeroase concerte instrumentale, 7 cvartete de coarde). A colaborat cu profesorul sau, Rimski-Korsakov, la terminarea operei Cneazul Igor de Borodin. Calatoreste mult, este totodata profesor la Petersburg, la Conservatorul pe care-l va conduce intre 1905-1928. In 1929 se stabileste la Paris, unde are o activitate mai mult dirijorala.

Compozitiile sale se caracterizeaza adesea printr-o scriitura contrapunctica, uneori cu o tenta academista; isi datoreaza formatia tehnic-formala lui Rimski-Korsakov, dar este sensibil si la influentele muzicii germane romantice.

Serghei Rahmaninov (1873-1943)

Compozitor si pianist concertist, stabilit in S.U.A., continua traditiile romantismului rus intr-o expresie elegiaca.

Debuteaza cu opera Aleko, in 1893, care ii aduce elogiile lui Ceaikovski, dar succesul va veni odata cu al doilea Concert pentru pian si orchestra, 1901, inca cea mai cantata dintre lucrarile sale. Intre 1904-06 dirijeaza orchestra Teatrului Balsoi. Cativa ani traieste in strainatate (Dresda, SUA), apoi este activ in viata muzicala moscovita pana in 1918. Cand izbucneste Revolutia, se refugiaza cu familia in Scandinavia, se va stabili ulterior in SUA: va obtine cetatenia americana de-abia in 1943.

Fiind considerat unul din cei mai mari pianisti moderni (a fost deseori comparat cu Liszt), s-a bucurat de un mare succes ca interpret. A scris majoritar pentru pian: Preludii, Piese-fantezii, momente muzicale, studii-tablou, sonate, 4 Concerte pentru pian si orchestra, Rapsodia pe o tema de Paganini (1934). Inspiratia romantica este evidenta, alaturi de o virtuozitate caracteristica. A compus de asemenea romante, 4 simfonii, 3 opere (Aleko, Cavalerul avar - 1904, Francesca da Rimini - 1905), muzica de camera (cele doua Trio-uri elegiace, 1892-93). Stilul sau simfonic se plaseaza in continuarea lui Ceaikovski.

Alexandr Skrjabin (1872-1915)

Profesor la Conservatorul din Moscova (1898-1903), pleaca in 1908 in Belgia, unde va lua contact cu cercurile filosofice si esoterice la moda in acea perioada. Aceste influente se vor combina cu sensibilitatea sa rusa, cu mostenirea marilor romantici germani.

Pianist concertist, scrie aproape 70 de opusuri pentru pian: preludii, studii, mazurci, nocturne, valsuri, poeme, 10 sonate (dintre care ultimele 5 sunt monopartite, configurand prin armonie si structura tiparul modern al sonatei). Porneste de la pianistica chopiniana, spre un stil muzical original, modern, exprimat indeosebi prin armonia inedita de cvarte ("acordul mistic" - sase note in succesiune de cvarte), de septime, none cu apogiaturi pe subdominanta si dominanta. In ultimele sonate, exista momente de violenta, de agresiune "mecanica" a instrumentului, care alterneaza cu momente de reverie extatica.

In muzica orchestrala - cele 3 Simfonii, Poemul extazului, Prometeu - se afirma un simfonism dramatic si psihologic, post-ceaikovskian, ideea luptei, a zbuciumului, a aspiratiei, finaluri apoteoza, mari culminatii sonore. Configuratia poemului lisztian este prezenta si in muzica pentru pian, si in cele doua poeme simfonice; de pilda, Poemul extazului (1907) este traversat de 11 teme simbol, intr-o forma libera de sonata, iar motivul generator deriva din familia beethovenianului "muss es sein?", intalnit in Preludiile de Liszt sau in Simfonia in re de Franck. Tematica releva influente ale filosofiei orientale si ale gandirii lui Nietzsche si Marx.

Prometeu, poemul focului (1910): pentru pian, orga, orchestra, cor, orga de lumini (instrument inventat de Skriabin pentru a asocia imagini optice cu imagini sonore si pentru care a creat un sistem particular de notatie).

L-a urmarit multa vreme ideea crearii Misterului': opera grandioasa, care sa adune sincretic muzica, poezia, dansul, arhitectura etc., dar si impresii senzoriale (parfum, de pilda).

Serghei Prokofiev (1891-1953)

Stabilit o vreme in Europa si S.U.A., unde isi face un nume ca pianist si compozitor, Prokofiev va reveni in Uniunea Sovietica la inceputul anilor `30, suportand cu greu regimul comunist si incercand sa i se adapteze prin cateva lucrari de circumstanta; se va stinge din viata cu cateva ore inainte de Stalin.

Adopta in general stilul neoclasic, definit prin claritatea unor structuri baroce-clasice, si printr-o armonie extrem de personala, definita uneori a "basilor falsi", caracterizata printr-un diatonism tono-modal, suprapuneri politonale-polimodale, structuri polifonice complexe.

In genul miniaturii vocale, continua traditia romantei ruse.

Pianist concertist, compune pentru pian Sarcasme (1914), Viziuni fugitive (1917), 10 Sonate (1907-1952) care raman repere ale genului in secolul 20 (structurile lor sunt diverse, de la monopartite la structuri in 3-4 parti).

Muzica de camera cuprinde 2 Sonate pentru vioara si pian, una pentru violoncel si pian, 1 de vioara solo, 1 de violoncel solo, 2 cvartete de coarde s.a.

Creatia simfonica si concertanta:

7 Simfonii (1917-1952), prima purtand subtitlul "Clasica" (partea a doua este celebra Gavota).

5 Concerte pentru pian (1911-1932), 2 pentru vioara, 2 pentru violoncel.

Suite, poeme, uverturi, fantezii, divertismente: Petrica si lupul (1936, pentru ansamblu si narator), suite extrase din muzica de scena, de balet si din cea de film (din colaborarile la filmele lui Serghei Eisenstein).

Creatia pentru scena: operele Jucatorul (Dostoievski, 1916), Dragostea pentru cele 3 portocale (Carlo Gozzi, 1919, care imbina elemente de basm cu unele comice, declamatia cantata cu cantul dialogat), Ingerul de foc (dupa V.Brinsov, 1926, un subiect medieval), Semen Kotko (cu un subiect realist-socialist, 1938), Logodna la manastire (dupa R.B.Sheridan, 1940, opera comico-lirica), Razboi si pace (dupa Tolstoi, 1952).

Baletele lui Prokofiev continua linia lui Ceaikovski, sunt montate de mari coregrafi europeni, precum Serge Diaghilev si Serge Lifar: daca Pasul de otel este inspirat din realismul socialist (la sugestia lui Diaghilev), cele doua balete celebre ale lui Prokofiev trateaza subiecte din literatura europeana: Romeo si Julieta (1936) si Cenusareasa (1944).

Dmitri Sostakovici (1906-1975)

Filonul Beethoven-Ceaikovski-Mahler este evident in creatia simfonica a lui Sostakovici, in dramatismul, monumentalitea, patosul desfasurarilor simfonice. Ironia, grotescul, satira, parodia sunt categorii care definesc muzica lui Mahler si se regasesc pe alte coordonate la Sostakovici, marcate si de contextul politic al Rusiei sovietice. Genurile si formele raman in general cele traditionale (coordonata neoclasica se intrevede in cele 24 de Preludii si Fugi, in Simfonia a 10-a s.a.), armonia imbina principii tonale cu modale, devenind la un moment dat dodecafonica (in anii '68-70). Melograma DSCH (in Simfonia a 10-a si Cvartetul nr.8, de exemplu) determina uneori configuratia melodica si dezvoltatoare a unor lucrari.

Creatia simfonica-concertanta:

15 Simfonii, unele cu titluri (in general cu amprenta ideologica): 2. "Octombrie", 3. "1 Mai", 7. "A Leningradului", 11. "Anul 1905", 12. "Anul 1917" (dedicata memoriei lui Lenin).

Stilul simfonic al lui Sostakovici se defineste inca din primele simfonii, ca o mixtura originala a unor influente venite de la Rimski-Korsakov, Ceaikovski, Prokofiev, Hindemith, Mahler. In primele 3 simfonii, scriitura prezinta diverse caracteristici, de la teme de jazz si imprumuturi de citate folclorice pana la atonalism si politonalism, utilizeaza forme polifonice de mare expresivitate. Simfonia a 4-a (1936) apare imediat dupa definirea realismului socialist a lui Gorki, marcand stilistic un stadiu al maturizarii simfonice a compozitorului. Nr. 5-6-7-8 sunt monumentale (intre 40-80 de minute), nr. 9 apare ca un ax de simetrie miniatural, cameral, urmat de alte 4 simfonii monumentale, nr. 10-11-12-13.

A 5-a (1937) este recunoscuta drept o capodopera; daca a 6-a e dedicata lui Lenin (1939), a 7-a evoca "lupta politica a poporului sovietic contra barbariei naziste", ultimul sau moment creator coincide cu crearea Simfoniei a 8-a (1943). Dupa a 9-a (1945), raportul lui Jdanov (1948) il obliga pe compozitor la o revizuire a stilului, se va indrepta mai accentuat spre romantismul simfonic al lui Mahler si Ceaikovski, spre folclorul rus: pe aceasta linie scrie Simfoniile nr. 10 (1953) si 11 (1957). Nr.13-14 propun solutii diferite vocal-simfonice (texte de Evtusenko, respectiv Lorca, Apollinaire, Kckelbecker, Rilke); in nr.13 (1962) Sostakovici se indreapta spre o modernitate a experimentalismului, nr. 14 (1969) este mai degraba camerala, intr-o tendinta de esentializare si rafinare a discursului simfonic, iar nr.15 incheie sirul Simfoniilor in 1971.

6 concerte - 2 pentru pian, 2 pentru vioara, 2 pentru violoncel.

Muzica vocala si instrumentala de camera: romante, numeroase lucrari pentru pian: 12 Preludii, ciclul de 24 Preludii si Fugi (1951) compus dupa reperele bachiene, dar cu o armonie modala si reprezentand o adevarata enciclopedie de arta polifonica contemporana. Sonate duo, trio-uri, 15 cvartete de coarde, cvintete etc.

Creatia de scena si vocal-simfonica: Efectul grotesc si suprarealist al operei Nasul (1928), dupa Gogol, o satira fantastica, incisiva la adresa aparatului birocratic sovietic, a determinat desigur critici ale oficialitatilor sovietice. Cea de-a doua opera, Katerina Ismailova (Lady Macbeth din districtul Mtensk, 1932, rev. 1956), o tragedie satirica, impregnata de nuante expresioniste, va fi de asemenea interzisa de oficialitati imediat dupa premiera sa, iar Sostakovici va fi acuzat de formalism si modernism. Opera va disparea de pe scenele sovietice pentru vreo 30 de ani.

Igor Stravinski (1882-1971)

Marea versatilitate stilistica a lui Stravinski este o constanta in cele aproape 7 decenii de creatie, coincizand cu primele 7 decenii ale secolului 20. Pornind de la configuratia folclorica arhaica a fondului muzical rus, Stravinski va emancipa parametrul ritmic (accente asimetrice, polimetrii, poliritmii, pregnanta ritmica, ritmul ca tema, indiferent de perioada stilistica), va explora politonalismul, politonalismul, copia stilistica, structurile clasice si baroce, jazzul si tehnica dodecafonica.

Perioada rusa-folclorica

A. cele trei balete lucrate in colaborare cu Diaghilev: Pasarea de foc (1910), Petruska (1911), Sacre du Printemps (Sfintirea primaverii, 1913). Cel din urma are subtitlul "Tablouri din Rusia pagana", 14 sectiuni in doua parti intitulate Adoratia pamantului si Sacrificiul, si a reprezentat unul din marile scandaluri de public din istoria muzicii secolului 20 (in 1913, premiera de la Paris). Apoi, opera Privighetoarea (1914) imbina influente din folclorul rus cu altele impresioniste, politonalism cu polimodalism.

B. Stravinski pleaca in 1914 in Elvetia, unde va scrie Vulpea (1916, "poveste burlesca, jucata si cantata") si Povestea soldatului (1918, "poveste citita, jucata si dansata"), caracteristice pentru un anumit tip de gen hibrid de teatru muzical, in care incep sa apara si anumite structuri neoclasice. De pilda in Povestea soldatului (pentru 7 instrumentisti - clarinet, fagot, cornet cu pistoane, trombon, vioara, contrabas, 1 percutionist -, un povestitor, 2 roluri vorbite, mimate si dansate - Joseph si Diavolul - si un rol mimat si dansat - Printesa), intonatiile ruse se alatura elementelor de caracter si forma universale: mars, passo doble, tango, ragtime, vals, coral etc. Cele doua parti scrise pe un libret de Ramuz reiau in spirit modern mitul faustic.

Ultima lucrare inspirata evident din folclorul arhaic rus (bizantin, folcloric) este cantata coregrafica Nunta (1914-23), "scene coregrafice ruse" pentru solist, cor, 4 piane, percutie.

Perioada neoclasica: Elvetia + Paris + S.U.A.

A. Cotitura stilistica spre adoptarea si parafrazarea unor idiomuri, maniere si stiluri traditionale se produce manifest cu baletul Pulcinella (1919), pentru voci si orchestra mica pe teme din Pergolesi (Sinfonia, Serenata, Scherzino si Andantino, Tarantella, Toccata, Gavotte con due variazioni, Vivo, Menuetto, Finale); originalitatea lui Stravinski este evidenta insa in armonia politonala si in poliritmii.

Simfonia pentru instrumente de suflat (1920), in 3 miscari (evocand muzica italiana a secolului 17); Octuorul (1923) pentru instrumente de suflat (structura in trei miscari unde este prezenta polifonia de tip bachian: Sinfonia, Tema cu variatiuni, Finale); Mavra, opera buffa intr-un act (1923) dupa Puskin (combinatie de melodii de tip belcanto italian cu intonatii rusesti, tiganesti, orientale, de jazz; Concertul pentru pian, suflatori, contrabas si timpani (1924), cu trasee stilistice hndeliene, bachiene, scarlattiene, vivaldiene etc.

B. Neoclasicismul de inspiratie mitologica, biblica, cu nuante din ce in ce mai 'ascetice'.

Oedipus Rex (1927), opera-oratoriu in 2 acte, dupa Sofocle, in versiunea franceza a lui Cocteau, cu text cantat in limba latina (in scopul efectului pur sonor al vocalelor si consoanelor deschise), recitator, solisti, cor si orchestra. Neoclasic in limbaj si arhitectura (succesiuni tono-modale, bassi ostinati, structuri de arii, ansambluri vocale, coruri etc.), Oedipus Rex inoveaza in dramaturgie si conceptia scenica.

Doua balete scrise in acelasi an (1928): Apollon Musagte, balet in 2 tablouri, in succesiunea numerelor coregrafice fixe din baletul traditional, fara actiune - asadar un balet "alb" - cu ecouri muzicale din Lully, Bach, Hndel, Adam, Dlibes, Ceaikovski; Sarutul zanei - balet in 4 parti, dedicat lui Ceaikovski.

Simfonia psalmilor (1930) pentru cor mixt si orchestra: pe textele a trei psalmi in latina, se construiesc 3 blocuri contrastante, Praeludium (vocal-simfonic), Dubla Fuga (instrumental-vocala) si Allegro (simfonic).

Persephone (1934): melodrama intr-un act si 3 tablouri, dupa Gide (solisti, cor mixt, cor de copii, orchestra).

Jeu de cartes (1937), balet cu aluzii la Haydn, Beethoven, Weber, Verdi, Ceaikovski, Ravel, Rossini.

Simfonia in do (1940): reprezinta o punte intre perioada europeana si cea americana; ciclu cvadripartit, tonal, neoclasic, principiu ciclic.

C. Ultimele lucrari neoclasice ale lui Stravinski coincid cu inceputul perioadei americane: compozitorul se stabileste in S.U.A. din 1939.

Simfonia in trei miscari (1945), Concertul in re pentru orchestra de coarde (1946), Ebony-Concert (jazzband, 1946), baletul Orpheus (1947, scris pentru baletul american al lui Balanchine, in stil traditional, cu numere de dans traditionale), alte lucrari religioase.

The Rake's Progress (1951), opera in trei acte si 9 tablouri, marcand apogeul si finalul neoclasicismului stravinskian. Prima lucrare vocala in engleza, opera contine arii, recitative (cu clavecin), coruri etc., tratand (din nou) o varianta a mitului faustic (exista o anume analogie cu Povestea soldatului). Este singura opera propriu-zisa a compozitorului, inspirata din repertoriul baroc, cu arii, duete, recitative, ansambluri.

Serialismul stravinskian: adoptat la varsta de 70 de ani, in paralel cu predilectia pentru piese religioase. Tehnica ce subliniaza simbolic pozitia lui Stravinski vis--vis de scoala schnbergiana (v.Adorno).

Cateva piese realizeaza o anumita tranzitie stilistica - Cantata (1952, cu forme polifonice riguroase: Preludiu, Ricercar, Interludiu), Septetul (1953, pentru clarinet, corn, fagot, pian, vioara, viola, violoncel), In memoriam Dylan Thomas, canoane funerbe (1954), iar tehnica dodecafonica este experimentata in unele parti din Canticum Sacrum ad Honorem Sancti Marci Nominis (1955).

Agon (1957), balet abstract, dodecafonic (pentru Balanchine), intr-un act, cu tipuri de dansuri baroce si numere de balet traditionale, cu orchestratie colorata (incluzand pian, harpa, mandolina, chitara, saxofon), o combinatie inedita intre stil modal diatonic (primele trei numere) si dodecafonism cu licente. Chiar si cei 12 balerini (4 barbati si 8 femei) sunt ganditi dupa principiul seriei. Neoclasicismul inca e prezent, in pasaje canonice si fugate, in dansuri traditionale franceze, pasaje de polifonie renascentista.

Threni (Lamentatiile profetului Ieremia, 1958): prima piesa integral dodecafonica, de o expresie severa, austera.

The Flood (1963) pentru solisti, roluri vorbite, povestitor, balet, orchestra: spectacol sincretic destinat televiziunii, in 7 parti, inspirat din Geneza biblica si din Mistere engleze ale secolului 15. Ca structura muzicala, se bazeaza pe o serie generatoare.

Variatiunile pentru orchestra in memoria lui Aldous Huxley (1964), cu o serie alcatuita din componente diatonic-modale.

Requiem canticles (1966) pentru solisti, cor mixt, orchestra, incheie sirul lucrarilor de inspiratie religioasa.

Elemente esentiale pentru intelegerea creatiei stravinskiene raman cateva carti, dintre care Poetica muzicala a fost tradusa si in romaneste (a aparut in 1942, ca urmare a prelegerilor tinute de Stravinski la Harvard, in S.U.A.), autobiografia sa (Chroniques de ma vie, 1939) si cartea de dialoguri cu Robert Craft.

Aram Haciaturian (1903-1978)

De origine armeana, Haciaturian imbina orientarea neoclasica si modalismul folcloric de specific armean, georgian, azerbaidjan. Alaturi de romante si 3 Simfonii, lucrarile care ii mentin celebritatea sunt Concertul pentru vioara si orchestra si baletul Spartacus.

Alti compozitori importanti, de origine rusa:

Edison Denisov Alfred Snitke Sofia Gubaidulina (n.1931)