Vertebratele: pesti, Batracienii si reptilele, Pasarile

Vertebratele

Pana nu de mult timp, din asezarile preistorice nu erau culese decat arareori oasele mai mari si dentitia bine conservata, in timp ce micromamiferele, de exemplu, erau total neglijate.

in stratele arheologice se intalnsc macroresturi osoase, provenind de la mamiferele mari, pasari, reptile de talie mare si microresturi, in fapt oase greu de observat uneori cu ochiul liber, apartinand rozatoarelor, insectivorelor, chiropterelor, lagomorfelor, reptilelor mici, amfibienilor, pasarilor de talie mica etc. De aici, vom avea o fauna de macromamifere si micromamifere, fiecare cu metode specifice de recuperare din strat.

Prelevarea macroresturilor in santierele arheologice se face dupa toate exigentele impuse pentru recoltarea artefactelor specifice fiecarei perioade, in raport cu nivelul genaral de referinta (punctul 0), cu ajutorul coordonatelor carteziene, notandu-se orientarea si inclinarea eventuala a fosilelor. Fosilele importante sunt degajate de sediment pe locul sapaturii, cu precautiile necesare, in functie de rezistenta relativa a fiecareia dintre ele. in masura in care este necesar, se face o consolidare a piesei prin impregnare cu parafina, ulei de oase, diferite rasini etc, dupa ce, in prealabil, s-a facut o cat mai buna deshidratare a osului. Piesele fragile vor fi consolidate in laborator, iar pentru aceasta ele sunt protejate provizoriu cat mai eficient.

Dupa deshidratarea piesei, se trece la marcarea ei cu tus.

Recoltarea micromamiferelor se face evident prin metode diferite. O metoda o reprezinta spalarea-cernerea care, cu toate ca uneori distruge materialul, ramane o modalitate de recuperare a micromamiferelor frecvent utilizata. inainte de spalare, se recomanda uscarea materialului care, astfel, se va dezagraga mai usor. Putina apa oxigenata va inlesni si mai mult dezagregarea (10% apa oxigenata). O sita cu ochiurile de 0,5 mm va retine in general dintii cei mai mici de mamifere.

Atunci cand sedimentul este consolidat prea tare, se recurge la atacul sau chimic cu acid acetic (5-10%) sau acid formic, apoi se spala cu apa si se trateaza osul cu rasina.

1. Fauna de pesti sau ihtiofauna

Resturile osoase de pesti au inceput sa fie prelevate sistematic din a doua jumatate a sec. XX, mai ales in cadrul unor sapaturi ingrijite, care nu distrugeau oasele fragile cum sunt cele de pesti. R.W. Casteel va publica in 1976 prima lucrare ihtiologica de sinteza intitulata 'Fish Remains in Archaeology and Palaeo-environmental Studies'.

Recuperarea materialului nu se deosebeste prea mult de cel de micromamifere prin spalare-cernere sau prin flotare in lichide cu densitate mare (de exemplu amestec de bromoform/alcool).

Studiul faunei de pesti permite consideratii microcronologice si de sezonalitate referitoare la moartea individului, o mai buna apreciere a conditiilor paleoecologice si paleoeconomice a stratelor.

48

Marele numar de specii si greutatea gasirii acelor esantioane care sa contina organele de referinta pentru fiecare specie, reprezinta dificultati reale in paleoihtiologie.

2.Batracienii si reptilele

Studiile asupra acestor specii sunt foarte restranse. Amfibienii sau batracienii si reptilele sunt considerate buni indicatori paleoecologici, daca se are in vedere mobilitatea lor limitata si un teritoriu bine circumscris in care traiesc. Nu este bine sa se traga concluziile climatice pe o singura specie, ci pe o fauna cat mai diversificata, cu toate ca numarul speciilor este limitat, iar aceste grupe de animale au evoluat in general destul de lent de-a lungul timpului. La amfibieni si reptile elementele scheletice nu s-au modificat asa de rapid (fig. 20).

Fig. 20 - Cateva resturi osoase de la diferite specii. A-Bufo bufa, B-Salamandra salamandra; C-Lacerta leplda; D-Elaphe longissims, E-Testudo hermanni; V-Elaphe longissima; G-Lacerta leplda; H-Bufo bufo; l-Salamandra salamandra; J-Salamandra salamandra, K-Bufo bufa, L- Lacerta leplda; M-Lacerta leplda; N-Rana ridlbunda; O-Testudo hermani; P-Testudo hermanni (dupa J.C. Rage, 1987)

49

Pentru o determinare exacta a speciei nu exista decat o grupa restransa de oase ale corpului unui individ care permit o incadrare sigura. Este recomandabil ca numai acestea sa fie separate si supuse studiului.

In concluzie, se poate spune ca studiul amfibienilor si reptilelor prezinta un dublu interes: ca indicator paleoclimatic si ca hrana in anumite perioade, atunci cand omul preistoric le-a introdus in lista meniurilor sale.

3.Pasarile

Din caza dimensiunilor reduse, osemintele de pasari au fost total neglijate de cercetarile arheologice si chiar cele paleontologice. Primele semnalari asupra interesului pentru astfel de fosile le intalnim la A.Milne-Edwards in 1867-1871, care elaboreaza prima lucrare importanta referitoare la fauna de pasari din Cuaternar, precum si la N.E.Dupont, care in 1872 face referiri in acest sens in lucrarea 'L'homme pendant Ies ages de la pierre dans les environs de Dinant-sur-Meuse'. In ultima vreme, un cercetator constant al oaselor de pasari este francezul C.Mourer-Chauvire.

Colectarea materialului se face prin aceleasi metode de acum clasice - spalare prin site sub jet de apa, uscarea acestuia si marcarea in vederea studiului. Determinarea se realizeaza cu ajutorul materialului de referinta si cu determinatoare.

Mult timp s-a crezut ca pasarile nu pot sa aduca elemente pentru reconstituirea paleomediului, avandu-se in vedere posibilitatile lor deosebite de a se deplasa dintr-o regiune in alta, anumite specii efectuand adevarate migratii sezoniere. Totusi, daca se tine seama de sensibilitatea lor la schimbarile climei si chiar mobilitatea lor in fata modificarilor mediului, pot deveni indicatori importanti in reconstituirea biotopurilor, cu conditia ca speciile de pasari fosile sa fie privite ca parte a unei structuri si ecosistem bine precizat.

In acest sens, studiul paleoecologic bazat pe materialul osteologic provenit de la pasari are in vedere impartirea lor in mai multe categorii: pasari de litoral marin; specii de apa rece; specii de spatii deschise reci; specii de padure boreala; specii de padure temperata; specii de spatii deschise temperate; specii de margine de apa; specii de stancarie si munte; specii mediteraneene etc.

Intr-un depozit de pestera, mai pregnant decat intr-un altul din aer liber, se pune intrebarea privind modul cum au ajuns resturile de pasari aici. Exista mai multe raspunsuri: prin intermediul rapitoarelor (bufnita) sau carnivorelor (vulpea) care traiesc sau viziteaza pesterile; moartea naturala pe loc a pasarilor care traiesc intre stancile de la intrarea pesterilor (porumbelul de stanca, cioara cu ciocul galben, stancuta alpina); prin intermediul omului preistoric.

In acest ultim caz, pentru a diferentia aportul rezultat din vanarea de catre om a unei specii se are in vedere compararea reprezentarii diferitelor parti din scheletul pasarilor in materialele provenind din depozitele locuite de om si cele lipsite de prezenta umana. Se va constata ca in stratele preistorice predomina bazinul si oasele extremitatilor proximale ale aripilor si picioarelor. Uneori, aceste oase pastreaza urmele utilajelor litice care au fost intrebuintate pentru indepartarea carnii.

Oasele de pasari au fost intrebuintate adesea pentru fabricarea diverselor obiecte utilitare, fluiere, ace etc.

4.Micromamiferele

Cea mai mare diversificare in cadrul mamiferelor o inregistreaza micromamiferele, rozatoarele dominand prin cele 345 de familii si 6400 de specii si subspecii, adica 35% din genurile mamiferelor in viata (fig. 21). Reproductia lor rapida, datorita gestatiei scurte si

50

numarului ridicat de pui, densitatea mare si raspandirea pe intreaga suprafata a pamantului, adaptarea la conditiile mediului, evolutia lor rapida care permite urmarirea liniilor continue pe intervale de timp scurt (lipsa migratiilor, sensibilitatea la schimbarile climei etc.) sunt numai cateva din caracteristicile care le-au facut extrem de utile in reconstituirea mediului cuaternar (fig. 21, 22).

Fig. 21- Cateva specii de micromamifere: l-Sciurus vulgarisr, 2-Rattusnorvegicus; 3-Tadryoryctes macrocefalus; 4- Glis gJis; 5-Arvicola terrestrisr, 6-Lemmus lemmus. (dupa Ari. Leroi Gourhan, 1989).

Resturile de micromamifere se gasesc in cantitate mai mare in depozitele de grota ca 'ghemuri' de regurgitare ale rapitoarelor sau ca resturi de dejectie provenite de la micile carnivore si in cantitati mult mai mici in depozitele fluviatile, deltaice etc. (fig. 23).

Intrucat cei mai mici dinti de rozatoare masoara 1-2 mm, pentru colectarea materialului este necesara folosirea unor site adecvate si un jet de apa care sa nu distruga fosilele. Uneori se pot folosi acizi slabi sau apa oxigenata pentru a elibera micile resturi din rocile carbonatice. Rezidurile tamisajului sau cernerii prin site este compus din sediment si oase care trebuie triate cu ajutorul unei lupe binoculare sau cu ajutorul unor lichide dense, ca de exemplu bromoform.

Studiul va avea in vedere determinarea speciilor pentru fiecare rest osos, dupa care se va trece la statistica pe specii sau evaluarea cantitativa statistica. Interpretarea datelor include consideratii paleoecologice, biostratigrafice si chiar tafonomice.

51

Fig. 22 - Repartitia actuala a rozatoarelor cele mai razpandite din principalele zone biogeografice. A-Zona boreala: 1 Microtus oeconomus; 2 Lemus lemus; 3 L. schisticolor, 4 Discrostonyx torquatus; B - Zona continentala: 5 Citellus suslicusr, 6 C. citellus; 7 Lagurus lagurosr, C-Zona mediteraneeana: 8 Pitymis doudecimcostatus; 9 P. mariae; 10 P. savii; 11 Hystrix cristata (dupa J. Chaline, 1977)

Pentru o interpretare corecta, este nevoie sa se aiba in vedere cateva trasaturi, cum ar fi modul de acumulare a materialului. Acumularea fosilelor ca urmare a digestiei animalelor pradalnice (rapitoare nocturne si diurne, mamifere carnivore) se numesc coprocoenose, iar cele acumulate prin sedimentare normala se numesc sedimentocoenose. In sfarsit, mult mai rare sunt acumularile de rozatoare datorate omului, ca urmare a consumului acestora (castor).

Odata precizate conditiile de sedimentare, se poate trece la consideratii paleoecologice folosind desigur in cea mai mare parte principiul actualismului. Datele despre mediu, rezultate din studiul micromamiferelor, pot cuprinde indicatii pretioase despre trasaturile climatului (temperatura, umiditate), covorului vegetal, solurilor etc. Pentru ca rozatoarele caracterizeaza sisteme ecologice locale, rezultatele studiului de micromamifere este bine sa fie corelate cu cele palinologice, sedimentologice etc.

Reprezentarea datelor se face prin diagrame rotunde, spectre de diversitate ecologica, climatograme. Acestea pun in evidenta, mai ales in cazul Pleistocenului, oscilatiile climatice si stadiile glaciare.

52

Fig. 23 -Resturi fosile de micromamifere: 1-2 Trogontherium schmerlingi; 3 Clethrionomys rutilus; 4 Microtus gregalis; 5 Arvicola mosbachensis; 6 Cricetus cricetus; Microtus (Pitymys) hintoni; 8 M. gregalisr, 9 M. rutticeps; 10 Mus synanthropus (dupa J. Chaline, 1985)

Aceste observatii efectuate pe zacaminte cronologic lungi permit precizarea unor tipuri de evolutie si linii evolutive. Asa de exemplu, J. Chaline a relevat in cursul Plio-Pleistocenului european pasajul mai multor specii de Mimomys si Arvicola. Altfel spus, s-a ajuns la un studiu bio stratigrafie prin definirea in timp a unor biocenoze si zacaminte reper cu varsta bine precizata prin metode fizico-chimice. Se poate spune ca estimarile cronostratigrafice pe baza de micromamifere sunt uneori mai sigure decat cele pe macromamifere.

5. Macromamiferele

incepand cu Edouard Lartet s-a pus mai bine in evidenta coexistenta omului si a marilor mamifere pleistocene. Acesta chiar propunea in 1861 o clasificare revelatoare in acest sens: varsta marelui urs de pestera, a elefantului si rinocerului, a renului, a bourului. Chiar si E. Piette avea o propunere asemanatoare precum perioada aquidiana, elefantiana, bovidiana, cervidiana, tarandiana, rangiferiana, elaphiana.

Marile mamifere cuaternare au fost recunoscute in depozitele sedimentare mai ales prin resturile osoase si dentare, coarne, partile moi conservandu-se mai rar in conditii speciale de pergelisol (mamuti si rinoceri lanosi gasiti in Siberia), prin mumifiere naturala

53

(in ozocherita rinoceri lanosi in Galitia) sau antropica (faunele mumificate in Egiptul vechi).(fig. 24, 25) Aceste ultime situatii sunt extrem de importante, pentru ca au permis cunoasterea continutului stomacal si deci a modului de hranire, natura proteinelor din sange si alte tesuturi, structura tegumentului etc.

Fauna cuaternara are si o alta sursa de cunoastere gratie picturii rupestre si gravurilor pe oase si alte suporturi din cadrul artei mobiliere si chiar dupa urmele de pasi conservate in conditii speciale.

Studiul macromamiferelor este important din mai multe puncte de vedere: reprezinta un bun mijloc de datare pentru stratele mai vechi decat Paleoliticul superior, ofera elemente importante pentru reconstituirea mediului, contribuie esential la cunoasterea raportului om-animal si a economiei omului preistoric prin materia prima animala necesara alimentatiei omului, a procurarii surselor de os, corn, fildes.

Determinarea resturilor osoase se face prin relevarea caracterelor calitative si cantitative. Recunoasterea speciei careia ii apartine fiecare rest osos se face cu ajutorul unei colectii de referinta, dupa principii specifice metodei, in care statistica este foarte importanta pentru prelucrarea datelor obtinute din masurarea fiecarui os. Foarte importante sunt raporturile dintre elementele osoase complete, cum ar fi segmentele membrelor. Pentru aceasta se intrebuinteaza diagrame speciale (ex. diagrama Simpson) sau analiza prin diagrame de dispersie.

Fig. 24 - Resturi fosile (dentitie) de macromamifere: 1- Ren; 2- Caine fosil; 3-Castor;

4-Rinocer; 5-Muflon

54

Fig. 25 - Resturi fosile de diferite specii: 1 molar de Elephas meridionalis, 2 molar de Elephas trogontheri; 3 molar de Elephas antiqus; 4 molar de Elephas primigenius; 5 maxilar superior de Rhinoceros tichorhinus; 6 cranii de Ursus spelaeus (a) si Ursus arctos (b); 7-9 cranii de Bos primigenius (7), Bison priscus (8) si Bison schoetensacki'(9)

55

Fig. 26 - Animale cuaternare si de la sfarsitul pliocenului reconstituite dupa resturile fosile: 1 Mastodon arvemensis; 2 Elephas trogontheri; 3 Elephas primigenius; 4 Rhinoceros merchi; 5 Equus (Allohippus) sussenborensis; 6 Megaceros hibernicusr, 7 Ursus spaelausr, 8 Rhinoceros tichorhinus.

In reconstituirea paleomediului, animalele considerate azi exotice dovedesc tocmai existenta in trecut a unui climat diferit de al zilelor noastre (fig. 26). S-a facut astfel distinctia dintre faunele calde cu elefantul antic, rinocer Merck si hipopotam si faunele reci cu mamut, ren si rinocer lanos. Trebuie sa se aiba in vedere in inregistrarea datelor posibilitatea existentei unor nise ecologice determinate de factori speciali, incat existenta unui element din aceasta nisa dovedeste doar existenta unei astfel de situatii si nu neaparat ca se poate generaliza climatul pentru intreaga regiune. De asemenea, absenta unei specii dintr-un zacamant nu se traduce in mod obligatoriu printr-o lipsa a ei din peisajul timpului respectiv. Fosilizarea reprezinta totusi un accident sau, in cazul asezarilor arheologice, pentru ca omul a ignorat specia respectiva.

Tinand seama de o serie de factori, precum cei mentionati, studiul faunei mari de mamifere si a asociatiilor acesteia permite de a fixa coordonatele ecologice in care s-a facut sedimentarea unui strat: padure de munte, padure de campie, preerie impadurita, margine de lac, savana, stepa arida etc. (fig. 27).

56

Fig. 27 - Reconstituirea mediului animal din America la sfarsitul perioadei glaciare Sangamon si inceputul perioadei glaciare Wisconsin dupa resturile de macromamifere (dupa R.F. Flint, 1971).

Determinarea etapei dintr-un an in timpul careia un animal a fost omorat prezinta un mare interes pentru preistorie. In acest fel se pot stabili epocile preferate pentru vanatoare, natura sezoniera sau ocuparea anumitor habitate, locul indivizilor intr-o ceata. Pentru aceasta, se cerceteaza speciile de mamifere care prezinta un ciclu biologic in cursul caruia se cunoaste o transformare anatomica susceptibila de a lasa urme pe resturile fosile. Cel mai simplu exemplu este insasi dezvoltarea individuala: dintii de lapte, eruptia dentara la fiecare specie. Un caz special il constituie cervidele cu coarne pentru masculi si ren ale caror coame cad in fiecare an. In zacamant vom gasi coarne cazute natural si coarne rezultate in urma masacrului individului respectiv. La coarnele rezultate din vanarea unui mascul de cerb sau mascul si femela de reni se poate determina, dupa ritmul de crestere, varsta individului si sezonul in care a fost omorat.

Domesticirea

Domesticirea a fost considerata, pe langa alti cativa factori, ca element component al unei revolutii in preistoria umanitatii. Din pacate, nici azi nu sunt precizati cu prea mare exactitate factorii care definesc domesticirea, cu toate ca impactul acestui fenomen asupra alimentatiei si activitatii umane a fost enorm.

57

Cercetarile au inceput in a doua jumatate a sec. al XlX-lea, odata cu studierea palafitelor de catre L. Rutimeyer.

Intrebarile care obsedeaza lumea preistoricienilor sunt cand, cum si plecand de la care animal un exemplar sau specie este domestica.

In general, pentru stratele post-paleolitice se pune mai mult sau mai putin problema ca resturile osoase sa apartina si animalelor domestice.

Printre criteriile folosite amintim pe cele mai importante:

-   O populatie domestica este adesea formata din indivizi cu statura mai mica decat a
ancestralilor salbatici.

-   O populatie domestica este in general susceptibila de a prezenta o proportie de
sexe diferita de cea a comunitatilor salbatice. Totusi, uneori nu este usor a se atribui un rest
fosil unui anumit sex.

-   Curbele de frecventa pe clase de varsta urmaresc de a stabili varsta aproximativa a
indivizilor unei specii dintr-un zacamant (mai ales dupa uzura dintilor). Curbele obtinute se
compara cu curba teoretica a unei populatii naturale. In cazul curbelor naturale se poate
observa ca numarul indivizilor descreste progresiv in functie de varsta lor; pentru 'curbele
de animale vanate' se observa selectia animalelor dupa o varsta data, iar pentru 'curbele de
crestere a animalelor' se constata ca punctele de inflexiune arata ca indivizii erau sacrificati
preferential la anumite varste. In acest ultim caz se disting: domesticire de tip primitiv, cand
tinerii sunt conservati si adultii omorati; domesticire de tip evoluat, cand sunt consumati
tinerii iar adultii devin inutili.

Aceasta metoda este criticabila, intrucat precizarea vastelor nu este prea facila pentru materialul fosil.

In ultima vreme se urmareste descoperirea zacamintelor cu mai multe niveluri fosilifere: niveluri cu animale exclusiv salbatice suprapuse de altele care sa contina specii asemanatoare dar care au suferit actiuni de domesticire.

Tafonomia

In ultimele decenii au aparut pentru siturile din America de Nord si Africa australa si orientala studii legate de tafonomie, cu toate ca acest termen a fost definit in 1940 de un european - LA. Erfemov.

Au existat insa si precursori ai tafonomiei, ca de exemplu H. Martin care in 1906 demonstra utilizarea osului in Musterian in asezarea La Quina, de fapt ceea ce azi se numeste 'industrie osoasa putin elaborata'. In 1938, W.C. Pei face un demers invers si studiaza cum s-ar putea recunoaste actiunea de cauzele neumane care pot da unui os fosil impresia unui instrument uman in materialul de la Chukutien.

In general, studiul tafonomie intr-un zacamant preistoric se desfasoara simultan dupa trei directii:

a. Studiul repartitiei spatiale a resturilor, care poate sa fie sau nu aleatoriu. Se
urmareste stabilirea raportului resturilor osoase cu industria litica si cu solul de locuire,
existenta eventual a conexiunilor anatomice dintre oase, dezarticularile naturale sau
antropice.

b. Studiul zoologic care cuprinde determinarea anatomica si specifica, conservarea
diferita a osului (fenomene fizico-chimice, actiune umana), stabilirea sexelor si varstei
animalelor, numarul total de resturi si numarul minim de indivizi, se estimeaza cantitatea de
hrana oferita de carcasa individului omorat si in continuare se apreciaza eventual importanta
grupului uman care a consumat carnea respectiva.

58

c. Studiul fizic al fiecarui rest osos se refera la observarea fracturatiilor si urmelor vizibile pe os si se stabilesc pe cat posibil cauzele actiunii. Se detaseaza activitatile umane in acest sens: dezarticularile, desprinderea carnii, fracturarea intentionata pentru obtinerea maduvei, fabricarea de utilaje sumare, activitatea carnivorelor imprimata pe unele oase, eroziunea chimica si mecanica (gelifractie, uzura prin apa).

In concluzie, tafonomia preistorica permite sa obtinem o viziune globala a raporturilor dintre fauna dintr-un zacamant arheologic si omul preistoric.