BUFET SATESC

BUFET SATESC

La vreo catva timp dupa aceea, C.A.P.-ul din Vintileasa saraci de tot. Datoria catre Banca sporise an de an, atingand, la un moment dat, incredibila cifra de 100 de milioane. Ca s-o dea inapoi, era nevoie de un secol si ceva de truda zilnica a intregului sat, ajutat din cand in cand si de localitatile din jur. Primavara.de primavara, noul presedinte (cel vechi era schimbat in fiecare toamna, ca incompetent) batea saptamani intregi pe la usile Bancii judetene pentru a obtine, in numele recoltei din acel an, un avans cat de mic. Cu banii luati, abia daca reuseau sa-l plateasca pe nea Vasile, paznicul C.A.P.-ului, fara de care sediul de mult ar fi disparut de pe fata pamantului, furat caramida cu caramida, intr-un an, li se taie lumina. Din nenorocire, Gurita Ghimpu, achizitor de pene la Floresti, cel care-i mai imprumuta din cand in cand, n-avea pe moment disponibil lichid. A fost nevoie de interventia judetului pe langa intreprinderea de distribuire a energiei electrice pentru ca sediul sa nu revina la vremea cand Lenin nu lansase inca faimoasa invatatura: socialism = puterea sovietelor + electricitate. Incetul cu incetul, C.A.P.-ul 'Drum nou' disparu definitiv, inghitit de cele din jur, mai bogate si mai puternice. La inceput, judetul il uni cu C.A.P.-ul din Jilistea. Drept urmare, sediul se muta in comuna vecina. Aici, in Vintileasa, ramanea doar ferma numarul doi. Superba cladire din caramida rosie, cu acoperisul din tabla zincata, cazu in paragina. Din cele douasprezece incaperi, rasunand altadata de tacanitul masinilor de scris, de trilurile telefonului cu manivela, doar una era acum locuita. Celelalte fura golite de mobila si inchise cu lacatul. Conducerea din Jilistea se temea sa nu li se fure peretii, incaperea avea un telefon cu manivela, o masa si un dulap de fier, care nu se deschidea decat cu ranga. Cum nimeni nu-si propunea acest lucru, usa masiva, cu maner de alama, sedea mereu inchisa. Candva toti se stergeau pe picioare inainte de a pasi in sediu. Acum n-o facea nimeni. Pe podele se intindea un strat de noroi uscat, gros de o palma. Curtea larga, altadata plina de tractoare, carute si camioane cu remorca, ramasese acum doar cu o sareta fara roti, cazuta intr-o rana. Falnicii plopi de la intrare fusesera scurtati cu securea, ii pusese pe foc asta-iarna nea Vasile, paznicul C.A.P.-ului, pentru ca ferma n-avea bani de lemne. Apoi, la randu-i, C.A.P.-ul din Jilistea se pierdu in imensitatea Asociatiei inter-cooperatiste, 'Viitorul azi' din Horesti. Fostul sediu al C.A.P.-ului Vintileasa si actualul sediu al fermei deveni biroul brigazii nr. 142. Disparura, ca intrate in pamant, si telefonul, si dulapul de fier, si firma. Camera sedea pustie de luni intregi. Brigadierul Vasile Cloamba isi tinea acasa registrul cu evidenta zilelor munca. Totul dura pana la venirea noului primar.

Cum se trezi in fruntea satului, acesta, o persoana plina de initiativa si mai ales de energie schimba comuna din temelii. Drept urmare, Consiliul Popular se muta in cladirea, mult mai aratoasa, a cofetariei comunale. Pe locul consiliului se amenaja un teren de hora. Astfel, fostul sediu al C.A.P.-ului deveni bufet. 'Bufet satesc', dupa cum preciza noua firma, batuta peste cealalta, dar fara s-o acopere cu totul. Lume multa, multa de tot, se aduna aici cand era bere. Cum de se afla in sat c-a adus bere la bufet, era o alta problema, o problema grea, insolubila aproape, pentru gestionarul Ghita Cristea, care, cand vedea camionul tragand la marginea soselei, se albea la fata. Berea asta era pentru el un adevarat cosmar. Ii amortea mana si i se basica podul palmei de cate capace trebuia sa desfaca. Dupa cum spunea el, tot camionul era de vina, cu platforma plina ochi, suficienta siesi, trecand de-a lungul soselei, prin fata portilor, zdranganind din sticlele fumurii si bondoace. Si poate nu atat camionul, cat mai ales soferul, acel tip zburdalnic, cu camasa cadrilata, pe a carui fata se putea citi clar ca e vorba de un om care aduce bere. Se aduna deci lume multa seara, curtea fostului C.A.P., cu fostele sale panouri de beton armat, pe care otelarii de la Resita isi vedeau de treaba, vanturand linguroaiele lor pline ochi cu otel peste plan, se umplea de lume. Si cei din Vintileasa, band bere si privindu-i indelung, se intrebau de ce sant atat de veseli oamenii din fotografii. Si dupa unii, mai prosti, e drept, din cei ce ziceau RADIU in loc de RADIO, aia erau asa de veseli, pentru ca terminasera prasitul. Ce le pasa lor, pusesera sapele in crama, dandu-le cu gaz, sa nu rugineasca, si se-apucasera sa se distreze cu linguroaiele acelea uriase! Ce altceva sa faca de acum incolo pana la toamna, cand venea recoltatul? Dupa altii insa, dintre cei vesnic cartitori, C.A.P.-ul alora mergea bine, nu ca al nostru, unde se castiga doi lei la zi-munca, si la sfarsitul anului, in loc sa iei, trebuie sa dai, isi facusera cu totii garduri din fier forjat, vopsit cu bronz, sa straluceasca noaptea ca o pista de aterizare, plantasera in gradinita de la drum, printre flori, globuri viu colorate, bagasera apa in casa, aveau si televizoare si frigidere. Si de aia priveau atat de satisfacuti la ei, nenorocitii din Vintileasa, care n-aveau in localitate nici macar o sifonarie cu program nonstop. Erau insa, cum se-ntampla de obicei, printre cei ce beau vartos berea galbuie, si insi mai luminati, cu baieti pe la scoli, care citeau ziarele sosite la magazinul satesc cu doua saptamani intarziere si ascultau emisiunile postului de radioficare Jilistea. Si ei spuneau celor ce voiau sa-i asculte sau, mai degraba, celor ce puteau sa-i asculte, deoarece pe caldura berea se urca iute la cap, ca bravii din panouri, desi ingalbeniti de vreme, stravezii aproape, ca se vedea prin ei rugina tablei, intrezareau acolo, in departare, ceea ce ei, cei din Vintileasa, atat de slabi cu politicul, nu puteau vedea. Adica, viitorul de aur al zilei de azi, mandre si stralucitoare combinate argintind in soarele unei eterne dupa-amiezi, orase cu cladiri albe, pitite in paduri de verdeata.

Asadar, curtea fostului C.A.P. gemea de lume care bea bere, in picioare, la mesele din tabla ruginita, ca ciupite de varsat, fara fete de masa, pentru ca gestionarul le tinea in dulap, sa nu se fure, si palavragea in subtirimea intunericului de vara. Peste sat se revarsa in valuri parfumul de regina-noptii. Era un parfum greu, care te lovea si te ametea. Sub puterea lui, o femeie de-a lui Grigore Bratosin, care se culcase cu ferestrele deschise, murise visand ca langa sat a deraiat un marfar cu apa de colonie. Fusese, e drept, nu o noapte oarecare, ci una dinaintea ploii, cand totul in aer sta nemiscat si asteapta, o noapte cand - si asta o spuneau mai ales soferii din Vintileasa - parfumul acela imbata. Din cauza lui se produsesera in zona satului si cateva accidente grave de circulatie. Un camion de lemne, de exemplu, venind din munti, intrase in curba din centru intr-o masina plina cu artificii pentru pomul de iarna, si, in rasturnare, artificiile luara foc prin explozie, de crezura cei din sat c-a venit revelionul. Pe o distanta de un kilometru inaintea intrarii in curba, se plantasera zeci de semne de circulatie, toate semnele de circulatie trecute in nomenclatorul Inspectoratului General al Militiei, de la DRUM ALUNECOS pana la CAD STINCI. O ploaie de vara stersese literele de pe cateva panouri. Astfel ca, in loc de CURBA PERICULOASA, soferii puteau citi, in plina viteza, CURBA PERIC. Ce analfabeti! radeau ei, vazand greseala si, razand in hohote, intrand direct in masina din sens contrar. Alarmata, militia declansa in zona cateva actiuni-filtru, total spectaculoase, cu participarea presei si a unor reprezentanti ai oamenilor muncii din Vintileasa. Doua masini galbui, cu numar obisnuit, barara soseaua la iesirea din sat. Toti soferii care veneau dinspre munti erau pusi sa sufle respectuosi in basica examinatoare. Nici unul n-o inverzi. Ciudat! ziceau militienii, cei testati dadeau semne evidente de intoxicatie alcoolica, mergeau impleticindu-se, clatinau din cap prosteste si, mai ales, erau extrem de fericiti. Nedumeririle durara mult timp. Se facura fel de fel de presupuneri. Cei de la Securitate, de exemplu, nu excludeau posibilitatea unei maini straine. Se avansa ideea unei substante toxice date de agenti americani parasutati pe ascuns pentru a amorti vigilenta oamenilor muncii din zona subcarpatica. Asta pana cand cineva ghici ca parfumul de regina-noptii era de vina. Si atunci se propuse, pe cai competente, fireste, adica de jos in sus, si de sus tot mai sus, cu notele explicative de rigoare, sa se introduca in toata tara, alaturi de testul alcoolometric, si testul parfumometric.

La vreo cativa ani, bufetul se muta intr-o alta cladire, mai departe de sosea, la capatul unui drum desfundat de ploi, pe care cativa clienti statornici facusera, din bolovanii aruncati pe sosea de basculantele vitejesti, o poteca ingusta. Venind din munti, dintr-o excursie duminicala cu familia, primul secretar al judetenei de partid trecuse prin Vintileasa. Harmalaia de la bufetul asezat pe o sosea de interes republican, pe care circulau intens si oameni din alte judete, si nu numai atat, dar si din alte tari, deoarece muntii intrasera in circuitul turistic international, il indigna nespus. Si-n prima plenara de comitet judetean, in cuvantul final, referindu-se la concursul 'Fiecare localitate, cu fiecare zi mai curata, cu fiecare zi mai frumoasa', primul secretar relata pe indelete, punand cuvintele in aer unul langa altul, lasandu-le sa-si gaseasca locul si sa se linisteasca la distante egale unul de altul, cu siguranta omului care stie ca are in jurul lui un spatiu imens, in care poate da din maini fara sa se loveasca de nimic, scena de la bufetul satesc Vintileasa. - Parca eram la impartirea biletelor de sindicat, zise primul secretar, glumind, si cei din sala, care asteptasera gluma, cunoscuta gluma din cuvantul final al primului secretar, urcand pana atunci pe firul amplei cuvantari, furisandu-se prin conjunctii, tropaind grabiti prin propozitiile secundare, ca sa ajunga, transpirati de fericire, in drumul larg, rnajestuos, al propozitiei principale, se prabusira deodata in hohote de ras. Si cand larma lua sfarsit, cand ultima foiala disparu sub privirile aspre ale tuturor, cei din Vintileasa, primarul si secretarul consiliului, erau deja in picioare. Toata lumea se rasuci spre ei amuzata, pastrand inca amintirea zbenguielii dinainte, inca neantoarsa cu totul la gravitatea si seriozitatea unei plenare, asteptand ceea ce avea sa urmeze, stand pe marginea acestui ceva, pe linia lui incredibil de subtire, ca spectatorii la o cursa asteptata de dupa cotul soselei. Si ceea ce urma intrecu toate asteptarile. - Voi stiati ca cei de la cooperatie au pus galagia aia cu mici si bere chiar in soseaua nationala? intreba primul secretar. Cei din Vintileasa, pieriti cu totul, rotira in jur o privire nedumerita, de oameni care nu numai ca nu stiau asta, dar in viata lor nu auzisera de comuna Vintileasa. Si atunci, desfacand bratul, primul secretar zise patetic: - Iata, niste plutitori! Si atat de exacta era observatia asta, atat de mult se rase in sala de ea, atatea priviri ii atinteau amuzate, incat cei din Vintileasa, primarul si secretarul, o luara spre sat pe jos, cale de 25 de kilometri, calcand furiosi peste pietre, trecand peste ape, urcand dealuri si coborand in vai, intr-o tacere inversunata, si cum ajunsera in sat, se indreptara glont spre bufet si il inchisera. II tinura asa catva timp, inchis cu un lacat ostentativ, revoltator in belciugul sau incapatanat si prostesc, apoi o mutara mai incolo, la capatul unei ulite desfundate de ploi, dincolo de calea ferata Horesti-Vidra, si in locul lui adusera cabinetul politico-ideologic al comunei, care facu din fostul sediu al C.A.P. si din fostul bufet satesc o cladire calma, cu o firma discreta in locul desantatei firme de mai inainte, cu acoperis stralucitor din tabla zincata, cu trepte noi, severe, din piatra de rau. Perdelele albe, gingase, cazand usor, ca in somn, la ferestre, ii dadeau un aer tacut, racoros, de studiu intens, de inalta cugetare intre peretii acoperiti cu carpete, desi inauntru nu se studia nimic si nici n-avea sa se studieze vreodata.